Grigore Hagiu şi chipurile împietrite ale Logosului

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

După ce trece cu primele volume – Autoportret în august (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962), Continentele ascunse (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965), De dragoste de ţară (Bucureşti, Editura Tine­retului, 1967) – dincolo de rafinăriile parnasianismului, Grigore Hagiu (Târgu-Bujor, 27 septembrie 1933 –  1 febr. 1985, Bucureşti) se angajează – cu Sfera gânditoare (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967) şi continuând cu Nobleţe de stirpe (Bucureşti, Editura Tineretului, 1969), Spaţiile somnului (Bucureşti, Editura pen­tru Literatură, 1969), Nostalgica triadă (Bucureşti, Editura Eminescu, 1970), Cântece de stemă (Editura Militară, 1971), Miazănoaptea miresmelor (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1973), Zenit de anotimpuri (Bucureşti, Editura Eminescu, 1974), Sărbătorile anului (Bucureşti, Editura Militară, 1975), Descântece de gravitaţie (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1977), Sonete (Bucureşti, Editura Eminescu, 1978), Alte sonete (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983) etc. – în perimetrul unui „modernism bine temperat“, conştient, ca mai toţi colegii de generaţie, de faptul că poezia înseamnă scriere cu „creta“ propriei fiinţe pe tabla-cer, jertfire a sinelui, „autoînsicriere“ şi pregătire pentru sublimul turnir din priveliştea fiinţei: «N-am să pot fi niciodată / mai drept / şi mai frumos decât un scaun / (…) / şi mai împietrit decât o coasă / mai zvelt / şi mai melodios decât o vâslă / mai economic / şi mai adunat decât o bardă / (…) / sunt lucrurile / chipurile mele împietrite / mai palide şi mai încete / durata lor ce mă conservă / am vreme lungă să le pot privi / pentru secunda-n care mă voi vedea / încremenit / pe mine însumi / şi-acea secundă / nespusă nimănui de nimeni / mă va sparge hotărât / când trupul retezat de viaţă / pe sine însuşi se contemplă / şi dovedindu-se el cel mai puternic / resoarbe înapoi tot ce-a văzut» (Chipurile mele împietrite – HSfer, 72).

Eroul său liric – din «Sfera gânditoare» îndeosebi – se relevă drept „Omul-Phoenix“: «… plângi suflete / cu lacrimi însă de aripi / noianul care n-ai ştiut / şi n-o să ştii să îl aprinzi / de lucruri şi de gânduri / de cuvinte / (…) // în faţa ta cad uriaşe focuri în cenuşă / îngăduie acestui viitor al tău / mereu să ardă înainte-ţi / el se retrage veşnic nevăzut / plătindu-ţi greu renaşterile tale / chiar şi pe-aceasta / înflorind / aripă din aripă / şi consumându-şi zborul fără scrum / din osul umărului până-n vârful lor» (Omul Phoenix – HSfer, 105).

Subliniidu-i «o originalitate de structură frapantă», criticul literar Nicolae Ciobanu mai remarca în poezia lui Grigore Hagiu «acuitatea ardentă a stării de conştiinţă intimă integral trăită şi, implicit, comunicată prin „vocea eului“ colectiv; este vorba, adică, de acel „eu“ care în virtutea sublim-dramaticei lui însuşiri exponenţiale dă naştere nobilei „confuzii“ dintre existenţa în sine a individului uman şi umanitatea însăşi căreia, de fapt el îi aparţine. (…) Fantastica pădure este un imn de laudă adresat umanităţii noastre româneşti pentru inalterabila ei putere mitică de a se confrunta, în spiritul unei dramatice demnităţi morale, cu încercările tragice ale existenţei în şi prin spaţiul şi timpu-i cos­mic.» (CÎn, 162).

De fapt, metafora-simbol a lui Grigore Hagiu, fantastica pădure, după cum se relevă din întregul volum ce poartă acest titlu, nu este altceva decât cetatea-pădure, desemnând la alţi poeţi arheul valahic, metamorfozându-se într-„un fantastic oraş-pădure“: şi deodată / crescu în tot oraşul / surda-mpotrivire / întâi veniră trunchiurile mari de brazi / din camioane pe-ntuneric descărcate / pe braţe duse în tăcere-adâncă / şi stivuite-aproape de primejdii / să fie la-ndemâna minţii agere şi chibzuite / pe urmă începură să se-nalţe / să sprijine coloşii / descumpăniţi de piatră / cariatide vechi de lemn // o uriaşă mină / la lumina zilei / o fantastică pădure / un codru viu în împietrire salvatoare / şi fără de coroane şi de rădăcini / cu multele-i coloane numai drepte iuţi / vestind cu glas de om şi de zăpadă-nvârtejită / acolo unde copleşeşte greutatea stăpânind-o / născuţi aici retraşi aici / să nu ne surpe valul barbariei / aici ne naştem iar / şi nu ne mai retragem // legate-alături / cu capiteluri simple / pe tălpici de scânduri / tulpinile de brad îşi ocupară locul / în vasta rânduială-a fantasticei păduri / trezind îndemânarea ce zăcea în noi de mii de ani / şi-acuma răsufla din nou la suprafaţă cu putere / strunind încheieturile acestei lumi ieşită din ţâţâni / şi-n prima noapte / mai liniştită parcă / miresmele de brad rătăcitoare / căzură peste oraş («aici ne naştem iar şi nu ne mai retragem» – HFp, 33 sq.).

Grigore Hagiu este un creator de veritabile simfonii poe­matice, tot o simfonie fiind şi suita de poeme turnate în formă fixă, Sonete, volum publicat în 1978, despre care Victor Felea consemnează: «Cele o sută unul sonete se constituie într-un mare poem unitar, fără ca bucăţile, considerate separate, să-şi piardă relieful propriu, un superb poem dedicat realităţilor tangibile şi intangibile ale ţării. El urmăreşte într-un aranjament cu discreţie întocmit, natura şi pământul românesc sub iluminările tuturor anotimpurilor, celebrând totodată, în chipul cel mai firesc, elementele noi, de civilizaţie modernă, care au îmbogăţit peisajul nostru sau rostindu-şi cu un patos reţinut dar cu atât mai convingător, încrederea în oamenii uriaşului efort colectiv. Dar „poemul“ nu se opreşte numai la atmosfera şi la aspectele prezentului, ci înglobează cu aceeaşi naturaleţe şi spaţiul eroic al trecutului, prin evocarea câtorva din cele mai reprezentative şi mai ataşante figuri ale istoriei noastre. În acest fel tabloul poetic primeşte toate dimensiunile ne­cesare şi, fără să aibă caracterul unei fresce sau dinamismul desfăşurărilor epopeice, el îţi transmite cu limpezime, cu o blândă şi fermă forţă de penetranţă sentimentul plenitudinar al pa­triei…: Pogor în mine însumi liniştit, / spre-adâncurile calme de-mplinit, / spre întruparea mea cea mai curată. // Şi parcă spăl un aur limpezit / subt ploi înalte care s-au pornit / din sanctuare dacice de piatră.» (FApa, 72; cf. TGrp*, p. 387 sq.).

_______

* Înştiinţăm pe distinsul nostru Receptor asupra faptului că bibliografia de sub sigle se află în Generaţia resurecţiei poetice (1965 – 1970), de Ion Pachia Tatomirescu (sigla TGrp), Timişoara, Editura Augusta, 2005, pp. 387 sq.