1.Binomul creaţie-zămislire
Cuvintele în sine nu sunt nici urâte, nici rele. Ele îndeplinesc rolul de cărăuşi ai semnificaţiei atribuite, iar vizitiul (omul vorbitor) trebuie să cunoască foarte bine capacitatea atelajului, adică sfera şi conţinutul noţiunilor înmagazinate în limbă: o magazie, de altminteri, mereu deschisă şi niciodată epuizabilă, dimpotrivă, tot mai bogată şi mai savuroasă, pe măsură ce vorbitorul se dedulceşte din aromele ei mai vechi şi mai noi.
Trăim în comunitate, gândim şi ne exprimăm în cuvinte. Chiar dacă au fost, sunt şi vor mai fi cazuri de abstragere din comunitate – voluntare sau impuse de anumite forţe coercitive, chiar dacă marii înţelepţi ai lumii şi-au impus lor şi discipolilor tăcerea, pe care nu pridideau să o recomande tuturor semenilor, totuşi gândirea şi monologul interior nu pot fi articulate decât pe noţiuni. Iată motivul pentru care la astfel de oameni rari, tăcerea devine extrem de expresivă, iar rostirea lor scurtă şi cumpănită se ridică la rangul de vorbire subtilă şi miezoasă. Rostirea coborâtă la subnivelul numit îndeobşte vorbărie goală sau trăncăneală, îi caracterizează pe palavragii.
Verbul a crea este de-o profunzime ameţitoare, iar substantivul creator este sacru în conţinut şi sens, fapt pentru care el îşi împlineşte semnificaţia primordială doar la modul unic şi propriu de Creator. Iată atributul care exprimă plenar şi irepetabil dinamismul generos al Celui ce este, iată cuvântul rege din străfundurile căruia s-a întrupat voinţa de-a fi! Căci creaţia devine desăvârşită doar în sistemul tridimensional lumină-iubire-viaţă…
Spre deosebire de alte religii, ca de pildă hinduismul, unde trinitatea Brahma-Vişnu-Shiva se caracterizează prin străduinţa echilibrării tendinţelor opuse, creştinii au parte de-o Sfântă Treime indisolubil unită, acceptată dar imposibil de explicat în termenii raţiunii umane, şi de un Dumnezeu al eternei iubiri şi armonii.
La nivel uman este rezonabil să se vorbească cu veneraţie de creaţie, căci acţiunile şi izbânzile omului se ilustrează cel mai bine prin alţi termeni, cu adevărat adecvaţi condiţiei sale fragile: imitaţie, născocire sau zămislire.
Deşi conştient până la obsesie de slăbiciunea şi vremelnicia sa, omul este mereu tentat să-şi supraliciteze poziţia. În astfel de momente, el merge cu trufia până la răsturnarea raportului dintre Creator şi creaţia Sa, aşa încât “cea mai fragilă trestie din Univers” (Pascal) nu se jenează să decreteze moartea lui Dumnezeu (Nietzsche), în speranţa absurdă că printr-un asemenea artificiu de imaginaþie el, supraomul, va ocupa locul rămas vacant.
Pe cine să mai mire atunci că patosul maladiv al încrederii în forţele proprii ajunge să-i joace omului feste dintre cele mai sinistre! Nici nu apucă să se prosterneze în faţa soclului comandat de ambiţie, că la cel dintâi semnal al durerii şi bolii, omul realizează zădărnicia tuturor viselor sale de putere şi mărire…
Orgoliul său de făuritor şi creator cu pretenţia atotumanului, se constituie de cele mai multe ori într-un adevărat handicap în clipele supreme de confruntare cu sfârşitul şi nimicnicia umanã. De-abia smerenia şi iubirea vor stabili punţi trainice de legătură între născocirea umană şi creaţia divină, căci doar în acest chip nevrednicul imitator se va apropia de Creator şi i se vor deslui unele dintre tainele creaţiei Sale. Realizările de excepţie din cultură şi artă, precum şi cele din ştiinţă şi tehnică, nu reprezintă altceva decât încununarea harului pogorât în inimile încinse de dragoste faţă de Creator, creaţie şi semeni, faţă de sacru, adevăr şi frumos. Numai prin iubire mistuitoare umanul trece prin atotuman spre transuman, iar categoricul binom creaţie-zămislire, cu sens descensional, ia înfăţişarea preafecundului trinom cu vocaţia desvârşitului: zămislire-jertfă-creaţie, acesta având sens statornic ascensional.
2.Cuvântul care izvodeşte şi zideşte
Marile taine ale creaţiei: naşterea, viaţa şi moartea, în general existenţa a tot ce ne înconjură, s-au constituit în preocupări de căpetenie, atât dintr-o perspectivă sacră, cât şi dintr-una profană, fie că respectivele preocupări aveau o acută tentă speculativ-filosofică, fie că se datorau chemărilor de ordin ştiinţific. Şi, desigur, funcţie de poziţia adoptată şi de calea urmată, concluziile demersului nu pot fi decât ori creaţioniste, ori evoluţioniste.
Din totdeauna, religiile – înzestrate cu har şi iluminare peste limitele obişnuite ale firii, au pledat din toate puterile lor seducător de inspirate, pentru punctual de vedere creaţionist, chiar dacă unele dintre ele recurgeau la atotputernicia discutabilă a unor zei locali sau regionali, ale căror năravuri şi metehne nu erau cu nimic mai răsărite decât cele ale bieţilor oameni terorizaţi de măreţia răzbunătoare a nemuritorilor.
Creştinismul, adevărată religie a religiilor, îşi afirmă distincţia şi la acest capitol. Supremaţia şi întâietatea lui Dumnezeu este incontestabilă, fapt pentru care Facerea (Genesa) se deschide cu cuvintele: “La-nceput, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”. Adică, Dumnezeu fiind totuna cu eternul activ (există şi eternul pasiv sau golul, nimicul), El este anterior şi superior întregii existenţe, căci existenţa – infinit diversificată, încât nu poate fi nici măcar bănuită de mintea omului! – reprezintă ipostazierea voinţei divine în sensul afirmării lui “a fi”.
Fiind dincolo de orice început, Dumnezeu are toate atributele adevăratului Creator, care aşează piatra unghiulară a fiinţării în matricea ei spaţio-temporală, adic – aşa cum just precizează Genesa -, stabileşte un prim reper, un început al creaţiunii germinat de fiorul devenirii. Este imposibil de precizat când anume a avut loc acea cutremurare a genunilor nefiinţei, fiindcă însuşi timpul era de-abia atunci smuls din ghearele haosului iniţial pentru a fi pus de veghe la hotarul dintre fiinţă şi nefiinţă, dintre plin şi gol, dintre materie şi neant.
Oricât ar fi de neastâmpărată, raţiunea are nevoie de coordonate ferme pe care să-ºi proptească avântul spre elucidare. Ori imposibilul, tot mai dens în zonele bântuite de tainele primordialului, nu se simte bine decât în crisalida netulburată a eternului început, prin urmare îşi refuză deliciul propriei desluşiri şi se sustrage curiozităţii omului.
De altminteri, cum poţi să-L gândeşti pe Cel ce nu se lasă gândit?! El este Cel ce este, şi omului trebuie să-i fie de-ajuns să ştie că Dumnezeu se regăseşte în întreaga Sa creaţie şi că – totuşi – este mai presus de ea, că a-L cunoaşte înseamnă a-L iubi şi că apropirea pe calea raţiunii este imposibilă, deoarece raţiunea îndopată cu trufie, îngroaşă neînţelesul şi-l mută în zona neîncrederii.
Tot în capitolul întâi al Facerii se spune că “Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor”. În acest mod facem cunoştinţă chiar cu Duhul Sfânt, acea prezenţă subtilă şi de mare forţă spirituală din Sfânta Treime, despre care se credea la începuturile creştinismului că reprezintă doar capacitatea de înţelegere, implicit de acceptare a preceptelor creştine. Dar scurtul verset de mai sus ne dezvăluie sensuri mult mai profunde ale Sfântului Duh, de-o măreţie teofanică, ce-l situează în imediata vecinătate a Tatălui.
Din Prima Epistolă a lui Ioan, aflăm care este componenţa Trinităţii creştine: “Căci trei sunt cei cari mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi aceşti trei una sunt (5/7)”. Din această afirmaţie a lui Ioan, deducem lesne că Fiul este totuna cu Cuvântul. Este o afirmaţie de cea mai mare însemnătate, graţie căreia ni se dezvăluie multe din înţelesurile ascunse ale creaţiunii.
Dupã cum citim în Genesa, Dumnezeu a creat într-o manieră imperativă, doar prin capacitatea miraculoasă a cuvintelor: rosteşte “Fiat lux!”, şi îndată a fost lumină; spune să se despartă apele de uscat, şi dispoziţia dată ia chipul definitiv al unei realităţi ca atare; doreşte luminători în întinderea cerului pentru a despărţi ziua de noapte, şi de îndată au apărut soarele, luna şi stelele. Tot aşa s-au petrecut lucrurile cu popularea apelor cu vieţuitoare şi a pământului cu verdeaţă şi cu diverse soiuri de vietăţi, şi de fiecare dată Creatorul a rămas mulţumit de ceea ce realizase.
Dar dacă luăm aminte la “Întruparea Cuvântului”, titlu cu care se deschide Evanghelia după Ioan, atunci avem dovada că acele cuvinte primordiale ale creării sunt de fapt Cuvântul. Iar în acest mod se vădeşte eternitatea Trinităţii creştine şi legătura de-o fiinţă a Tatălui cu Fiul, Cel născut iar nu făcut. Căci, susţine fără putinţă de tăgadă evanghelistul Ioan: “La-nceput a fost Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu”. Iar puţin mai jos aduce noi dovezi răscolitoare în sprijinul legăturii indestructibile dintre Tată şi Fiu, dintre Cuvânt şi faptă: “El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile s-au făcut prin El, şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”.
Cuvântul fãcând parte din însăşi esenţa fiinţei Sale, fireşte că şi după întruparea ca Om, Mântuitorul Iisus S-a folosit neîncetat de cuvinte pilduitoare ori miraculoase, toate având drept scop scoaterea oamenilor de sub povara păcatului, adică izbăvirea lor. Cuvintele Sale aveau forţa necesară nu numai să convingă, ci şi să mângâie pe întristaţi, ori să vindece pe suferinzi, atunci când credinţa acestora se dovedea suficient de puternică. Iar când a fost cazul, Domnul Iisus n-a ezitat să înfăptuiască minuni: a certat marea şi vânturile, iar furtuna s-a potolit, ba chiar a îngenuncheat moartea prin rostirea doar a douâăã cuvinte: “Talita kumi!” (Scoală-te, fetiţo, îţi zic!), în cazul fetei lui Iair, ori poruncindu-i lui Lazãr să iasă din mormânt.
Cuvântul sub înfăţişarea rugăciunilor constituie fundamentul raporturilor cu Atotputernicul. Căci rugăciunile, atât cele de preamărire, cât şi cele de mulţumire sau cerere, nu sunt decât nişte frumoase şi inspirate conglăsuiri cu Creatorul.
Când intră în componenţa unor formule magice, cuvintele dobândesc puteri miraculoase, care fie că ajută la doborârea unor obstacole – ca de pildã faimoasa expresie: Sesam, deschide-te! -, fie că ajută unele forţe malefice, atunci când acestea sunt slujite de vrăjitorie şi de magia neagră. Celebrul Golem iudaic ilustreazã cu prisosinţă până unde poate să meargă încrederea în puterea miraculoasă a unor cuvinte oculte, rostite de cineva în măsură şi atunci când este cazul. Se afirmă că marele rabin Löw, care a trăit la sfârşitul secolului al XVI-lea în Praga împăratului Rudolf al II-lea, a adus dovezi irefutabile vizavi de Golem, el reuşind să însufleţească figurina din lut doar prin rostirea acelor cuvinte tainice şi cutremurătoare, ce nici măcar nu pot fi suportate de urechile profanilor.
3.Cuvântul care încântă
3.1.Cuvântul care informează
Cuvintele sunt la îndemâna noastră, a tuturor. Sensul şi semnificaţia atribuite de om cuvintelor, au dus la clasificarea acestora în cuvinte uzuale şi cuvinte mai rar întrebuinţate, cuvinte sacre şi cuvinte profane, cuvinte cu încărcătură morală şi cele triviale sau imorale, în ultima instanţă cuvinte frumoase şi cuvinte urâte, respectiv cuvinte puse în slujba adevărului şi cele puse în slujba minciunii.
Dar nu toate cuvintele intrate în limbajul comun au claritatea şi fermitatea noţiunilor ştiinţifice, ca de pildă cele din limbajul matematic. Dimpotrivă, cuvintele curente ale limbii – singure ori incluse în sintagme şi expresii -, au mai degrabă predilecţie spre polisemie şi mişcare decât spre statornicie şi precizie. Aşa se face că în toate limbile vorbite apar capcane, fie sub forma ambiguităţilor anevoie de strunit, fie sub forma echivocurilor perfect conştiente de ele, ce-şi afirmă dorul de independenţă şi zbenguială până în vecinătatea paradoxurilor, butadelor şi sofismelor.
Nu toţi marii maeştri în mânuirea cuvintelor sunt de acord cu clasificările operate şi cu etichetarea unora ca fiind atât de indecente, încât au necesitat periferizarea acestora, ba chiar izgonirea lor din limba scrisă, iar în mediile simandicoase până şi din limba vorbită, astfel ca pudoarea să fie cu folos apărată şi feţele delicate să nu fie obligate să roşescă. Marele scriitor spaniol Camilo José Cela, laureat al Premiului Nobel, a pornit pe cont propriu o adevărată cruciadã în vederea eliberării şi reintroducerii în circuitul literar a acelor cuvinte ce sunt decretate a fi ruşinoase şi imorale, dar care în anumite medii lipsite de prejudecăţi, se văd întrebuinţate cu folos chiar de către unii dintre persecutorii lor…
Din considerente doar în mod accidental identice, limba şi întreaga ei paletă de subtilităţi reprezintă pentru politicieni şi jurnalişti o veritabilă mană cerească. Şi unii, şi alţii utilizeazã cuvântul, cu sau fără înflorituri, în vederea informării: politicienii pretind că-şi informează alegătorii, iar jurnaliştii – chiar şi cei care bat apa în piuă, fac mare caz de nevoia informării corecte a cititorilor, ascultătorilor şi telespectatorilor.
Atâta doar că politicienii versaţi se pitesc cu totul în dosul cuvintelor, de nu li se mai vede nici măcar vârful urechilor mişcătoare, pe când cei nedaţi la rindea se folosesc de cuvânt ca de o bâtă. Mă grăbesc să precizez că bâtele în cauzã nu sunt întrebuinţate nici măcar de cei mai inabili politicieni pentru a sparge vasele din bucătăria marii politici. Nici vorbă de aşa ceva, ştiut fiind faptul că ea îi hrăneşte pe toţi. Că doar şi porcul, cât îi el de porc, se scârnăveşte uneori în troacă, însă are grijă să nu şi-o spargă…
Şi iac-aşa butucul nerindeluit zis politician, ţine de un capăt al bâtei, iar celălalt capăt îl îndreaptă spre jurnalist. Dacă acesta apucă de capătul liber, se cheamă c-a avut loc un dialog civilizat şi că cetăţeanul a fost informat corect. Dacă însă refuză să ia ceea ce i se oferă într-un autentic spirit democratic, respectiv celălalt capăt al cuvântului-bâtă, ei bine, în acest caz se pot ivi două situaţii: fie că bâta, ţinută doar de gura politicianului, va începe să bâţâie sub şuvoiul cuvintelor ţâşnite din gura jurnalistului nemulţumit de ofertă, fapt care-i va delecta pe cititori sau ascultători, fie că jurnalistul pur şi simplu va smulge ciomagul din mâna, pardon, din gura politicianului, şi dus de elanul frondei sale, îl va roti cu putere peste capul întregii politici incriminate, dar având mare grijă să n-o atingă la mir. Fireşte, nu va trece mult timp şi simbioza va fi refăcută, pentru că într-o societate civilizată, echilibrul şi colaborarea sunt armele secrete ale progresului profesional şi financiar, atât pentru politicieni, cât şi pentru jurnalişti.
3.2.Cuvântul care vrăjeşte
Pentru cineva scârbit până în măduva oaselor de minciună, ipocrizie şi nedreptate, soluţia salvatoare n-o constituie nicidecum ba ambiţia şi îndârjirea ridicate până la cota lui “vă arăt eu vouã, de-aş şti că mor”, ba descurajarea şi nepăsarea coborâte la nivelul paharului de alcool. Soluţia tămăduitoare pentru sufletul suferind consistă atât în statornicia credinţei, cât şi în balsamul pus la dispoziţie de artă şi literatură.
Dar dacă unele din faimoasele producţii ale artei, cum ar fi cele din sculptură, arhitectură sau pictură sunt aproape inaccesibile pentru mulţi dintre noi, cartea suplineşte cu o bună aproximaţie acest neajuns. În plus, prin cuvântul tipărit ni se revelează cunoştinþe şi icoane ale aspiraţiei artistice spre desăvârşit, care trec peste graniţele nestatornice ale informaţiei, întrucât literatura de calitate vizează absolutul întruchipat în adevãr, bine şi frumos.
Întreaga literatură de înaltă ţinută artistică îşi adjudecă valoarea prin căutarea cuvântului “ce exprimã adevãrul”, prin şlefuirea necontenită a formei de exprimare şi prin transmiterea mesajului estetic către consumatorul de artă cu ajutorul imaginilor înzestrate cu o mare forţă de sensibilizare şi sugestionare. Iată motivul pentru care mesajul artei în general, cel al literaturii în special, este net superior mesajului strict informativ al jurnalisticii: el este un mesaj ce poartă marca frământărilor sufleteşti ale artistului şi care, prin canalul inepuizabil al operei zămislite, realizeaz superbul dialog estetic al sufletelor avide de valori cardinale.
Producţiile de mare forţă artistică (de pildă, cărţile) sunt socotite a fi bune. Este un termen imprecis, dar nu întru totul deplasat şi lipsit de semnificaţie, dacă avem în vedere faptul că în filosofia Greciei antice, termenul kalokaghaton (kalon = frumos, aghaton = bine) reflecta legătura inseparabilă dintre bine şi frumos, dintre etic şi estetic.
Deşi aprecierile sunt împărţite, funcţie de capacitatea de înţelegere, de sensibilitatea şi de starea sufletească a receptorului, nu se poate să nu fim de acord că literatura bună încântă şi impresionează pe cititor, în anumite situaţii până la retrasarea frontierelor geografiei sale mentale şi spirituale.
Iar marii povestitori ai lumii, prin harul cu care au fost dăruiţi, ne plimbă cu barca încântării pe apele vrăjite ale desăvârşitei desfătări sufleteşti. Desigur, este de-a dreptul riscant să cauţi a face o distincţie clară şi categorică între artistul scriitor şi artistul povestitor. Negreşit că un mare povestitor este în acelaşi timp şi un artist înzestrat, chiar dacă nu se poate vorbi de o regulă generală potrivit căreia – aşa cum se va vedea în continuare -, marii povestitori să fie totodată scriitori de geniu. Reciproca este departe de-a fi adevărată, întrucât multe genii ale literaturii universale, îndeosebi avangardişti ai secolului 20, precum Franz Kafka, Marcel Proust ori James Joyce, au atât de puţin de-a face cu standardele povestitorului clasic, încât dupã şocul şi buimăceala începutului, te cuprinde mirarea în faţa tehnicilor de narare adoptate, care se abat cu atâta vehemenţă de la procedeele tradiţionale.
Iată de ce lucrările acestor scriitori ne par ba absurde, atunci când eroii lor se simt absorbiţi până la pierderea identităţii de malaxorul absurdului din jur (Kafka), ba înţesate cu descrieri exagerat de ample şi supărător de întortocheate, atunci când scriitorul urmăreşte meandrele psihicului şi ale gândului (Proust), ba confuze în neliniaritatea acţiunii şi derutante prin frecventele incoerenţe ale personajelor, atunci când scriitorii caută să exprime vălmăşagul interior prin procedeul compactizrii timpului (James Joyce, Malcolm Lowry).
O atare distincţie poate fi operată chiar şi în cazul unor titani ai literaturii universale, precum L.N.Tolstoi şi F.M.Dostoievski. Ambii au realizat opere de-o importanţă covârşitoare pentru cultura universală, ambii au atins apogeul ca artişti, unul pe o cale apolinică (Tolstoi), celălalt (Dostoievski) pe o cale dionisiacă. Dar nici unul dintre ei n-a fost doar povestitor în adevăratul sens al cuvântului, cu toate că marele Tolstoi nu şi-a dezminţit nicicând chemarea înspre claritate şi dulceaţa limbii, nici în scrierile de tinereţe, nici în marile romane ale deplinei maturitţþi artistice: “Război şi pace”, respectiv “Anna Karenina”. Vâna de povestitor răzbate mai de grabă din adorabilele poveşti scrise pentru copii, ca şi din tulburătoarele nuvele scrise la bătrâneţe: Părintele Serghi, dar mai ales minunea de frumuseţe şi prospeţime întitulată Hagi Murad. Romanul Învierea, asemeni tuturor celorlalte romane, “sacrifică” farmecul povestirii în favoarea documentaţiei şi a temei sociale de mare gravitate (libertinajul tinerilor nobili, prostituţia, transfigurarea morală a personajelor principale), pe care o urmăreşte cu perseverenţă şi o dezbate cu pasiune.
În ceea ce-l priveşte pe Dostoievski, se ştie prea bine că întreaga lui operã se centrează pe problematica existenţialã a ruşilor contemporani, problematică abordată din perspectivă filosofică şi psihologică. Temele atacate fiind de-o gravitate alarmantă pentru om în general, pentru viitorul Rusiei în special, Dostoievski – parcă prevãzându-şi sfârşitul survenit în plină maturitate artistică -, s-a grăbit ca nimeni altul dintre confraţi să se achite într-un mod pilduitor de mulţimea sarcinilor pe care şi le-a asumat atât ca scriitor, cât şi ca om.
Iar graba răzbate din absenţa cizelărilor limbajului şi din ardoarea cu care urmărea salvarea a tot ce dovedea o cât de slabă pâlpâire umană. Este de la sine înţeles că frenezia dostoievskiană întru atingerea scopurilor propuse, nu făcea casă bună cu povestirea cuminte şi tihnită, şi asta deoarece stilul său sobru şi incisiv, refuza să zăbovească în faţa nesfârşitelor tablouri ale naturii, ca şi în faţa unor icoane ale dragostei ce nu vizau în mod preponderent sacrificiul şi mântuirea. Iată motivul pentru care romanul Umiliţi şi obidiţi, cel mai sentimental roman dostoievskian, tratează eşecul dureros al dragostei desfătare ce învâlvorase inima şi mintea Nataşei Ihmeneva pentru nevolnicul Alioşa, pentru ca în final, din cenuşa egoismului uman (chiar atunci când aceasta ia chipul înşelător al iubirii mistuitoare), să apară dragostea jertfă, singura dragoste mereu vie şi cu adevărat izbăvitoare.
…Neîndoios, repet, că-i foarte dificil, poate că de-a dreptul riscant, să faci distincţie între scriitorul artist şi scriitorul povestitor. Este la fel ca şi când un fin cunoscător ar prefera calul pur sânge unuia de rasă…Şi totuşi, chiar în marile literaturi, unde s-au afirmat mulţi slujitori ai cuvântului ce şi-au finisat necontenit stilul şi şi-au urcat măiestria exprimării până în vecinătatea perfecţiunii, chiar aici identificăm artişti mai degrabă cu vocaţia povestitului decât cu cea a profunzimii ori a amplorii temelor abordate.
Făcând această afirmaţie, nu-i am în vedere în mod prioritar pe povestitorii de meserie, gen H.Cr.Andersen, fraţii Grimm ori Petre Ispirescu, ei înşişi remarcabili artişti de-o facturã aparte – cea a basmului “veşnic tânăr şi ferice”, ci gândul mă poartă la harul inegalabil al acelor artişti care narează scene de viaţã cu uşurinţa cuceritoare cu care oamenii obişnuiţi se mişcă, respiră şi mănâncă.
Astfel, pentru că tot am amintit de literatura rusă, primul mare povestitor al acestei uriaşe literaturi, din Mantaua căruia vor ieşi adevăraţi titani, este inegalabilul Nikolai Gogol. Sigur că paşii acestuia au fost exemplar îndrumaţi de geniul tutelar al lui Puşkin; sigur că Puşkin reprezintă piscul cel mai înalt al slovelor ruseşti din toate timpurile, deoarece harul lui din poezie şi proză i-a fost înveşnicit prin favoare divină. Dar tot aşa de sigur este că Gogol nu şi-a dezminţit excepţionala înzestrare de povestitor – ba sarcastic, ba duios, dar mereu irezistibil şi actual -, nici în graţioasele scrieri ale tinereţii – Serile în cătunul de lângă Dikanka, nici în cele de mai târziu: Taras Bulba, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, Nasul sau Mantaua, pentru ca în comedia Revizorul şi mai ales în poemul epic Suflete moarte el să atingă adevărate culmi privind misiunea artistului în societate şi meşteşugul înaripat al acestuia de-a le transmite semenilor opiniile sale.
Puşkin şi Gogol au constituit un model pentru urmaşi şi în ceea ce priveşte literatura popularã rusă cu excepţionalele ei bâline, acest nesecat izvor de inspiraţie, care le-a conferit artiştilor-povestitori încredinţarea că literatura rusă nu poate să aibă decât un singur personaj, cu nenumăratele lui ipostaze – sufletul rusesc, nesfârşit aidoma stepei cu care se înfrăţeşte!
Cu toată aparenta sa îndepărtare de problematica rusă a vremii din pricina călătoriilor întreprinse şi mai ales din pricina şederii sale îndelungate în străinătate, Ivan Turgheniev a rămas rus get-beget până la moarte. E adevãrat că se simţea atras de confortul şi civilizaţia Apusului, îndeosebi de spiritualitatea şi civilizaţia franceză. Dar tot atât de adevărat este că, occidentalist până în vârful unghiilor, el ar fi dorit cu aprindere ca Rusia să-şi rezolve gravele probleme de esenţă feudală cu care se confrunta, aşa încât, sub înfăţişarea acelei troici în zbor, imagine cu care se încheie prima parte a poemului gogolian, ea să se impună în concertul ţărilor europene şi ale lumii.
În toate scrierile sale: Povestirile unui vânãtor, respectiv romanele: În ajun, Fum, Un cuib de nobili, Părinţi şi copii, Desţelenire, Turgheniev se vădeşte un artist de-o rară sensibilitate, dotat cu un desăvârşit simţ al echilibrului construcţiei şi al armoniei limbii utilizate. Dacă la aceste însuşiri mai adăugăm farmecul răscolitor al naraţiunii şi tehnica dozării efectelor, avem pe de o parte explicaţia enormului succes al scrierilor sale încă de la apariţie, atât în ţară cât şi în străinătate, pe de altă parte dobândim cheia înţelegerii interesului mereu viu stârnit de prospeţimea operei turghenieviene.
Dar pentru a nu abuza de răbdarea cititorilor, voi aminti doar încă două nume consacrate de povestitori din literatura rusă mai apropiată zilelor noastre, deşi este greu de spus căruia dintre marii scriitori ruşi şi sovietici (Ivan Goncearov, Maxim Gorki, Mihail Şolohov, Ilf şi Petrov, Mihail Bulgakov, Andrei Bitov) nu i se poate atribui acest calificativ.
Asemeni lui Turgheniev, Ivan Bunin, ultimul clasic rus, a trăit şi a creat în străinãtate. Dar dacă Turgheniev a făcut-o din capricii specifice condiţiei sale de nobil înstărit, la Bunin – aristocrat contemporan cu suita de dezastre generate de ascensiunea bolşevismului, refugierea în străinãtate a fost o necesitate impusă de împrejurările duşmãnoase, nicidecum un capriciu datorat plictiselii. Întreaga opera a lui Bunin, pentru care a fost răsplătit cu Premiul Nobel, este străbătută ca de un fir roşu de nostalgia după trecut şi este marcată de tristeţea pierderii a ceva nespus de drag în urma emigrării.
Scrierile sale, în rândul cărora se remarcă nuvela de mari dimensiuni Satul, nuvelă de un realism sumbru şi deprimant, sunt parcă fragmente ale unei simfonii sfâşietor de nostalgică după un trecut de neuitat, dar şi tablouri uimitor de precise, desenate cu creionul dorului de ţară şi împlinite cu culorile aleanului. Incontestabil că în precizia descrierilor Bunin se dovedeşte cehovian, pe când în lirismul evocării “cuiburilor de nobili”, el îşi vădeşte filiaţia turgenieviană.
Din scriitorii sovietici, cred că cel mai înzestrat narator se dovedeşte kirghizul Cinghiz Aitmatov. El a fãcut din plin dovada formidabilului său talent de povestitor încă de la apariţia splendidei nuvele Geamilia, adevărat poem închinat dragostei atotbiruitoare, atunci când ea apropie inimi simple şi suflete curate. Nuvela a cunoscut nenumărate traduceri şi reeditări, şi despre ea Louis Aragon opina că este “cea mai frumoasă poveste de dragoste din lume după Romeo şi Julieta”.
Talentul de povestitor înnăscut al lui Aitmatov iese în evidenţă şi din scrierile sale de maturitate, precum romanele O zi mai lungã decât veacul şi Eşafodul, unde încântarea cititorului este ţinută trează atât prin fluenţa istorisirii şi prin supleţea criticilor la adresa regimului totalitar, cât şi prin fermecătoarele povestiri inserate în curgerea acţiunii. Chiar dacã romanele, îndeosebi Eşafodul, lasă de dorit în privinţa unităţii clasice de acţiune, ele oferă o lectură agreabilã şi instructivă prin simbolurile la care recurge autorul şi prin gustul delicios cu care cititorul rămâne după parcurgerea unui ansamblu de povestiri cu o mare forţă sugestivă.
*
Ceea ce am menţionat vizavi de literatura rusă, rămâne întru totul valabil în cazul oricărei literaturi. Şi pentru a nu o lungi prea mult, voi menţiona din literatura franceză – o altă literatură impresionant de vastă şi profundă, doar patru nume, din care trei de primă rezonanţă, lor potrivindu-li-se din plin epitetul de geniali povestitori: Guy de Maupassant, Alphonse Daudet şi Anatole France.
Călăuzit de Gustave Flaubert, marele său maestru şi protector, Maupassant s-a impus în peisajul literar al Franţei sfârşitului de secol 19, încă de la publicarea primei sale scrieri importante, nuvela Bulgãre de seu. Fireşte că pentru a atrage atenţia criticilor vremii şi pentru a stârni entuziasmul lui Émile Zola, Guy de Maupassant avea nevoie de ceva mai mult decât de sprijinul lui Flaubert. Iar acest ceva – de altminteri, esenţial! – era harul său de povestitor şi scriitor, har prin care, după cum pe bună dreptate s-a spus, “Maupassant povestea cu uşurinţa cu care ar fi cules mere în ţinutul său de baştină Normandia”.
Harul odată pus la treabă, Maupassant – şi împreună cu el o mulţime de cititori – a avut bucuria ca în decurs de 12 ani (din 1880 până în 1892) să-şi vadă eforturile concretizate în şase romane (capodopera incontestabilã fiind Bel-Ami) şi într-o impresionantã colecţie de nuvele, schiţe şi povestiri, prin care a preluat ştafeta nuvelei franceze de la celebrii săi înaintaşi: Balzac şi Mérimée, pentru a o ridica pe nişte culmi imposibil de anticipat înainte de a-şi începe cursa contra cronometru pe arena literelor franţuzeşti.
Atât talentul lui Maupassant de povestitor, cât şi vigoarea sa portretistică sunt incontestabile, chiar dacă unii au văzut în el doar un sentimental (e drept, romanul O viaţă cam “păcătuieşte” prin sentimentalismul său dens), iar alţii, opriţi la poarta de intrare spre arta sa, i-au apreciat doar ironia şi duioşia.
Talentul de povestitor al lui Alphonse Daudet este prezent în întreaga lui operã. Dar se vădeşte mai ales în delicatele povestiri din tinereţe, cuprinse în volumul Scrisori din moara mea, ca şi în alte două volume care i-au desăvârşit meşteşugul şi i-au întărit faima: Povestiri de luni şi seria peripeţiilor lui Tartarin din Tarascon.
Dar dacã primul ciclu de povestiri – Scrisori din moara mea dezvăluie cu predilecţie tristeţea şi fiorul nostalgic al autorului după natura şi tradiţiile provensalilor, fapt pentru care profundul lui lirism îşi găseşte împlinire în stilul descriptiv, în Povestiri de luni adoptă un stil sobru şi direct, adică întru totul potrivit atât dramelor cât şi situaţiilor comice (precum cea cu “eroii” tarasconezi) generate de războiul franco-prusac din 1870-1871, pentru ca în ciclul Tartarin din Tarascon să-şi dezlănţuie ironia dusă până la sarcasm împotriva suficienţei, fanfaronadei şi a ridicolei onorabilităţi burgheze.
Căci, după cum afirma Émile Zola, lacrima şi ironia reprezintă cele două arme de mare efect ale lui Daudet, în care – putem adăuga fără teama de-a greşi -, înoată lirismul tinereţii şi dulceaţa limbii meşteşugite.
Anatole France, un alt mare corifeu al literaturii franceze, se dovedeşte un demn urmaş al lui Maupassant, nu numai prin arta narării fără cusur, ci şi prin fineţea ironiei cu care-şi creioneazã personajele, ori traseazã conturul simpatetic al unor situaţii, ca de pildă cele referitoare la scandaloasa “afacere Dreyfus” din romanul Istorie contemporană. De fapt este destul de riscant să vorbeşti de romanele lui Anatole France, în urma unei juste comparaţii cu linia clasică a acestora, atunci când autorul îşi arată dezinteresul total faţă de organicitatea cărţii, iar ea (cartea) se prezintă ca un admirabil buchet de naraţiuni, ce-şi caută unitatea mai degrabă în mânuirea divină a limbii decât în armonia ideilor directoare.
Deşi mult mai puţin cunoscut şi cu o anvergură a operei mai puţin impetuoasă, consider că din galeria povestitorilor de primă mărime nu poate fi omis Villiers de l’Isle-Adam. Căci Povestirile crude şi insolite, o adevărată feerie a întâmplărilor din diverse medii şi epoci, fac din autor un maestru al genului scurt. Cehovian în atenţia acordată banalului, Villiers rotunjeşte realul prin atracţia sa spre fantastic şi insolit.
*
Dar, mă rog, care literatură nu-şi are marii ei povestitori? Literatura română îl are pe incomparabilul Ion Creangă, pe desfătătorul Mihail Sadoveanu, pe preacucernicul Gala Galaction şi pe remarcabilul Panait Istrati, cu tot atât de remarcabilele lui peregrinări, amintiri şi născociri despre potentaţi şi haiduci.
Într-o vreme când pe alte meleaguri aşternerea slovelor de-abia îşi iţea capul din scutece, Italia deja bătea la porţile nemuririi prin Decameronul lui Giovanni Boccaccio. E drept că unele dintre picantele lui povestiri îşi au izvorul în literatura antică, precum cea cu femeia necredincioasă ce-şi ascunde ibovnicul în butoi, şi care i-a fost inspirată lui Boccaccio de întâmplarea similară din romanul Măgarul de aur al lui Apuleius. Dar faptul acesta nu prejudiciază cu nimic hazul artistic al naraţiunii, întrucât întâmplarea – repovestită cu mijloacele proprii şi adaptată moravurilor tot aşa de libertine ale timpului, se integrează perfect în arhitectura cărţii.
Între numeroşii urmaşi ai lui Boccaccio, o menţiune specială merită iscusitul călugăr Matteo Bandello, cu divina dulceaþă a limbii sale, răspândită pretutindeni în cele peste 200 de nuvele dedicate mărimilor vremii.
În ceea ce priveşte literatura hispanică, este ea altceva decât o povestire interminabilă (fiind circulară, precum pământul pe care-l îmbrăţişează!), despre înţelepciunea şi nebunia lui Don Quijote, despre vorbirea miezoasă a lui Sancha Panza şi păţaniile sale hazoase, despre legătura de nezdruncinat dintre cei doi eroi? Nici nu-i cu putinţă altminteri, deoarece unitatea celor doi este chiar chipul spiritual al lui Cervantes, reflectat în oglinda veşniciei, ori – dupã cum se ştie – Cervantes reprezintă chintesenţa picarescă a spaniolilor, aşa cum, după expresia inspirată a lui Petre Ţuţea, Eminescu constituie pentru noi românii “o sumă lirică de voievozi”.
Iar pramatiile de picaro au traversat mările şi oceanele în căutare de noi ţinuturi, pentru a deveni preşedinþi ori saltimbanci, bogaţi ori săraci, luptători împotriva fărădelegilor ori, dimpotrivă, făptuitori de fărădelegi. Şi pretutindeni duceau cu ei pe Don Quijote şi Sancho Panza, pentru că inimile lor clocoteau de catolicism, iezuitism şi cervantism. Căci, afirmă cu tărie Miguel de Unamuno în Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, Don Quijote este un simbol al Spaniei, filosofia lui este filosofia mistică a Spaniei, iar el este un Iisus spaniol şi un erou asemeni Cidului, şi asta întrucât întruchipează idealul cel mai uman, anume idealul eroismului tragic. Donquijotismul fiind nemuritor, pe bună dreptate exclamă Unamuno la moartea cavalerului: “Trăiască Don Quijote mort!”
Mergând mai spre nord şi încercând cu sfiala datorată purităţii şi măreţiei să pătrundem în templul literaturii germane, va trebui să trecem pe sub arcul de triumf înălţat la cote ameţitoare de către titanismul lui Goethe şi Schiller. Fireşte, căutările faustice ale lui Goethe în multe din domeniile curiozităţii umane, olimpismul izvodirilor sale lăsate moştenire omenirii, la fel ca şi tulburãtorul poem schillerian de-o nesecată emoţie artistică, reprezintă încântătorul subiect al unei povestiri fără sfârşit despre om şi aspiraţiile sale de împlinire cu ajutorul valorilor cardinale. Căci o asemenea temă fascinantă se constituie într-o preţioasă rezervă, care – într-un context adecvat şi îmboldită de patosul inspiraţiei – poate dobândi nebănuite contururi de lumină şi cunoaştere…
Pentru a fi pe deplin în ton cu capitolul de faţă, din numeroasele nume sonore ale literaturii germane, voi menţiona doar două: E.T.A.Hoffmann şi Paul Heyse. Deşi situaţi în epoci diferite şi creatori ai unor stiluri distincte, ei se aseamănă prin măiestria decupării unor scene din viaţă, prin fluenţa narării şi prin emoţia stârnită în cititor de vraja exprimării fără cusur.
Autorul nemuritorului Motan Murr simţea atracţie spre fantasticul de naturã romantică. Dar un fantastic lejer şi firesc, cu personaje zoomorfe doldora de umanism şi înzestrate cu un adorabil simţ critic, încât cititorul se simte captivat de la primele rânduri hoffmanniene şi participă din toată inima la magistrala intrigă ţesută de autor.
În ceea ce-l priveşte pe Paul Heyse, laureat al Premiului Nobel, ei bine, talentul lui de povestitor înnăscut (este de-a dreptul fermecător prin eleganţa stilului şi simplitatea acţiunii!), de adevărat vrăjitor în mânuirea cuvintelor atunci când îşi propune să creeze o atmosferă de epocã şi să transmită o anumită stare emoţională, acest talent este atât de răscolitor şi efectele sunt atât de bine dozate, ca de pildă în superbele şi tot atât de tragicele nuvele Andrea Delfin şi Măgăriţa, încât cititorul realmente simte că-şi pierde răsuflarea şi bătăile inimii i se iuţesc atunci când ajunge cu lectura la momentele cheie ale acţiunii, realizate prin “teoria şoimului” ce i-a fost inspirată lui Heyse de o nuvelă a lui Boccaccio.
*
În pofida enormelor lejerităţi admise în exprimare şi a prefacerilor practicate în stil de către corifeii secolului 20 ai literelor englezeşti (James Joyce, Virginia Woolf, Malcolm Lowry), prefaceri datorate încercărilor autorilor de-a cotrobăi cu mai mult folos decât alţii prin mintea, sufletul şi gândurile personajelor, în pofida acestor înnoiri, deci, literatura engleză nu este altceva decât un miracol shakesperean. Toată literatura anterioară converge spre Shakespeare şi din el iradiazã tot ce s-a zămislit de preţ (nu doar în arhipelagul britanic!), căci Shakespeare este unic şi irepetabil, un părinte al titanilor, care primiseră misiunea divină de-a zgudui cultura lumii şi de-a o aşeza pe coordonatele umanităţii şi universalităţii.
Scriitorii englezi, mulţi ca frunza şi iarba, se remarcă atât prin savoarea stilului, cât şi prin ironia autentic britanică, poate nu întotdeauna suficient de fină şi iscusit mânuită, însă mereu stând la pândă printre rânduri. Iar maniera britanică de-a scrie, în chip firesc a fost adoptată de scriitorii din fostele colonii. Aşa se face cã americanii, de pildă, prea puţin înzestraţi cu povestitul şi ironia, prin harul şi verva satirică a lui Mark Twain şi-au văzut visul cu ochii: ambele însuşiri, îndelung râvnite la foştii lor stăpâni, au început să joace tontoroiul în propria lor bătătură…
În mod cert, cel mai talentat şi mai suculent povestitor din literatura engleză este William Somerset Maugham, narator de excepţie, care pe bună dreptate a fost considerat un adevãrat Maupassant al britanicilor. Mărturie în acest sens stau nu numai nenumăratele lui povestiri, toate excelând prin uşurinţa exprimării şi curgerea acţiunii, dar şi romanele, unele extrem de graţioase, ca de pildã Vãlul pictat – şi aceasta în pofida elementului adulterin şi morbid pe care-l conţine, altele mai greoaie, precum romanul autobiografic Robie, ori mai dense şi mai aproape de maturitatea artistică a scriitorului, aşa cum putem să ne dăm seama în Plăcerile vieţii.
Cel de-al doilea scriitor britanic, care cu certitudine nu poate lipsi din galeria marilor povestitori, este Graham Greene. Autor a mai multor romane, unele de cea mai aleasă factură poliţistă (Omul nostru din Havana, Ucigaşul plătit), altele dezbătând probleme majore ale omenirii: dictatura preşedintelui haitian Papa Doc Duvalier în romanul Comedianţii, ori războiul din Vietnam în romanul Americanul liniştit, Graham Greene se dovedeşte în fiecare din scrierile sale stâpânul unui stil sobru, epurat de orice artificii inutile, precum şi mânuitorul unui limbaj curat, simplu şi foarte expresiv.
*
Literatura scandinavă şi-a înălţat armătura pe fundamentul nemuritoarelor sagas, motiv pentru care poveştile şi povestitorii se simt pe aceste meleaguri ca-n sânul lui Avraam. Norvegia în întregime se reflectă în impozanta statură al lui Bjönstjerne Björnson, atât ca om voinic, dinamic şi sociabil (marele critic danez Georg Brandes îl definea drept “un geniu cu braţele deschise”), cât mai ales ca scriitor înzestrat cu un talent viguros precât un urs (de altfel, numele fiarei se reflectă de două ori în numele scriitorului!), profund ataşat de natură, patrie, semeni şi tradiţii. Disponibilităţile de povestitor ale acestui mare scriitor (laureat al Premiului Nobel şi poet naţional alături de Henrik Ibsen) se vădesc cu prisosinţă în povestiri precum Arne, Flãcãul vesel sau Fata pescarului, unde – asemeni lui Andersen şi altor scriitori scandinavi, nu ezită să ne prezinte o natură animizată, adică o natură de basm, în care nordicii se simt perfect integraţi.
Dar dacă Norvegia avea nevoie de luptători aidoma lui Björnstjerne Björnson în vederea atingerii ţelului suprem – separarea Norvegiei de Suedia, ceea ce s-a şi întâmplat în urma plebiscitului din 1905, în Suedia, firea pătimaşă şi dezlănţuită a lui August Strindberg n-a avut câştig de cauză în confruntarea cu firea calmă, duioasă, de povestitoare cuminte a Selmei Lagerlöf, iar scriitoarea – mult mai modestă în plan artistic şi în dezbaterea ideilor fundamentale ale omenirii, a intrat totuşi în posesia Premiului Nobel. (N.B. Dacă Strindberg este cel mai admirat scriitor suedez, Selma este cu certitudine cea mai iubită!)
Formidabilul apetit al Selmei Lagerlöf pentru basm, pentru poveste în general, la fel ca şi irezistibila atracţie exercitată asupra scriitoarei de către natură în general, de natura animizată în special, toate acestea sunt reflectate cu multă simţire artistică de întreaga ei operă, cu deosebire de Povestea lui Gösta Berling şi de Minunata călătorie a lui Nils Holgersson, acest adorabil Ulise suedez. Căci, lucru vrednic de-a fi semnalat, romanele Selmei Lagerlöf sunt de fapt false romane! Ele sunt nişte încântãtoare basme, redate cu mijloacele romanului şi extinse la dimensiunile acestuia…
Pentru că subiectul în dezbatere riscă să ia proporţii de-a dreptul monstruoase şi pentru că oricum n-are şanse să-i mulţumească pe cusurgii, ba dimpotrivă, mă grăbesc să închei, nu înainte de-a aminti încă vreo câţiva povestitori îndrăgiţi, cu toate că – recunosc – numele lor n-au rezonanţa celor de mai sus. Astfel, în literatura austriacă merită menţionaţi Adalbert Stifter şi Ferdinand von Saar, în cea polonezã Boleslaw Prus, în literatura argentiniană Jorge Luis Borges şi Adolfo Bioy Casares, în uriaşa literaturã chinezã U Ceng-en şi Ba Jin, iar în cea japoneză Yasunari Kawabata. De altminteri, cu excepţia austriecilor şi a polonezului, în cartea Ofensiva sensurilor am fãcut anumite aprecieri asupra tuturor celor care pe acest final sunt doar amintiţi.
3.3Cuvântul care călătoreşte
Având multiple sarcini (de la a sugera până la a decide şi ordona), sarcini prin care relaţiile interumane se dezvoltă şi se modificã necontenit, cuvintele ascund în profunzimea lor dorul de apropiere înspre miezul cunoaşterii. Datorită acestui fapt, mişcarea cuvintelor prin comunicare către dezvăluirea sensurilor lor adânci, dobândeşte caracterul necesităţii, asemeni mişcării în general. Direcţia predilectă de mişcare a cuvintelor inspirate este verticala, căci cuvintele “ce exprimă adevărul” sunt ca nişte sateliţi atraşi de desăvârşirea Cuvântului, pentru ca după înveşnicirea lor prin îmbăiere în lumina graţiei divine, să coboare la nivelul atotumanului atins de harul creaţiei…
Poate că cele mai palpitante pagini din literatura universală sunt paginile dedicate călătoriilor şi peregrinărilor. Este genul de literatură unde elanul artistic şi fantezia debordantă a autorului îşi dau mâna în asaltul asupra redutelor captivantului, iar dupã cucerirea acestora, în urcuşul spre culmile dătătoare de fiori ale senzaţionalului.
Căci ce altceva decât o nemuritoare împletire între artistic şi fabulos, ambele unice prin vâna lor homerică, reprezintă Odiseea peripeţiilor şi peregrinărilor lui Ulise în drumul său spre Itaca, insula natală?! Şi chiar dacă drumul eroului este presărat ba cu ademenelile vrăjitoarelor şi sirenelor, ba cu răutăţile şi cruzimile unor monştri precum ciclopii, fantasticul mereu prezent nu devine supărător, întrucât nu este precumpănitor. Dimpotrivă, prin măiestria cu care Homer umanizează însuşi fabulosul, aşa încât istoria peripeţiilor lui Ulise se prezintă ca o minunată poveste a luptei dintre bine şi rău, avem în acest mod o splendidă dovadă a izbânzilor umane prin fidelitate, cutezanţă şi încredere în forţa invincibilă a binelui. Şi astfel, cu ajutorul neprecupeţit al zeilor, eroul îşi vede visul cu ochii – împlinirea destinului său fericit!
Dar Satyriconul lui Petroniu, primul roman din literatura latină şi cel dintâi roman (fragmentar) din literatura universală, este el altceva decât un minunat periplu al eroilor prin diverse medii ale Antichităţii (intră într-un bordel, participă la un festin etc.), prilej cu care autorul, acest arbitru al eleganţei, ne oferă incitante mostre din moravurile libertine ale vremii, chiar dacă pentru elocvenţa descrierilor foloseşte anumite expresii licenţioase!?
Tot aşa admirabilul roman Mãgarul de aur (respectiv Metamorfoze) este o suită de delicioase istorisiri inserate în firul năvalnic al acţiunii. Chiar dacă întrerupe firul acţiunii – însă este o binevenită întrerupere, de cel mai înalt nivel artistic -, basmul Amor şi Psiche reprezintã o excepţională inserţie, care dezvăluie bogatele resurse artistice ale autorului şi care, departe de a scădea, ridică la cote incredibile emoţia cititorului. Acţiunea romanului se constituie de fapt dintr-o succesiune de întâmplări dintre cele mai năstruşnice şi hazoase din viaţa lui Lucius, după ce acesta se transformă în măgar prin utilizarea altei alifii decât cea care urma să-l facă pasăre, şi apoi ca măgar trecerea lui de la un proprietar la altul, fiecare cu slăbiciunile şi năravurile sale. Păstrându-şi nealterat instinctul de conservare (teama umană de castrare este prezentată cu o vervă irezistibilă), precum şi spiritul de observaţie, Lucius în pielea de măgar ne prezintă într-un încântător limbaj satiric o paletă diversificată din moravurile scandaloase ale timpului (hoţi, sperjuri, femei adulterine, ucideri şi sinucideri), pentru ca în final, cu ajutorul zeiţei Lunii să reintre în pielea de om după înfulecarea petalelor de trandafiri, singurul leac prin care se putea anula efectul vrăjitoresc al alifiei buclucaşe.
*
Evul Mediu s-a vădit un mare producător şi consumator de fantastic, hidos şi monstrous. Preocupările teratologice sunt prezente atât la artişti de frunte precum Albrecht Dürer şi Hieronymus Bosch, cât şi în literatura cavalerească a timpului ori în creaţii halucinante de tipul lui Dracula.
Dacă vrăjitoria era aprig prigonită de Inchiziţie, fără a putea fi cu totul eradicată, tocmai datorită enormei influenţe pe care o exercita asupra minţilor şi spiritelor vremii, multe dintre ele de-o aleasă cultură, în schimb esoterismul şi ştiinţele oculte se bucurau de multă preţuire, piatra filosofală era căutată cu îndârjire, formulele magice ale nemuririi aşijderea, iar laboratoarele lucrau din plin fie pentru obţinerea aurului în retortele alchimiştilor, fie pentru zămislirea vieţii (homunculus) în retortele magicienilor. În asemenea condiţii nici nu-i de mirare că realul mergea braţ la braţ cu fantasticul şi că adevărul se zbătea să scape din braţele vânjoase ale misticismului. Dar tot atunci s-au plămădit miturile unor minţi neobosite şi scormonitoare, ca de pildă mitul faustic, minţi care şi-au afirmat triumful neliniştii creatore în opere de prim rang din cultura universală.
Prin vigoarea şi prospeţimea operei sale, prin forţa cuvântului său care a spart platoşa medievală şi a aruncat punţi trainice dinspre trecut spre viitor peste hăurile căscate în istoria feudală, Dante Alighieri se dovedeşte uimitor de necesar şi actual, iar Divina comedie o carte mereu tânără, asemeni sufletului şi aspiraţiilor umane.
Altfel spus, Dante şi opera sa alcătuiesc un tot unitar, anume mitul înfrãţit cu miracolul: mitul poetului desăvârşit, animat de dragoste mistuitoare pentru pierduta Beatrice şi pentru patria sa la fel de pierdută, care în pelerinajul său prin lumea umbrelor are parte de-o călăuză pe măsură – Vergiliu, autorul Eneidei, cel mai mare poet al Antichităţii şi simbolul raţiunii umane; tot aşa, miracolul alcătuirii unei poeme inspirate de întreaga umanitate şi dedicată întregii omeniri, căci lumea dantescă de dincolo este în fond lumea terestră, cu slăbiciunile şi viciile ei îngrozitoare, dar şi cu însuşirile ce justifică optimismul poetului şi încrederea sa neclintită în capacitatea de regenerare moral-spirituală a omului.
Cei doi mari François, Rabelais şi Villon, îşi afirmă la rândul lor predilecţia pentru călătorie: unul pe mare şi uscat prin intermediul nemuritorilor săi eroi Gargantua şi Pantraguel, prilej cu care se lasă purtat de curentul satirei înspre ostrovul râsului sănătos, celălalt călătorind el însuşi călare pe versul său înaripat prin lumea subterană a hoţilor şi prostituatelor, deşi, cum bine scria într-un moment de mare cumpănă, a fost foarte aproape “de-a şti bietul grumaz,/ cât trage curul la necaz”.
*
Cãlãtorie spre soare-apune este celebra carte a lui U Ceng-en, poate cel mai mare scriitor medieval chinez şi unul dintre cei mai mari scriitori din toate timpurile. Deşi înţesată de miraculos şi fantastic de-a lungul întregului traseu pe care s-a angajat călugărul budist Tripitaka pentru a aduce cărţile sfinte ale budismului din India, cartea nu este nici pe departe greoaie ori obositoare. Dimpotrivă, fluenţa limbii şi acţiunii, ca şi fermecătorul proces de umanizare izbutit de autor, conferă cărţii indiscutabile însuşiri în sprijinul unei lecturi pe cât de agreabilă, pe atât de instructivă vizavi de tradiţiile şi mentalităţile chineze specifice timpului, iar personajele, cu precădere Maimuţa, au parte de întreaga simpatie a cititorului pentru giumbuşlucurile la care se dedau şi hazul pe care-l stârnesc.
Dar Cartea celor o mie şi una de nopţi, este ea altceva decât o delicioasă călătorie prin mirifica lume arabă din vremea marilor califi, precum Harun Al-Raşid, un neobosit periplu peste mări şi ţări necunoscute, în compania lui Sindbad Marinarul şi a altor multe personaje, ce-şi vădesc temeritatea şi dorul de aventurã în extraordinarele peripeţii la care-i supune inepuizabila fantezie orientală?!
*
Şi pentru că mai sus tot am intrat pentru o clipã în loja de unde Gogol privegheazã asupra literelor ruseşti, este cât se poate de nimerit să subliniem că profilul moral al nemuritorului său Cicikov a fost desăvârşit prin călătoriile pe care acesta le-a efectuat şi prin mulþimea contactelor avute cu diverşi exponenţi ai societăţii ruseşti din acele timpuri.
Cicikov este în definitiv produsul unei societăţi muribunde: o societate în care ţăranii mor ca muştele, iar cea mai mare parte din moşieri sunt sterpi şi fără vlagă – adevărate suflete moarte. În aceste condiţii, lui Cicikov – veritabil maestru al răbdării, prefăcătoriei şi al pungăşiilor cu blazon -, îi încolţeşte în minte ideea săltării pe scara socială prin cumpărarea a ceva nemaiauzit până la acea dată: sufletele iobagilor morţi! Întrucât în acte se specifica doar numărul sufletelor cumpărate, nu şi modul în care se prezentau ele, şi întrucât indicatorul principal al averii era numărul iobagilor aflaţi în proprietate, iată că prin acest truc Cicikov avea şanse să pară altceva decât ceea ce era în realitate.
Fireşte, spiritul însetat de dreptate şi adevăr al autorului nu putea lăsa nepedepsite potlogăriile mai vechi şi mai noi ale eroului său, aşa că din fragmentele părţii a doua (atât cât ni s-a păstrat), aflăm cum Cicikov n-a scăpat de ochiul justiţiei…
Mai important pentru noi este faptul că sub şfichiul când mai blând când mai tãios al ironiei gogoliene, Cicikov cel uns cu toate alifiile este primit de reprezentanţii moşierimii şi ai autorităţilor locale, ocazie cu care ni se prezintă ba figuri tipice de funcţionari birocraţi şi corupţi, ba chipuri de boieri inutili şi zurbagii asemeni lui Nozdriov, ori sâcâitori şi mucegăiţi precum Korobocika.
Doar chipul inteligent şi energic al întreprinzãtorului Kostanjoglo (un nerus) nu poate da viaţă vastului tablou al unei moşierimi ce-şi cloceşte indolenţa în conace dărăpănate şi-şi târâie nepriceperea prin noroaiele satului spre ruina sa deplinã (cazul lui Hlobuev).
*
Indiscutabil că din capitolul da faţă nu poate să lipseascã Selma Lagerlöf, acea distinsă şi mereu tânără doamnă a basmului scandinav. Pentru că Nils Holgersson nu este un călător oarecare. Cu mijloacele aflate la îndemâna basmului de mare simţire, autoarea îl transformã pe sărmanul Nils într-un spiriduş de-o şchioapă.
Acesta se arată mâhnit peste măsură la început, adică atunci când se gândeşte la mâhnirea părinţilor săi. Dar apoi mai prinde niţică inimă, încalecă pe gânsacul din curtea părintească şi amândoi intră în formaţia gâştelor sălbatice ce zboarã spre Laponia. Ei, şi din acest moment încep pentru Nils nu numai deliciile zborului, ci şi încercările la care este supus oricare personaj de basm, fie el oricât de mic şi inocent. Neajunsul staturii şi al forţei este suplinit prin cel al isteţimii, dar mai ales prin ajutorul oferit de natura animizată. Căci el, prichindelul, iubeşte cu ardoare natura şi toate vieţuitoarele, drept urmare înţelege şoaptele copacilor şi poate dialoga cu gâştele, vulturul, vulpoiul sau ursul. Ajutorul vine întotdeauna la ţanc, şi astfel Nils scapă nu numai din toate capcanele întinse de vulpoi, ci chiar din ghearele ursului.
Călătoria lui Nils înspre Laponia îi oferã scriitoarei prilejul să ne prezinte frumuseţile Suediei, să vorbeascã cu emoţie dar şi cu mândrie despre întinsele ei lacuri şi păduri, despre munţi şi ape repezi, despre ferme, combinate metalurgice şi mine de fier, despre oameni, tradiţii şi obiceiuri. Şi fireşte că în anumite situaţii, seara mai ales când oamenii stau în tihnă la taifas, se simte nevoia unor poveşti adiacente, ce au caracter local şi care rotunjesc acţiunea basmului principal.
Cât priveşte finalul, ei bine, acesta nu poate să fie decât unul, adicã aşa cum se sfârşeşte orice poveste frumoasã şi orice vis fermecãtor: Nils se reîntoarce în ograda părintească, îşi reia înfăţişarea dinainte, iar gâştele, cu tot dragul prins de el, îşi văd de rosturile lor, pentru că prin schimbarea survenită, el nu mai pricepe glasul lor, nu mai pricepe glasul naturii.
*
Dar care literatură a lumii se simte înfiorată de dorul de ducă şi de aventură la fel ca literatura anglo-americană? Tonul acestei literaturi este dat de către Daniel Defoe, îndată dupã anul 1700. Adică atunci când îi apare celebrul roman Robinson Crusoe. La acea datã englezii fierbeau în sucul revoluţiei burgheze de la 1688, revoluţie prin care s-a consfinţit victoria definitivã a protestantismului. Tot atunci, nevoile tot mai presante ale industriei în plin avânt, au dus la saltul spectaculos înregistrat de comerţ. Dacă la toate astea se adaugă atacurile din ce în ce mai îndrăzneţe ale piraţilor englezi împotriva corăbiilor spaniole care cărau enormele bogăţii stoarse din colonii, avem un tablou al cauzelor ce i-au impus Angliei construirea unei flote (comerciale şi de război) în măsură să o facă stăpâna mărilor, pentru ca mai apoi, prin flota şi echipajele sale încercate, să pună bazele unui impresionant sistem colonial.
Robinson Crusoe este cartea care semnează actul de naştere al romanului englez modern. În definitiv, romanul nu face decât să exprime năzuinţele burgheziei timpului, ba chiar năzuinţele autorului însuşi, de vreme ce Daniel Defoe fãcea parte din burghezia mijlocie.
Cum se explică enormul succes de care s-a bucurat romanul încă de la apariţie, iar apoi menţinerea lui constantă de-a lungul timpului în preferinţele atâtor şi atâtor generaţii de cititori? Prin aceea că după alte peripeţii anterioare pe mare şi pe uscat, prin care nedomolitul Robinson deja se furişase în inimile cititorilor, după naufragiul pe insulã începe marea sa aventură – aceea a luptei cu natura şi a activismului său neostoit. Adică omul omul îndrăzneţ şi curajos de dinaintea naufragiului, nu se lasă copleşit de disperare după dezastru, ci găseşte resursele fizice şi spirituale necesare pentru a lupta şi învinge.
Şi astfel, omul nechibzuit şi neascultãtor, adică deficitar la capitolul educaţie, aşa cum s-a dovedit Robinson Crusoe până la naufragiu, după acest moment fatidic îşi încordează voinţa şi într-un asemenea chip el va cunoaşte remarcabilele rezultate ale educaţiei prin muncă şi perseverenţă. Altfel spus, în condiţiile vitrege în care a fost azvârlit de destin, Robinson Crusoe va reface toate etapele civilizaţiei parcurse de omenire în mii de ani: vânătoarea, creşterea animalelor, cultivarea pãmântului, olăritul etc.
Fiindcă oricare dintre noi ar putea fi în locul lui Robinson, ne bucurãm din toată inima atunci când el înregistrează succese (cu olăritul, cu înmulţirea caprelor ori în luptele cu canibalii şi mai târziu cu răzvrătiţii de pe navă) şi ne întristăm când are parte de anumite eşecuri. Dar aşa cum se cuvine unui personaj perseverent dintr-o carte plină de învăţăminte, linia izbânzilor este statornic ascendentă, iar credinţa în forţa faptelor bune (vezi eliberarea lui Vineri din mâinile altor canibali) duce în final la pedepsirea răului şi la plecarea celor buni de pe insulă.
Fiind foarte aproape de condiţia omului obişnuit, cu micile lui virtuţi şi marile lui defecte, nu-i de mirare că pe lângă simpatie, nutrim faţă de Robinson şi multă preţuire.
Iar sentimentele noastre rămân la fel de vii şi puternice, chiar şi atunci când conştientizăm cã “robinsonada” n-a pornit de la zero, ci de la cunoştinţele puse la dispoziţia eroului de cel mai avansat stat capitalist al vremii, şi că autorul a înscris “robinsonada” pe o necesară curbă ascendentă atunci când “a adus” corabia naufragiată aproape de ţărm, pentru a face posibilă salvarea unor lucruri de importanţă vitală: puşti, muniţie, unelte de tâmplărie, mâncare, seminţe, haine, fără de care nu e greu de imaginat cum s-ar fi desfăşurat aventura de pe insulă…
Dar Daniel Defoe, adversar al ficţiunii, desfăşoară partitura unei imaginaţii realiste, scrisă pe notele unui limbaj simplu, direct şi atrăgător, fapt care conferă acţiunii un plus de cursivitate şi atractivitate.
Scopurile urmărite în capitolul de faţă ne obligă să nu părăsim epoca lui Defoe, ci să ne aplecăm niţel asupra personalităţii complexe a marelui său contemporan Jonathan Swift şi asupra operei lui, o operă pe cât de valoroasă pentru literatura şi cultura universală, pe atât de stranie şi incitantă.
Violenţele de cleric polemist, de apărător furibund a cauzei irlandezilor şi de mizantrop dotat cu un sarcasm devastator, toate acestea l-au impus pe Swift cu autoritate în ochii semenilor, dar într-un mod nuanţat, care până în zilele noastre basculează între admiraţie şi dispreţ, între plăcere şi silă. Dacă mai adăugăm la cele spuse şi ultimii trei ani de viaţă petrecuţi de Swift în negura nebuniei, nu-i de mirare că pentru psihologi şi psihanalişti el continuă să fie un “caz”.
Comportamentul lui derutant, spun aceştia, îşi trage seva din anumite traume infantile (orfan de tată, Swift îşi trăieşte primii ani de viaţă departe şi de mama lui), precum şi din frustraţii de natură erotică.
Acuzat de predilecţie spre scatologie şi de violenţe ale limbajului, totuşi nimeni nu poate nega că prin umorul negru şi sarcasmul feroce pe care le-a cultivat cu o măiestrie ne mai întâlnită până la el, Swift se afirmã drept precursorul acestui gen de literatură anglo-americană. Tot aşa, el este un precursor în literatura absurdului, filiaţia fiind stabilitã (de pildă prin anticipaţiile kafkiene) fără drept de tăgadă.
Desigur, opera fundamentală a lui Swift o reprezintă Călătoriile lui Gulliver. Asemeni eroului lui Daniel Defoe, dar mai ales asemeni tuturor navigatorilor îndrăzneţi şi aventuroşi din epocă, Gulliver se simte cuprins şi el de febra călătoriilor, ce aveau ca mizã descoperirea de noi ţinuturi aducătoare de foloase materiale. Căci, după cum precizeză Swift, aceste ţinuturi locuite de primitivi erau de îndată colonizate de englezi, fie ei şi piraţi, pentru ca după obişnuitul val de crime şi jafuri, respectivul teritoriu să intre în stăpânirea Coroanei engleze.
Ceea ce nu este cazul lui Gulliver şi al călătoriilor sale, pentru că – aşa cum afirmă autorul – cartea de faţă are menirea să-l înveţe pe cititor, iar nu să-l distreze!
Cartea se constituie dintr-o suită de călătorii dintre cele mai miraculoase, şi în fiecare din aceste călătorii Swift dovedeşte enorme resurse în cultivarea utopiei şi în construirea unei lumi halucinante: împărăţia liliputanilor şi cea a uriaşilor, insula plutitoare sau cea condusă de cai (equocentrică). E adevărat că în domeniul utopiei Swift a fost precedat de gânditori iluştri precum Thomas Morus şi Campanella. Dar dacă utopiile înaintaşilor se remarcă prin caracterul lor raţional şi abstract, utopiile lui J. Swift dobândesc un plus de concreteţe şi intensitate, implicit de credibilitate din partea cititorului, prin nota de realism conferită de încercările la care este supus Gulliver, iar apoi de încadrarea acestuia în noile colectivităţi şi de descrierile extrem de minuţioase ce ilustreazã talentul naratorului.
Dar oricât de precise ar fi măsurătorile, ele nu au darul sã-i transmitã lui Gulliver siguranţă şi echilibru de nezdruncinat. Dimpotrivă, ele îşi dovedesc relativismul lor derutant şi amuzant de-abia după ce Gulliver părăseşte împărăţia uriaţilor şi revine în Anglia. Vieţuirea printre uriaşi a ajuns să-i schimbe percepţia despre sine şi despre lumea înconjurătoare, aşa că după revenirea în ţară cu încredinţarea că-i uriaş, el ajunge să strige la oamenii de pe stradă să se dea la o parte ca să nu-i strivească, încât – după cum notează autorul cu unorul său cuceritor -, “în vreo două rânduri puţin a lipsit să nu mă aleg cu capul spart din pricina obrãzniciei mele”.
Fireşte că Swift nu ezită să ia la refec rânduielile din Anglia timpului său. Pe politicieni îi împarte în “capete turtite” şi “capete rotunde”, respectiv partidul celor care sunt de părere că oul se sparge la capătul turtit şi partidul celor de părere contrarie. Iar de anumiţi academicieni şi oameni de ştiinţă îşi bate joc într-un mod copios, descriind preocupările “savante” ale academicienilor de pe insula zburătoare: unul încearcă să obţină lumină din castraveţi, altul să extragă praf de puşcă din gheaţă, iar un arhitect se luptă să construiască pornind de la acoperişul caselor înspre fundaţie.
De altminteri, dispreţul lui Swift faţă de om este neascuns: pentru el omul nu este un animal raţional, ci un animal capabil de raţiune! Acest dispreţ ajunge până la refuzul oricărei colaborări şi apropieri de semeni, după ce Gulliver este obligat să părăsească insula condusă de cai, acea insulă magnifică unde nu se cunoaşte răutatea, minciuna şi prefăcătoria, iar omul ajunge cu adevărat să cunoască sănătatea şi lumina spirituală.
Literatura engleză, la fel ca cea americană, dovedeşte o adevărată slăbiciune pentru călătorii şi aventuri. După Daniel Defoe şi Jonathan Swift, cei doi mari deschizători de drum, mai amintesc câţiva scriitori care au excelat în acest gen de literatură: Samuel Butler, Robert Louis Stevenson, G.H.Wells şi W.Wilkie Collins, iar din literatura mai apropiată de zilele noastre: W. Somerset Maugham şi Graham Greene, doi scriitori pe care deja i-am amintit în capitolul precedent şi care în prezentul capitol merită o menţiune specială atât pentru dorul lor nestins de hoinăreală, cât şi pentru firescul plasării acţiunilor şi eroilor lor în cele mai depărtate zone ale globului.
*
Dar după cum precizam mai sus, nici americanii nu rămân de căruţă la acest capitol. În Aventurile lui Gordon Pym, Edgar Allan Poe se dovedeşte acelaşi maestru al palpitantului şi senzaţionalului, duse până la situaţii limită.
Mark Twain, acest rege al umorului yankeu, se vădeşte în viaţă hoinar şi mereu îmboldit spre aventură, adică aidoma îndrăgiţilor săi eroi Tom Sawyer şi Huckleberry Finn. Dar se pare că întâmplările celor doi pe continentul american nu au fost în măsură să-i mulţumească înclinaţia lui Twain spre aventura zemoasă şi hazoasă. Drept urmare, înşfacă un yankeu, pe care – printr-o magistrală pasă magică – îl proiectează înapoi în timp până în secolul al VI-lea, taman la curtea regelui Arthur. Şi astfel s-a zămislit Un yankeu la curtea regelui Arthur…
Pentru că ei înşişi au avut parte de întâmplări neobişnuite în călătoriile întreprinse, este normal să nu ne grăbim atunci când ne îmbarcăm pe balenieră împreună cu Herman Melville, ori când Jack London îşi cheamă la taifas străbunii…
Da, este cât se poate de adevărat că în tinereţe Melville a urcat pe balenieră pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele. Dar la câtva timp după îmbarcare, sătul de caşaloţii din Mările Sudului şi de uleiul de spermanţet, Melville dezertează şi-şi găseşte un neuitat refugiu între polinezieni. Apoi se îmbarcă pe un alt vas, ajunge acasă şi aici, cu cultura adunată printre butoaiele de pe vas, se hotărăşte să scrie povestea şederii sale printre polinezieni. Aşa începe aventura scrisului, dar drumul spre culmile artei este anevoios, pentru că el trebuie să treacă printre fălcile Balenei Albe.
Indiscutabil că Moby Dick sau Balena Albă reprezintă realizarea de vârf a lui Herman Melville. O carte provocatoare şi captivantă, asemeni oricărei capodopere, cu toate că nu este propriu-zis roman, poem epic sau tratat ştiinţific despre cetacee. Dar având din toate acestea câte puţin şi încă ceva pe deasupra, a rezultat o carte mare, ba mai mult, o carte unică, încărcată de simboluri.
Căci ce altceva decât un simbol al răului este celebra Balenă Albă, pe urma căreia aleargă căpitanul Ahab împreunã cu întregul echipaj, nu doar în dorinţa de-a se răzbuna pentru piciorul smuls de vrăjmaşa perfidă! Deşi albul este culoarea asociată îndeobşte cu puritatea şi gingăşia, albul acestei dihănii de-o “răutate impenetrabilă”, după opinia căpitanului Ahab, este un alb înspăimântător prin masivitatea şi uşurinţa cu care monstrul se mişcă, dar mai ales prin inteligenţa de-a dreptul diabolică cu care el ştie să evite capcanele vânătorilor şi să răspundă cu lovituri mortale la agresiunile ce-l vizează. Dovadă în acest sens stau nenumăratele harpoane înfipte în imensa sa cocoaşă, dar care n-o împiedică pe balenă să alerge ca o stihie a înfricoşătorului şi dizgraţiosului prin imensitatea oceanului planetar, pentru ca în final să provoace scufundarea corăbiei prigonitoare şi moartea echipajului.
Din această încleştare pe viaţă şi pe moarte scapă doar naratorul teribilelor peripeţii, marinarul Ismael. Salvarea lui Ismael este în egală măsură uluitoare şi simbolică: uluitoare prin aceea că Ismael scapă de la înec cu ajutorul unui coşciug ce aparţinea prietenului său, sălbaticul şi multinimosul Queequeg; simbolică atât prin faptul că viaţa este inextricabil împletită cu moartea şi că în cazul de faţă salvarea unei vieţi se datorează într-un mod aproape miraculos celui mai sepulcral dintre obiecte, cât şi prin încărcătura simbolică, cu rezonanţe biblice, atribuită numelui personajului.
Un personaj cu numele de Ismael trebuie neaparat să trăiască şi să pună bazele unei mari seminţii, aidoma lui Ismael din Genesa, fiul dăruit lui Avram de egipteanca Agar, roaba Sarei, din care – după spusele învăţaţilor – descind arabii!
Nici nu-i de mirare că un monstru de gabaritul şi perfidia răutăcioasă a Balenei Albe a alimentat legendele marinăreşti despre ubicuitatea, ba chiar despre nemurirea ei, nemurirea – după cum notează autorul – nefiind altceva decât o formă de “ubicuitate în timp“.
Dar într-o asemenea ordine de idei, avem deplina libertate s-o asimilãm pe Moby Dick cu însuşi oceanul zoomorfizat: albul monstrului este aidoma cu albul spumei apelor, perfidia de care dă dovadă este după chipul eternei perfidii marine, iar grozăvia atacurilor îndreptate împotriva temerarilor urmăritori, te duc cu gândul la stihia apelor dezlănţuite.
Este limpede că în această accepţiune, căpitanul Ahab (Ahab este numele unui rege izraelit), cel despre care autorul spune că “era prinţ al punţii, rege al mării şi senior al leviatanilor”, nu avea nici o şansă în confruntarea cu o forţă invincibilă, chiar dacă pentru momentul decisiv al confruntării a subordonat voinţei sale monomane întregul echipaj în alcătuirea sa pestriţă: americani, englezi, danezi, francezi, maltezi, tahitieni, portughezi şi spanioli, laolaltă cu negri şi indieni, creştini împreună cu păgâni, adică un veritabil ghiveci social înghesuit într-o altă arcă a lui Noe, şi chiar dacă timp îndelungat s-a hrănit cu ură împotriva răului şi s-a adăpat cu speranţa încrâncenată a răzbunării. Căci împotriva inevitabilului dezlănţuit pe mare sau pe uscat, nu este înţelept să porneşti la atac, nici măcar atunci când împrejurările nefaste te transformă într-un răzvrătit cu aura de erou romantic şi-ţi dau încredinţarea că, mai degrabă decât un duh al răzbunării, ai toate însuşirile unui instrument al destinului.
Dar căpitanul Ahab, “balaurul ăla bătrân”, cum îşi şopteşte sieşi negrişorul Pip, se vede el însuşi “mai nebun decât nebunia însăşi”. Precizarea că nebunia lui e altfel, “e o demenţă demonică”, nu schimbă cu nimic auspiciile terifiante şi tenebroase sub care se desfăşoară această vânătoare sui-generis.
Iar dacã Balena Albă reprezintă un rău localizabil în timp şi spaţiu, acel monstru rezultat prin aglomerarea particulelor de rău favorizate de lăcomie, ambiţie ori minciună, atunci ideea pe care ne-o sugerează Melville este aceea că-i infinit mai uşor să luptăm împotriva răului din noi şi din lume când el se află în faşă, apelând la cele mai eficace arme pentru neutralizarea lui: iubire, modestie, cumpătare, spirit de dreptate şi adevăr.
Devenit monstruos prin întindere şi greu de zdruncinat prin rezistenţa opusă la asaltul binelui, răul – asemeni unui Moloch veşnic flămând -, îşi cere cohortele nesfârşite de jertfe, fie sub înfăţişarea războaielor şi bolilor, fie – în forma actuală – sub cea a catastrofelor provocate de poluare. Fireşte, cu toată aparenta lui atotputernicie, răul din lume va fi făcut inofensiv atunci când Marele Arhitect va crede de cuviinţă.
Jack London este genialul neliniştit al literaturii americane. Cu totul şi cu totul lipsit de dragoste maternã şi de căldura căminului părintesc, Jack London a peregrinat pe mare şi pe uscat, atât pentru asigurarea pâinii cea de toate zilele, cât şi pentru aflarea liniştii şi a dragostei după care tânjea. Pâinea şi-a cââtigat-o cu multă trudă, practicând diverse meserii, din care – asemeni înaintaşului său Herman Melville – nu putea să lipseascã aceea de marinar. După propria lui mărturisire, dramul de linişte necesară pentru a se regăsi pe sine, aparţine perioadei petrecute în Alaska. Iar dragostea de frumos a îmbinat-o cu cea de adevăr, şi pe amândouă a căutat să le afle din cărţi. Căci aidoma lui Melville şi aidoma altor americani deveniţi la iuţeală celebri, Jack London a fost un autodidact, mereu îmboldit de la spate de nevoia de-a şti.
Viaţa plină de privaţiuni în care s-a zbătut ani şi ani la rând, la fel ca şi nenumăratele piedici întâmpinate pe drumul afirmării, i-au arãtat cât se poate de clar că simpla acumulare de cunoştinţe nu-i suficientă, că pentru a izbuti cu adevãrat trebuie să ieşi în faţă, că adică trebuie să lupţi din răsputeri pentru a te apropia de perfecţiune. Iar după lecturi temeinice din Darwin, Herbert Spencer şi Fr. Nietzsche, şi-a mai însuşit câteva idei, pe care din acel moment le-a aplicat necontenit în viaţă şi operă. Căci despre Jack London, cu îndreptăţire se poate spune că a scris cum a trăit şi a trăit cum a scris! De la Darwin a împrumutat ideea selecţiei naturale; de la Spencer a preluat concepţia organicistă asupra societăţii, precum şi teoria inegalităţii raselor, respectiv teoria superiorităţii anglo-saxonilor; iar Nietzsche l-a cucerit prin cultul forţei şi al supraomului.
Fidel acestor idei şi teorii – evident, extreme de tentante, dar şi amendabile în substanţa lor intimă! -, Jack London a trecut de îndată la aplicarea lor pe propria piele, iar în cărţile scrise la conturarea unor profiluri de supraoameni, ca de pildă chipul lui Martin Eden din romanul omonim. Jack London a recunoscut că Martin Eden este el însuşi, minus individualismul din pricina cãruia se sinucide. Dar a negat cu înverşunare influenţa lui Nietzsche în creionarea lui Martin Eden. Numai că după câtva timp însuşi autorul se sinucide – e drept, nu prin înecare, ci prin otrăvire cu pastile -, şi astfel contradicţiile dintre vorbe şi fapte se adâncesc, iar asemănarea dintre Jack London şi Martin Eden merge până la identitate.
Dar nu este singura contradicţie. De pildă, după copilăria lui plină de suferinţe, era de aşteptat ca odată ajuns celebru şi bogat, să nu-şi dea uitării cele două fiice din prima căsătorie. Totuşi, a uitat complet de ele, în timp ce adunătura de linguşitori care mişuna pe lângă el, se înfrupta din plin.
Acesta a fost omul, însã nu totdeauna omul şi opera formează o pilduitoare şi inseparabilă unitate. Iar opera lui Jack London, în pofida derapărilor datorate ambiţiei şi orgoliului său, a încântat şi continua să încânte generaţii de cititori de pretutindeni cu forţa evocatoare a povestirilor şi cu acţiunile palpitante, magistral conduse în opere precum Chemarea strãbunilor, Colþ alb sau Cãlcâiul de fier.
*
Pentru a da Cezarului ce-i al Cezarului şi prezentului capitol ceea ce i se cuvine, voi aminti câteva nume de scriitori, de neadmis să lipsească dintr-o scriere ce aspiră la înţeleaptă temeinicie şi desfătătoare alcătuire.
De pildă, n-ar părea această scriere schiloadă dacă aş uita să pomenesc de plecările de-acasă ale nemuritorului Don Quijote în tovărăşia nepreţuitului său scutier Sancho Panza, atunci când prea bine se ştie că fiecare plecare, în pofida ingratitudinilor sau ciomăgelilor de care deseori eroii au avut parte, a însemnat o victorie de seamă pentru limba şi spiritualitatea spaniolă, implicit pentru cultura universală?!
Şi chiar dacă timpul şi vigoarea fizică nu i-au îngăduit lui Don Quijote să colinde întreg pământul pentru a-i pedepsi pe ticăloşi şi a îndrepta strâmbătăţile, nici contemporanii lui şi nici generaţiile următoare n-au avut motive să se plângă de dezinteres din partea cavalerului. Prin felul cum gândea şi acţiona, chiar dacă deseori o făcea într-un mod aparte, ce lesne friza nezdrăvenia, prin uluitorul amestec de eroism şi tragism, de măreţie şi bufonerie, de înţelepciune şi demenţă, Don Quijote a dovedit de-a lungul timpului că este întru totul uman şi că donquijotismul de-a pururi va rămâne o fascinantă ficţiune, împletită în chip magistral cu neliniştile şi aspiraţiile omului, cu sacrul şi profanul, cu frumosul şi adevãrul, nu mai puţin cu nedreptatea şi minciuna, cu lăcomia şi ticăloşia.
Portugalia n-are cum să lipsească din aceastã panoramă a cuvântului călător, fie şi pentru îndrăzneala navigatorilor portughezi, care prin curajul şi iscusinţa lor, au contribuit din plin la reuşita marilor descoperiri geografice, implicit la trasarea noilor frontiere ale lumii şi cunoaşterii.
Din interesanta literatură lusitană, mă voi apleca doar asupra a două cărţi: Călătorie prin ţara mea şi Relicva. Prima, semnatã de ilustrul scriitor romantic Almeida Garett, ni se prezintă ca o adevărată simfonie de culori – pagini de istorie şi tradiţii portugheze, pe canavaua cărora şerpuiesc opiniile şi impresiile scriitorului vizavi de cele constatate, dar se intercalează şi istorisirea unei taine de mare efect artistic, cu întreaga suită de conflicte, amoruri şi tragedii romantice puse de ea în mişcare.
Relicva este romanul de mare simţire artistică al scriitorului Eça de Queiroz, o creaţie ce-şi extrage valoarea din farmecul irezistibil al limbii, din echilibrul interior şi dozajul perfect al efectelor, din peripeţiile tragico-comice la care autorul îl supune pe Teodorico Raposo – eroul păcălitor, iar la urmă victima păcălelilor sale – şi din ironia mereu prezentă, fie atunci când scriitorul relatează ipocrizia şi falsa credinţă a lui Teodorico, fie atunci când redă fanatismul trufaş şi ameninţător al bogatei sale mătuşi.
Romanul îşi despică acţiunea pe două planuri. În planul real are loc călătoria lui Raposo la Ierusalim pentru a o reprezenta la locurile sfinte pe bigota lui mătuşă. Dar relicva pregătită în derâdere pentru bătrână, printr-o justă ironie a sorţii se constituie până la urmă în dovada incontestabilă a destrăbălărilor lui Teodorico. Demascat fără putinţă de tăgadă, ipocritul se vede alungat deîndată din casa mătuşii, şi astfel îşi vede năruite speranţele de-a pune mâna pe averea bătrânei.
În plan oniric, Eça de Queiroz relatează călătoria efectuată de Raposo la Ierusalim, exact în ziua crucificării Mântuitorului Iisus. Acţiunea este şi pe acest plan palpitantă, întrucât autorul se vădeşte un iscusit realizator al tablourilor de epocă. Iar Teodorico Raposo din vis ni se prezintă ca fiind animat de sincere şi puternice sentimente creştine, ceea ce dovedeşte că ipocrizia tânărului erou nu este altceva decât un palid reflex al ipocriziei cultivată de cler şi practicată cu zel de creştinii bogaţi şi trufaşi.
Jules Verne la rândul lui are locul bine statornicit în istorisiri de acest gen. Căci prin năzuinţa lui spre cunoaştere, prin avântu-i spre aventură şi prin fantezia scânteietoare cu care a construit intrigile şi şi-a plasat eroii în cele mai surprinzătoare ipostaze pe uscat, pe mare ori în aer, Jules Verne şi-a asigurat un loc de onoare în inimile cititorilor tineri şi mai puţin tineri.
În literatura americană a secolului 20, Ernest Hemingway a ocupat cu autoritate un binemeritat loc de frunte, dovada în acest sens fiind atribuirea prestigiosului Premiu Nobel, înaltă recunoaştere şi răsplată a valorii întregii sale creaţii, a strădaniilor depuse pentru îmbogăţirea culturii universale. Asemeni altor scriitori americani, Hemingway a fost un mare neliniştit şi peregrin (Spania, Africa, Cuba), un iubitor al neobişnuitului şi un pasionat de exotic, fapt pentru care a călătorit pretutindeni în lume, iar eroii şi cărţile sale de-un exemplar realism nu puteau să nu-i calce pe urme.
Ajuns la sfârşitul acestei călătorii lungi şi întortocheate, nu puteam să-mi doresc o încheiere mai fericită decât aceea în compania lui Panait Istrati. Mai mult ca oricare dintre românii celebri, Istrati a fost un hoinar de mare calibru – din Asia Mică până în Franţa, dar şi un povestitor neîntrecut. A fost un redutabil luptător (prin străduinţe supraomeneşti şi-a însuşit o franceză fără cusur), dar şi un învins în credinţă şi idealuri, dovada fãcând-o Spovedanie pentru învinşi, cartea despre brutala năruire a marilor sale prietenii şi a speranţelor legate de viitorul comunist al omenirii.
Dar cine îi poate contesta vraja limbii de povestitor înnăscut ori cea de evocator a suferinţelor românilor! Tocmai pentru a putea răzbuna nedreptăţile datorate potentaţilor vremii (cel mai adesea greci şi turci), Panait Istrati le-a conferit eroilor şi eroinelor sale (Cosma, Ilie, Floricica) staturi homerice. Iar aceştia, iubitori de libertate şi dreptate în mult mai mare măsură decât de huzur şi trai uşor, nu aveau altă cale decât să devină haiduci. Adică luptători aprigi şi neînfricaţi, şi în această calitate, duşmani ai potentaţilor vremii şi ai legilor nedrepte care-i apărau pe aceştia.
Prin viaţa lor slobodă şi aparent fără griji – o frumoasã reeditare a omului integrat în natură şi în comunităţile primordiale -, haiducii reprezentau pentru oprimaţi atât un exemplu cât şi o speranţă: pentru cei curajoşi exemplul că aceasta-i calea de urmat în lupta cu răul social, iar pentru fricoşi şi nehotărâţi, speranţa că acest firicel de bine se va întări şi va izbuti să doboare răul.
Iar haiducii hălăduiau prin codrii nepătrunşi şi aţineau calea poteraşilor şi îmbuibaţilor, ori îşi făceau apariţia la anumite cuiburi de jecmănitori pentru a-i pedepsi şi uşura de bogăţii. Se subînţelege că oropsiţii şi nevoiaşii îi ajutau pe haiduci ba cu mâncare, ba cu informaţii: în definitiv erau de-ai lor şi-şi puneau vieţile în primejdie pentru ei! Dar iarăşi este adevărat că nu există comunităţi umane fără cozi de topor şi trădători. Deseori haiducii vrednici de cea mai aleasă cinstire au sfârşit prin a fi trădaţi de propriii tovarăşi (să fi fost invidie, ori apucături de Iudă?!) sau de indivizi ticăloşiţi din satele pentru care-şi puneau pielea la bătaie. Alţi haiduci şi-au pierdut vieţile atunci când ei înşişi au devenit nişte potentaţi trufaşi şi cu apucături de tirani…
Citim în cărţile lui Panait Istrati despre isprăvile vitejeşti ale haiducilor şi ne bucurăm din toată inima că au izbândit în acţiunile lor îndrăzneţe; suferim alături de suferinţa autorului atunci când eroii sunt înfrânţi, dar nu simţim regret nici cât negru sub unghie atunci când împilatorii sunt pedepsiţi pe măsura faptelor săvârşite, chiar dacă deseori pedepsele aplicate mustesc de cruzime. Dimpotrivă, în acele clipe parcă simţim o satisfacţie rece şi nemiloasă, taman ca la auzul sentinţei pronunţate împotriva unui criminal deosebit de perfid şi periculos.
Stârnirea unor atari stări sufleteşti demonstrează cât se poate de limpede talentul descriptiv şi sugestiv al autorului. Dar mai demonstrează două lucruri: 1)Că sufletul nostru rãmâne mereu însetat după bine, adevăr, dreptate şi frumos, adică după esenţele de sorginte divină; 2)Că în orice colectivitate există strâmbătăţi, aşa că tare ne-am mai bucura să vină, dacă nu un domnitor ca Vlad Ţepeş, atunci ori un cavaler al dreptăţii precum Don Quijote, ori haiducii lui Istrati, care – prin mijloacele lor juste şi neiertătoare – să încerce a îndrepta lucrurile.
3.4.Cuvântul care uneşte
Aşa cu deja am precizat, Cuvântul are mai degrabă sensul de etern activ şi de principiu primordial, decât acela de rostire. Asta deoarece istoria celestă este istoria unei lumi a armoniei şi echilibrului, unde glăsuirea este neadmisă, întrucât glăsuirea înseamnă perturbaţie. Ori, într-o lume a armoniei desăvârşite, comunicarea verbală şi gestică se află la mare distanţă de adevăratele priorităţi. În lumea noastră sublunară şi imperfectă, comunicarea are un rol de prim rang. Aflat în imperiul necesităţii şi în necontenit conflict cu timpul său, omul se simte tot mai înstrăinat şi însingurat, motiv pentru care el caută cu disperare să iasă din carapacea izolării şi să fugă mâncând pământul de strigoii plictiselii.
Pentru a scăpa de agresiunea celor douã harpii, omul modern a investit enorm în tehnica deplasărilor şi a comunicaţiilor tot mai rapide. Dar nici în acest chip n-a reuşit să fugă de ceea ce el consideră că este cauza nefericirii sale tot mai accentuate, şi asta pentru că nimeni nu poate să fugă de el însuşi.
Căci prin preeminenţa acordată materialului în vederea consolidării şi perfecţionării celor trei “c”-uri: consum-comoditate-confort, omul modern nu face altceva decât să-şi sporească nefericirea. Cauzele nefericirii sale sunt cât se poate de evidente, dar hipercivilizaţia actuală ignoră cu desăvârşire cauza, în schimb luptă din răsputeri cu efectele: boli cardiovasculare şi tulburări nervoase, consum de droguri, accidente datorate circulaţiei îndrăcite, ucideri şi sinucideri, cei patru “p” (prostituţie-proxenetism-pedofilie-pederastie) etc.
Principala cauză a nefericirii omului de azi, în pofida distracţiilor şi divertismentelor tot mai zgomotoase pe care le are la îndemână, consistă în discriminarea operată de civilizaţie. Deşi se ştie că civilizaţia nu trece dincolo de epiderma omului, totuşi eforturile dătătoare de aparenţă şi iluzii se înmulţesc, ceea ce se traduce printr-un spor de civilizaţie, în timp ce latura inefabilă a omului, adică cea neaducătoare de profit material, este din ce în ce mai neglijată. Ori nefericirea taman în această paragină moral-spirituală a prins rădăcini şi prosperă.
Dezrădăcinarea ei presupune un dublu efort: 1)Pe de o parte renunţarea la cea mai mare parte din “binefacerile” civilizaţiei: mâncăruri tentante, însă îndopate cu chimicale, ţigări, băuturi alcoolice şi răcoritoare, maşini, automate etc.; 2)Atenţia omului să se îndrepte înspre eul său, înspre latura moral-spirituală, şi el să caute din toate puterile ca din bun să devină mai bun, din drept mai drept, generos din zgârcit, cult şi sensibil dintr-un automat de făcut şi tocat banii.
Dar cum cancerul civilizaţiei nu poate fi extirpat decât prin măsuri ferme şi radicale, e greu de crezut că oamenii tot mai efeminaţi ai secolului 21 vor găsi energia necesară ca să se poatã opune curentului vijelios stârnit de civilizaţie, care, după cum vedem, antreneazã întreaga omenire spre catastrofe, poate chiar spre noaptea nefiinţei…
Revenind la cele spuse mai sus, nici nu-i de mirare că în aceste condiţii omul modern caută cu înverşunare căldura semenilor (şi n-o află!), caută comunicarea, pe scurt, caută semenul adevărat cu care să dialogheze şi pe care să-l simtă aproape. Iată motivul real căruia i se datorează căutările febrile ale omului de azi, inclusiv în lumea virtuală a Internetului: Într-o lume îndesită cu automate, însuşi omul se transformă încet-încet într-un automat! (N.B. Un medic psihiatru cu o bogată experienţă, îmi mărturisea cândva că legăturile permanente cu bolnavii îl influenţează într-o asemenea măsură, încât simte cum alunecă încet-încet înspre starea lor…)
Pe scurt, în lumea noastră modernă, deplasările şi dialogurile se poartă cu tot mai mare viteză şi intensitate, însă rezultatele la care s-a ajuns sunt departe de-a fi mulţumitoare. Explicaţia acestui paradox – şi este doar unul din noianul de paradoxuri şi absurdităţi ale acestei lumi! – explicaţia, deci, trebuie căutată în însăşi condiţia omului după izgonirea lui din lumea celestă în cea terestră.
Lumea celestă este regatul libertăţii şi armoniei, unde – după cum spuneam – comunicarea verbală se dovedeşte de prisos. Căci ce să comunici din moment ce totu-i perfect, deci nu există nemulţumiri şi aspiraţii, nu există pasiuni şi dorinţi, nu există ură şi invidie! În lumea libertăţii depline, nimeni în afară de Sfânta Treime n-are habar că undeva în infinitatea Universului s-a cuibărit atâta durere, răutate şi ambiþie, atâta lăcomie, minciună şi nedreptate. Toate acestea ţin de lumea necesităţii şi de condiţia noastră efemeră de muritori cârtitori şi nesătui.
Totuşi, în acea lume negentropicã a eternului echilibru există o formă aparte de comunicare – cea generată de iubirea mereu vie şi activă. Dar acestă comunicare se realizeză gând la gând şi instantaneu, adică înainte de licărirea unui început de gând. Pentru că gândul şi gândirea sunt lovite de nulitate într-o lume perfectă unde nimic nu curge, toate fiind orânduite în chip sublim înafara timpului, odată pentru totdeauna.
N.B. Gândul oamenilor este de cele mai multe ori depozitarul unor taine înfricoşătoare. Iată de ce suntem avertizaţi să nu păcătuim nici cu gândul, nici cu vorba, nici cu fapta…
Într-o lume perfectă precum cea celestă, totul fiind perfect, înseamnă că şi oamenii ajunşi în ea vor avea parte de aceastã binefacere. În drumul anevoios spre regatul celest al luminii, adevărului şi libertăţii, dragostea şi credinţa nestrămutată sunt cele două faruri călăuzitoare ale oamenilor care urmează calea îngustă şi anevoioasă a izbăvirii…
Starea de perfecţiune pare un vis, o perpetuă aspiraţie, atâta timp cât omul îşi este sieşi o piedică prin slăbiciunile generate ba de îndoielile şi ezitările sufletului, ba de nevoile şi poftele trupului. Iată motivul pentru care ni se cere să fim cumpătaţi şi să renunţăm cu inima uşoară la toate bunurile acestei lumi, inclusiv la cunoştinţe. Pentru că numai astfel vom deveni neîntinaţi asemeni pruncilor, adică vom atinge starea de perfecţiune accesibilă omului din aceasă lume!
Deci dacă scara spre înalt este susţinută de virtuţi, atingerea virtuţilor nu este cu putinţă decât prin înaintarea spre începuturi, zonă spirituală în care omul devenit prunc la capitolul năravuri şi slăbiciuni, se va împărtăşi din izvorul nesecat al nevinovăţiei. Adică, aşa cum susþin taoiştii, el va redeveni asemeni lemnului neprelucrat.
Dar nici aşa omul nu va atinge starea de desăvârşire, de perfecţiune propriu-zisă. O asemenea stare este posibilă doar într-un mediu adecvat, respectiv într-un regat al desăvârşirii. Cum spuneam mai sus, omul ajuns în lumea celestă, nu va mai păstra nimic din ceea ce ne caracterizează pe noi oamenii din lumea sublunară. Prin urmare, cele mai alese însuşiri ale omului după opinia noastră, precum cunoştinţele acumulate, inteligenţa, memoria şi voinţa, în regatul libertăţii şi luminii vor fi în totalitate inutile.
Şi totuşi, după cum ne încredinţează Sfintele Scripturi, oamenii aleşi vor pătrunde în această împărăţie. E greu să ne imaginăm care va fi noua lor înfăţişare. Dar dacă admitem câte ceva din spusele celor ce-au cunoscut moartea clinică, şi din ele facem o medie, atunci cel mai probabil că locatarii împărăţiei cerurilor vor fi nişte fiinţe de lumină imaterială, însă înzestrate cu harul iubirii, al comunicării gând la gând şi al desăvârşitei sensibilităţi. În consens cu mediul înconjurător, de-abia în aceste fiinţe de lumină imaterială se va realiza deplina unitate, adică se vor şterge actualele discrepanţe dintre trup şi suflet. Materia va fi cu totul decăzută din proprietăţile ei, drept urmare nici lumina pe care o cunoaştem – lumină alcătuită din particulele elementare numite fotoni -, nu va fi chemată să participe la procesul de replămădire a omului. Aceasta să fie antimateria?!…
*
Universul moral al începutului a cunoscut o perturbaţie atunci când perechea umană originară a făcut pasul de la curiozitate la neascultare, mai exact la ascultarea de îndemnurile Duhului Răului întruchipat în şarpe. Perechea neascultătoare a fost alungată din Paradis, şi tot atunci s-a refăcut armonia împărăţiei celeste. De subliniat că momentul izgonirii a fost prefaţat de dialogul Creatorului cu perechea păcătoasă, ceea ce ne îndreptăţeşte să admitem că Adam şi Eva erau în plin proces de degenerare, proces prin care ei şi-au pierdut unul din atributele esenţiale ale fiinţelor perfecte: Cei doi nu mai posedau facultatea de comunicare gând la gând!
Mai mult, comunicarea prin grai, metodă des întrebuinţată de Dumnezeu atunci când urmărea să-şi transmită vrerile prin Moise şi proroci, este un indiciu categoric că Adam şi Eva deja suferiseră procesul de separare al sufletului de trup.
Şi desigur, în aceastã stare ei au pătruns în lumea necesităţii. Iar blestemul divin de a-şi asigura existenţa cu sudoarea frunţii, este perfect valabil şi pentru capacitatea lor limitată de comunicare. Ca părinţi erau înzestraţi cu memorie, o memorie care păstra doar urmele nostalgice a ceea ce a fost cândva; aveau şi darul comunicării prin cuvinte şi semne, dar iată că n-au reuşit să le împărtăşească fiilor ceea ce inimile lor de părinţi doreau cu aprindere – dragoste şi curăţenie sufletească, iar Cain se ridică împotriva fratelui său Abel şi-l omoarã. Crudul Cain împotriva blândului Abel, plugarul împotriva păstorului, frate împotriva fratelui, adică fratricidul de-atâtea şi atâtea ori reluat în istorie sub chipul răzbunării ori sub cea a războaielor nimicitoare pentru putere, bogăţie şi glorie.
Pesemne că dacă nu era fratricid, ar fi fost un paricid sau un matricid. După cum se vede, istoria omului a demarat cu o crimă şi, după cum arată semnele timpului, se va încheia cu un genocid, o catastrofă apocaliptică de tip nuclear…
Construirea Turnului Babel le-a arătat oamenilor că nu mai este posibilă nici înţelegerea, nici convieţuirea tuturor la un loc. Prin urmare, noi şi noi separări în triburi, rase şi popoare. Iar ura dintre popoare era atât de mare, încât nici măcar poporul ales al lui Israel n-ar fi reuşit să facă faţă numeroşilor săi vrăjmaşi fără intervenţia directă a Domnului. În pofida acestui fapt, neascultarea şi destrăbălarea s-au întins ca o molimă în sânul poporului ales. Să fi fost de vină vocea gângăvită a lui Moise, ori poruncile prea aspre pentru firea uşuratecă a evreilor scăpaţi din robie?! Oricare a fost cauza, sigur este că din nou a fost nevoie de braţul puternic al Domnului, dar de data asta îndreptat împotriva evreilor nărăviţi şi idolatri. Potopul lui Noe, la fel ca şi distrugerea Sodomei şi Gomorei au fost nişte avertismente foarte clare. Din păcate, atunci ca şi acum, prea puţin luate în seamă. Căci aşa este omul: trupul vrea într-o parte, sufletul în alta, şi sfârşesc prin a trage amândouă părţile spre păcat.
Cine luptă din răsputeri pentru reunificarea celor două părţi alcătuitoare ale fiinţei umane? Este dragostea mistică – fie ea creştină, mahomedană sau budistă, inspirată de Atotputernic, împletită cu teama de păcat şi serios susţinută de speranţa mântuirii.
Ajuns în acest punct, este cât se poate de potrivit să fac o precizare care-şi trage seva din Platon. Se credea în acele timpuri că la început bãrbatul şi femeia formau o unitate cu două perechi de sexe, cel mai probabil o sferă, aceasta având mare preţuire în Antichitate, întrucât era considerată forma geometric perfectă.
Dar zeii, sfidaţi fiind, i-au pedepsit pe oameni prin desfacerea unităţii în două jumătăţi distincte. De atunci fiecare jumătate tânjeşte după armonia şi echilibrul oferite de unitatea primordială, şi în vederea refacerii unităţii, fiecare jumătate se zbate din răsputeri să-şi găsească perechea potrivită. Însă zeii au hotărât că unitatea nu mai poate fi refăcută, de unde dezastrul din unele căsnicii, ori aleanul de nestins după ceva irealizabil la cuplurile ce şi-au convertit căsnicia în curajul obişnuinţei şi în puterea de-a se suporta.
Există şi cuplurile de acelaşi sex: homosexualii, respectiv lesbienele. Pentru homosexual se mai foloseşte termenul de uranist (nicidecum cel de uranian!), adică ceea ce se cheamă un eufemism. Legenda spune – şi ea dă apă la moară homosexualilor – că Uranus, atunci când a fost ucis de titanul Cronos, şi-a împrăştiat sămânţa în mare, inclusiv în spuma mării. Şi astfel, prin fecundarea spumei, s-a zămislit Afrodita, zeiţa frumuseţii, căci ea n-a avut mamă. Asta în situaţia în care nu admitem că însăşi marea a ţinut locul uterului matern…
Deci dragostea – fie că-i platonică, fie că-i dragoste jertfă ori dragoste desfătare – reprezintă însuşi motorul eternei năzuinţe spre reîntregire, constituie neostoitul îndemn al căutării jumătăţii care să permită refacerea unităţii. Dar dacă în viaţa laică şi particulară este posibil să nu-ţi găseşti jumătatea şi să ajungi să-ţi târăşti tristeţea singurătăţii tot mai apăsătoare înspre mormânt, la nivelul colectivităţilor de mari dimensiuni (popoare, naţiuni), dar mai ales în cel mai înalt plan moral – cel al credinţei mântuitoare, este de neconceput renunţarea la dragoste.
Pentru că renunţarea la dragoste într-un asemenea plan ar echivala cu renunţarea la luptă şi speranţă, la jertfă şi la liniştea interioară, la bucuria de a-i ajuta pe semeni şi de-a păşi împreunã cu ei pe calea spre izbăvire.
E drept că la acest nivel altul este registrul dragostei şi alta vocea ei. Căci ce reprezintă de fapt iubirea dintre doi îndrăgostiţi? Este otrava delicioasă pe care Eros o strecoară în cele două inimi însufleţite de nădejdea îngemănării; este aritmetica lui unu plus unu, egal tot cu unu; este geografia unei lumi de necuprins, plăsmuită după chipul inimilor în necontenită creştere, şi care în scurt timp se dovedeşte neîncăpătoare pentru învolburarea pasiunii; este istoria promisiunilor şi jurămintelor, a eroismului de-o clipă şi a tragediilor de lungă durată, a armistiţiilor anapoda încheiate între două inimi ce-şi poartă în extaz dulcele jug al pasiunii. Şi ce mai este iubirea? Este înălţare şi cădere, zborul şoimului şi târâtul şarpelui, clocotul vulcanului şi eterna nelinişte a mării, dar este şi adâncul unei nopţi de mai, parfumul florilor şi ciripitul păsărelelor, este gelozie, suferinţă, speranţă, viaţă şi moarte, dar mai presus de toate este pârghia miraculoasă căutată de Arhimede, care, temeinic sprijinită pe inima Omului, poate urni lumea din înţepenirea păcatului şi o poate angaja pe drumul spre mântuire, spre Unitate.
Este cât se poate de adevărat că la nivelul popoarelor şi naţiunilor, dar uneori chiar la nivelul familiilor, suma iubirilor individuale nu duce la o iubire generalizată, la pace, armonie şi înţelegere, care – asemeni unei ploi calde – să cadă apoi asupra tuturor pentru a rodi prosperitatea, mulţumirea întreagă, bucuria sinceră şi fericirea deplină. Nu se întâmplă acest lucru, cu toate că oamenii n-au încetat să făurească utopii, cărora le-au dat ba chipul sfios al falansterelor, ba chipul fioros al bolşevismului. Dar tot atât de adevărat este că fundamentele comunităţilor rezultă prin tainica şi necontenita conlucrare dintre Eros şi Ethos. Din îmbrăţişarea celor două principii active rezultă trăiri de mare forţă moral-spirituală şi social-istorică, precum limba vorbită, tradiţiile şi obiceiurile, dar şi ataşamantul fierbinte faţă de aceste realităţi incontestabile, ca şi dragostea jertfă închinată memoriei străbunilor, compatrioţilor, valorilor culturale prezente şi aspiraţiilor spre viitor.
Toate popoarele statornice din istoria lumii au avut de biruit nenumărate încercări şi vitregii din partea agresorilor, în drumul lor spre câştigarea identităţii şi spre afirmarea voinţei de-a fi. Poporul român se numără printre popoarele martire ale istoriei. Din păcate, martirajul lui n-a încetat nici în clipa de faţă, acum când se utilizează diverşi lubrifianţi interni şi externi, pentru ca greoiul tren al tranziţiei româneşti să ruleze spre prosperitate şi progres pe liniile libertăţii şi democraţiei autentice. Dar cum să înaintezi pe aceste linii, atunci când ele sunt acoperite cu mâzga alunecoasă şi urât mirositoare a corupţiei şi birocraţiei, a lichelismului şi ticăloşiei!
Întrucât au fost prost înţelese de cei mai mulţi dintre români şi au fost catastrofal aplicate de către deţinătorii puterii, în România de azi libertatea a devenit o iluzie atrăgător ambalată, iar democraţia o capcanã ingenios manevratã. Indiscutabil că acesta-i unul din motivele pentru care tot mai mulţi şi mai mulţi români – uitând cu totul de ţară şi tradiţii, de românism şi valorile sale -, se avântă peste mări şi ţări, cavaleri ai norocului de-a-ndoaselea, şi-şi caută împlinirea în praful şi pulberea civilizaţiilor occidentale. Iată de ce se cuvine să ne întrebăm: Dar unde-i nobleţea sentimentelor româneşti?
Cât priveşte extazul şi fericirea sui-generis datorate credinţei, religiosului în general, dragostea jertfă din această sferă îmbibată cu cea mai fină, dar şi cea mai trainică spiritualitate, negreşit că înseamnă calea îngustă şi dificilă pe care omenirea trebuie să se angajeze din toată inima şi cu toate puterile sufletului, fără a mai persista în nehotărâre, întrucât numai astfel va scăpa de obsesiile datorate întunericului – fie că iadul zace în noi înşine, fie că se datorează celorlalţi -, în fine, numai astfel va avea parte de linişte, echilibru şi fericire. Merită să încercăm, chiar dacă asemeni lui Pascal, ne vom rumega în continuare îndoielile: “Dacă nu există Dumnezeu, n-am pierdut nimic; dar dacă există, am câştigat totul.”
Dar cine, mă rog, ar putea să nege uriaşa influenţă exercitată asupra spiritului uman şi asupra creaţiilor sale de către mitic, fabulos şi religios, de la legendele Antichităţii, până la providenţialul impuls creator datorat creştinismului?
Căci – lucru întru totul evident pentru oricine – întreaga cultură şi civilizaţie a Europei se datorează creştinismului! Cu uriaşa sa capacitate de dăruire, creştinismul a adunat în creuzetul său european tradiţii locale, dar mai ales culturi şi civilizaţii orientale trecute prin filtru iudaic şi greco-roman, pe care le-a tratat după o reţetă divină, şi astfel a rezultat marea şi clocotitoarea cultură europeană. E drept că, asemeni unei limbi în care se semnalează dialecte şi subdialecte, europenismul se prezintă ca o familie unită de culturi şi civilizaţii: latină, germană, anglo-saxonă, slavă şi – de ce nu? – iudaică.
Iar aceste culturi şi civilizaţii sau, mă rog, o parte din ele, după fecunde infuzii de la bizantini şi arabi, a străbătut mările şi oceanele pentru a nimici alte civilizaţii (aztecă, incaşă, diverse civilizaţii africane şi polineziene) şi pentru a le lua în stăpânire teritoriile, bogăţiile şi locuitorii, fireşte, după o necesară demonstraţie de forţă concretizată prin sarabanda crimelor şi atrocităţilor.
Dar oricât de dureros ar fi adevărul istoric, realitatea este că America, Australia, Noua Zeelandă şi întinse zone din Oceanul Pacific constituie creaţia europenilor exploratori (evident, animaţi în primul rând de intenţii colonialiste) şi a călugărilor misionari.
Fără fecunda influenţă creştină, cum ar fi arătat cultura şi arta de pe cea mai mare parte din întinsul lumii? Când ştiut este că iubirea – cel mai pur sentiment uman şi singura “forţă” utilizată de Mântuitor şi recomandată insistent adepţilor (“Iubiţi-vă între voi!”), a pătruns vijelios în literaturile tuturor veacurilor creştine şi a izvodit pagini de cea mai înaltă trăire artistică: de la cânturile şi literatura cavalerească a Evului Mediu, la poezia de dragoste din zilele noastre, de la Dante, Petrarca şi Villon, prin Shakespeare şi Cervantes, apoi prin Goethe, Schiller şi Lev Tolstoi până la Eminescu şi mai departe spre Orient până la Rabindranath Tagore.
Căci iubirea transfigurată artistic este cureaua de legătură dintre inimi, este o emoţionantă şi nesfârşită odă a păcii şi fraternităţii, este speranţa noastră a celor mulþi că planeta apărată cu scutul dragostei, frumosului şi adevărului nu va putea fi răpusă de ură şi cruzime, chiar atunci când manevranţii destinelor umane vor încerca să recurgă la înfricoşătoarele arme ale Apocalipsei.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.