Toponimul Ardeal este pelasgo-thraco-dac, adică valah, sau dacoromânesc-arhaic, desemnând provincia de centru a României, a Daciei…
Toponimul Ardeal este pelasgo-thraco-dac, adică valah, sau dacoromânesc-arhaic, desemnând provincia de centru a României, a Daciei, sau „centrala ţară de râuri / munţi“ a Cogaionului / Sarmizegetusei, marcată de Superiorul Olt (Allutua), de la izvoare şi până la „cetatea mică a aurului“, Arutela, vestita fortificaţie antică din Carpaţii Meridionali (ruinele-i aflându-se doar la câteva sute de metri în amonte de Cozia de azi – Fig. 1, 3-a, 3-b), şi de Maris > Mureş, de la izvoare până la ieşirea în câmpie, la „cetatea mare a aurului“, Aradua (azi, Arad); ori, potrivit dicţionarelor, Ardealul (căruia i s-a creat, în cancelariile evmezice, latinescul „sinonim parţial“, Transilvania – cf. RArd, XII, 32) e «teritoriul cuprins între Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni», fostul «nucleu al statului sclavagist Dacia şi al Daciei Romane» (BLLD, 99). Această provincie, sau „ţară de râuri / munţi“ din inima Daciei (Dacoromâniei / României), Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal, «leagănul puternicei civilizaţii originale a bronzului» (PDac, 31), după cum ne încredinţează mai întâi V. Pârvan, s-a distins de-a lungul mileniilor prin atributul de provincie / „ţară-cetate-naturală“ cu munţi de aur şi de sare (aliment „indispensabil“), cu pâraie / râuri purtând aur în pietrişurile, în nisipurile, în prundişurile lor“, până în zilele noastre, în acest sens grăind şi mitologia autohtonă, folclorul pelasgo-thraco-dacic / valahic (dacoromânesc-arhaic) din zona ardelenească: Munţii noştri aur poartă…
Fig. 1. Zidurile „în ruină“ ale davei / castrului Arutela, pe care le-am fotografiat în 8 ianuarie 1994 — peste „murus dacicus“, de trei metri lăţime (dar „ras de la suprafaţa pământului“ în vremea celui de-al doilea război Decebalo-Traianic, desigur, din ordinul împăratului Romei), aflându-se „în temelie”, s-au reînălţat — din ordinul împăratului Hadrian, în anul 138 d. H. — zidurile castrului daco-roman (însă cu grosimea de numai 1,5 m), ale cărui ruine pot fi cercetate / vizitate pe malul stâng al Oltului, mai sus de Cozia cu aproximativ 600 de metri şi mai jos de Hidrocentrală cu o sută de metri (măsurătorile au fost facute de autor la faţa locului).
Pelasgia / Dacia era împărţită în provincii, sau „ţări“ de râuri / munţi (cf. TIR, I, 40 / 53), având fiecare în frunte un conducător, un „rege de arme“, subordonân-du-se Cogaionului / Sarmizegetusei, unde se afla regele-zeu-medic, cel cu ştiinţa de a se face nemuritor. Puternicul cult al Perechii Primordiale (atestându-se din orizontul anului 8175 î. H.) din Pelasgia (> Belagia / Belachia > Blachia > Vlahia / Valahia – desemnată de Marija Gimbutas prin sintagma Old European Civilization, având „centru“ / „nucleu“ întregul bazin al Dunării – cf. GCiv, 63), cult circumscris, din orizontul cultural / civilizatoriu al anului 1600 î. H., Zalmoxianismului, şi-a pus amprenta şi asupra toponimiei (evidenţiindu-se şi azi în nume de localităţi valahice / dacoromâneşti, tot în „perechi“ de masculin–feminin, mare–mic, sus–jos etc.: Ardealu / jud. Tulcea – Ardeluţa / jud. Neamţ, Bădila – Bădicea / jud. Argeş, Băltenii de Sus – Băltenii de Jos / jud. Tulcea, Bârcea Mare – Bârcea Mică / jud. Hunedoara, Bărsău / jud. Satu Mare – Bârsăul Mare / jud. Sălaj, Bârsăul de Sus – Bârsăul de Jos / jud. Satu Mare, Brazii de Jos – Brazii de Sus / jud. Prahova, Brădeşti – Brădeştii Bătrâni / jud. Dolj, Brusturi / jud. Neamţ – Brusturoasa / jud. Bacău, Bucureşci / jud. Hunedoara – Bucureasa / jud. Gorj, Bucureştii Vechi – Bucureştii Noi etc. – cf. CPLR, 5 sqq.; într-o astfel de pereche toponimic-zalmoxiană se pare că a fost şi Arutela / Arudela < Aradela – Aradua < Arad), şi asupra hidronimiei (relevându-se în România de azi prin nume de „râuri-perechi“ de mare – mic, de alb – negru: Argeş – Argeşel, Bâsca Mare – Bâsca Mică, Gil / Jiu – Gilpor / Gilpel-Gilper, Gilpil, „fiul Jiului“, sau Gilort, Someşul Mare – Someşul Mic etc.) etc., astfel moştenindu-se până azi – cu fireasca lucrare a legilor lingvistice pe mai bine de zece milenii – în întregul spaţiu al Daciei / Dacoromâniei (cf. TDac, 5 sqq. / TMar, 2), în ciuda „noilor“ administraţii, cea romanic-imperială, ori cea otomană / turcă, habsburgică / austro-ungară, rusă / sovietică etc., impuse de imperiile antice, evmezice şi „moderne“ / „contemporane“, ce şi-au îmbinat roţile dinţate la Dunăre / Carpaţi, sfârtecând prin vitrege vremuiri „trupul“ Valahimii / Dacoromânităţii.
Fig. 2-b. Segmentul al VIII-lea al hărţii drumurilor“ antice din Dacia / Dacoromânia („hartă“ denumită şi Tabula Peutingeriană, după editorul de Augsburg, din sec. al XVI-lea, Conrad Peutinger); „harta“ a fost făcută în orizontul anului 195 
De regulă, numele râului fundamental dintr-o arie a Pelasgo-Thraco-Daciei, a Daciei / Dacoromâniei, a dat şi denumirea provinciei / „ţării“ din bazinul râului respectiv: Maramarisia / Maramureş, „provincia“ / „ţara“ de pe cursul superior al „fluviului“ Maris1 / Mureşul Mare – devenit din vremea lui Burebista încoace Pathissia / Tisa (schimbarea numelui provinciei / „ţării“ nefiind necesară, deoarece „ţara“ / provincia de pe „micul“ Maris / Marisiela şi de pe „micul“ Alutus / Alutela, sau Oltul Superior, îşi luase numele atât de la „râul geamăn“, cât şi de la importanta davă, Arutela / Arudela), aşadar, Maramarisia / Maramureş este ţinutul dintre Carpaţii Bucovinei (Muntele Negru / Cernogora) şi Samoş (< Samasua) / Someş; Crisiana / Crişana, „ţara Crişurilor“, brăzdată de ramificatul râu dacic / valah (dacoromânesc), Crisia / Criş (Alb, Negru, Repede, Pietros etc.), este provincia, sau „ţara de râuri / munţi“ delimitată de Munţii Apuseni, Someş, Mureş şi Tisa; Tibisia / Timiş este ţinutul dacic / valah (dacoromânesc) marcat de sacra pereche de râuri Timişul Mare – Timişul Mic („Timişel“, ori, din secolul al XVIII-lea încoace, de la „regularizarea / canalizarea albiei“, Bega); Alutuania / Oltenia este provincia, „ţara de râuri / munţi“, delimitată de Allutua / Olt, de Carpaţii Meridionali şi de Dunăre (< Don-Ares); etc.
Există şi cazuri în care denumirea unei provincii / „ţări“ se leagă nu numai de numele celui mai important râu din aria-i, ci şi de numele unei importante dave / cetăţi, al unui important „oraş“, e drept, cu conexiune în numele vreunui râuleţ „vital“ (pentru alimentarea cu apă potabilă a „marii“ localităţi din perimetrul său), dar pe malul căruia s-a dezvoltat respectiva puternică „davă“ / cetate, respectivul important oraş, în care se afla elita zonei, exercitându-şi puterea – îndeosebi militară (de apărare) – în respectivul ţinut, ca, de exemplu, toponimul Moldava > Moldova (de la moldă-, „albie / vale fortificată“, + -dava, „cetate sacră“), < Molda- + -dava, reţinută de istoriile evmezice, fie cu modificarea primei litere a (din „molda / moldă“) în i şi a literei secunde a (din „dava“) în o – «Moldidova la confluenţa Moldovei cu Siretul, unde se mai văd încă ruinele unui oraş vechi» (NBesch, 43; istoricul Neigebaur, în lucrarea-i din anul 1854, Beschreibung der Moldau und Walachei, face distincţie între cetatea-oraş Moldova şi afluentul „omonim“ Moldova, încredinţându-ne de cercetarea locului, ceea ce presupune şi o bună documentare în legătură cu „fixarea“ semnificantului-toponim prin vremurile evmezice) –, fie cu „căderea“ silabei secunde, -da- (din „molda“): «…deci Moldava, Utidava, Decidava, Comidava…» (HAO, 5), toponimul Moldadava – Moldidova – Moldova2, desemnând provincia Daciei dintre Carpaţii Răsăriteni, Delta Dunării, nord-vestul Mării Negre, Nistru / Bug, Podişul Podolic, izvoarele Pripetului şi Vistulei.
(în al doilea deceniu de la reconstituirea parţială din 1983)
Şi numele pelasgo-thraco-dacic / valahic al provinciei, al „ţării de râuri şi de munţi“, din centrul Daciei / Dacoromâniei (României), Ardeal (< Arudeal / Arudela < Arutela) se leagă tot de numele unei dave / cetăţi, castru etc., Arutela, de la „poarta sudică“, tăiată de Oltul Superior în Carpaţii Meridionali, davă / castru cunoscând o „reînflorire“ şi „apogeul“ importanţei sale strategic-economice, îndeosebi, între anii 138 d. H.3 şi 258, când toate drumurile aurului dacic / valahic duceau la Roma, dar şi mai târziu, când aceste căi ale aurului valahic (dacoromânesc) au început să ducă spre Constantinusa (Constantinopol), mai ales, în vremea închiderii „porţii de vest“, a „porţii mari a aurului“, Aradua / Arad, din cauza populaţiilor migratoare pătrunse în „creuzetul“ Pannoniei, obturând căile spre lumea civilizată a Imperiului Roman de Apus.
În ceea ce priveşte acest râu fundamental al Daciei / României, al cărui nume „s-a extins“ mai întâi asupra davei (prin diminutivare cu -ela), apoi asupra ţinutului, provinciei, mai trebuie făcută o observaţie; debitul, realitatea hidrografică, de la izvoarele-i, din Munţii Hăghimaş, până la Cozia, se relevă în prezent, ca şi în antichitate, drept Alutela / Arutela, adică „Oltul Mic“, tot aşa numin du-se şi întregul bazin-ţară / provincie din Dacia (Alutela / Arutela desemnând aşadar şi „Ţara Oltului Mic“); partea dintre Cozia şi Dunăre, pe care importantul râu îşi sporeşte debitul cu afluenţii sud-carpatici: Olăneşti, Otăsău-Bistriţa, Topolog, Luncavăţ, Pesceana, Beica, Olteţ, Teslui etc., devine, într-adevăr, Allutua, adică „Oltul Mare“.
Desigur, din perioada extinderii / exercitării dominaţiei imperial-romane şi în Dacia Nord-Dunăreană (Dacia lui Deceballa / Decebal), îndeosebi, din orizontul anului 123 d. H., când autorităţile de la Roma (sub Hadrian) împart noul ţinut cucerit în provinciile: Dacia Porolissensis (de la cetatea-oraş daco-romană Porolissum – lângă Moigrad-Sălaj), Dacia Apulensis (de la dava-oraş Apula / Apulum, Alba Iulia de azi), Dacia Malvensis (de la dacicul oraş Malua / Malva – azi, Malu-Mare / Craiova), au fost antrenate şi sintagme de profund autohtonism toponimic-administrativ ca: Dacia („Terra“) Moldavensis, Dacia („Terra“) Aruteliensis / Arudeliensis ( > „Ţara Arutelienilor / Arudelenilor > Ardelenilor“, „Ţara Ardealului“) etc.
Provincia pelasgo-thraco-dacică / valahică (arhaic-dacoromânească) Arutela > Arudela > Ardeal, sau Ţara Ardealului, binecuvântată demiurgic cu munţi-ziduri din arcul carpatic (Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Apuseni), spaţiu edenic al omului arhaic, al Pelasgului, cunoscând cea mai veche scriere din lume, de la Statueta Scrisă a Tatălui-Cer / Samasua („Soarele-Moş“ / Dumnezeul Cogaionului), descoperită la Ocna Sibiului (pelasgo-cultura Precriş), datând din orizontul anului 7540 î. H., până dincoace de TăbliţaSoare de la Tărtăria-Orăştie (pelasgo-cultura Turdaş-Vincea) – conţinând scriere pelasgo-thraco-dacică din orizontul anului 5300 î. H. (această tăbliţă fiind cu două milenii mai veche decât „cea mai veche tăbliţă cu scriere sumeriană“, datată în orizontul anului 3300 î. H.), Arutela > Arudela > Ardeal, reliefându-se – ca sinteză – şi la interferenţa pelasgo-culturilor Tisa, Turdaş-Vincea, Cucuteni, sub pecetea stilistică a pelasgo-culturii Petreşti, între 5500 şi 3500 (cf. GCiv, 63), este totodată şi provincia celor mai vechi centre metalurgice din lume. Tot din această provincie a Daciei, din Cogaionul Terrei Aruteliensis, din Sarmizegetusa Ţării Ardealului, s-a revărsat benefic asupra lumii, în sacră spirală-cale civilizatorie planetară, ori „teluric-celestă“, prima religie monoteistă din istoria spiritului universal, Zalmoxianismul, eliberând ens-ul uman din jugul thanaticului şi conferindu-i ştiinţa de a se face nemuritor. Încă din zorii istoriei, Terra Aruteliensis / Arudeliensis, Ardealul, a reprezentat pentru lumea antică, „ţara“ condusă de „omul“ (-lu-) „Soarelui-Moş“ (Samasua / Tatăl-Cer, Dumnezeul Cogaionului), adică de Salumasua / Salmoş („Zalmas-Zalmoxis“), după cum atestă ideograma regelui-zeu din „sectorul al IV-lea“ al Tăbliţei-Soare de la Tărtăria-Orăştie (în orizontul anului 5300 î. H.).
În perioada daco-romană dintre 138, anul reînălţării cetăţii – pe ruinele zidurilor de tip murus dacicus ale davei, de trei metri grosime, având în bază un pătrat zalmoxian, dar cu înfăţişare „nouă“ de castru imperial-roman – cu ziduri de un metru şi jumătate (Fig. 1), din ordinul împăratului Hadrian, şi anul 200 / 258 d. H., Arutela > Arudela era o înfloritoare localitate a Daciei / Dacoromâniei, de mare importanţă strategică / militară, politică şi economică, aşezată la „poarta sudică“ a ieşirii aurului, sării, fierului, mierii, grâului, turmelor etc., din zona intracarpatică, la Dunăre, spre a lua apoi „calea Romei“, realitate decisivă întru autoproiectarea davei / castrului pe harta (Fig. 2-b) făcută în orizontul anului 195 d. H., în vremea împăratului Severus (193 – 211). Pentru Pelasgo-Thraco-Dacii / Valahii (Dacoromânii) din valea Dunării de Jos, toţi semenii lor, coborâtori din spaţiul intracarpatic, pe valea Oltului, prin „poarta“ dintre munţii Căpăţânei şi Coziei, străjuită de turnurile davei Arutela > Arudela, toţi Valahii / Dacoromânii din Dacia Porolissensis / Apulensis, însoţitori – de multe secole – ai convoaielor / caravanelor cu sare şi aur, ai turmelor / cirezilor, pentru Roma, pentru târgurile din Imperiul Roman (singurul cu care se putea face comerţ atunci), ori în cadrul transhumanţei, au devenit arutelieni > arudelieni > ardeleni şi întregul ţinut, Terra Aruteliensis, s-a înfăţişat dintotdeauna drept „ţara“ / provincia din centrul Daciei / Dacoromâniei, Ardeal. Imensa cantitate de aur dacic a uimit Imperiul Roman în ultimul deceniu al împărăţirii lui Traian, devenit din 106 d. H. stăpânul tuturor minelor de aur ale Daciei lui Decebal, majoritatea acestora fiind din zona intracarpatică; şi această realitate confirmă pentru vremea împărăţirii lui Hadrian (117 – 138) identificarea provinciei / „ţării“ aurului din Imperiul Roman în Terra Aruteliensis / „Ţara“ Ardealului, sau Ardeal; dacă „poarta sudică” a aurului ce lua drumul Romei, poarta meridională a Ardealului, a ţării aurului, era Arutela, pe Allutua > Olt, „mai îngustă / mică“, desigur, atunci, în sacră pereche, pe râul geamăn, Marisia / Mureş, „mai largă / mare“, se afla dintotdeauna „poarta vestică“ a aurului pentru Roma, Aradava > Aradaua > Aradua > Arad. Cum „poarta“ vestică a aurului din Ţara Ardealului, „poarta“ de pe Maris / Mureş, „s-a închis“ în mai multe rânduri, din cauza populaţiilor migratoare în spaţiul dintre Dunărea de Mijloc şi Pathyssia / Tisa (cf. VLD, 178), în „creuzetul“ Pannoniei, începând cu primul val-kurgan (4400 – 4200 î. H.) şi încheind cu valul unguresc / maghiar (896 – 897 d. H.), „poarta sudică„ a aurului a rămas mereu „deschisă“ şi toponimul arhaic, Arutela > Arudela > Ardeal s-a impus prin istorii datorită Pelasgo-Dacilor / Valahilor (Dacoromânilor) de la Dunărea de Jos, dinspre importanta davă, dinspre importantul castru, Arutela, de pe Allutua / Olt.
Inventariind toponimele din Dacia, de pe hărţile lui Ptolemaeus şi de pe „itinerariile“ imperial-romane, Vasile Pârvan precizează că antica localitate Arutela se afla / află «în faţa Coziei, pe malul stâng al Oltului, la Bivolari», că toponimul dacic Arutela «e legat de numele indigen (dacic) al Oltului», Allutua / Olt; «Tomaschek crede chiar că şi Alutus, râul, a avut o formă Aruta» (PGet, 158); tot V. Pârvan mai constată şi existenţa unui sufix diminutival pelasgo-thraco-dacic, -la, «atât pentru numele de persoane cât şi pentru cele de localităţi» (ibid.), exemplificând cu Porsula, Potula, Ginula; dar şi pentru numele dacice / cogaionice de plante medicinale (adăugăm noi). Mai precizăm: forma pelasgo-thraco-dacică / valahică pentru masculin, nominativ, este Allutua, tetrasilabic, după lucrarea mileniilor asupra semnificantului relevându-se azi în monosilabicul Olt, ca şi bradua (> brad; toponim: Brad; onomastic: Bradu, Brad); forma cronicărească „grecizată“ este Alutas / Alo×taV şi cea „latinizată“ e Alutus. Aruta este numai o presupusă formă a lui Tomaschek, care pare-se a nu fi existat vreodată în pelasgo-thraco-dacă (valahă); n-a existat decât diminutivul Allutela (< Allutua + -suf. dim. -ela) > Alutela (cu -ll- / -l-) > Arutela (cu -l- > -r-). Aşadar, în toponimul pelasgo-thraco-dac Arutela, atestat şi de Tabula Peutingeriană, din orizontul anului 195 d. H.3 (Fig. 2), se evidenţiază radicalul arut- + diminutivalul sufix -ela. Pe franja semantic-sincretică a lui arut- (ca şi în „roirea-i triunghiular-vocalică“: ara-t / d-, aro-t / d- (ora-t / d- / oro-t / d-4), are-t / d-, ori are-g-5 („Argeal“, reflectând în primul rând sensul dacic de „argea“ – cf. BVoc, 30 sq.; BLLD, 100), ce se înrăzăreşte în „a închide“, „zăvor, casă, clădire, cetate“ (cf. REtn, 118), desigur, „s-a altoit“ – la „pierderea vocalei“ (arg’-) – şi „a lumina, alb-auriu“, ca şi în radicalul euro-indian relevat de I. I. Russu pentru «Arzos, afluent al Hebrului / Mariţei» şi «localitate (castellum)» (RLtr, 91); -ela, sufixul diminutival pelasgo-thraco-dacic a evoluat în contemporanul -el şi se conectează semantic-sincretic – după cum certifică şi I. I. Russu – în radicalul «*dhel (*dhal-) „a înverzi, a creşte“; aceeaşi rădăcină eventual în partea finală a numelor dace de plante (…) chodela r, dochela (…), duodela…» (RLtr, 103); seria numelor de plante medicinale cogaionice obţinute prin derivare cu sufixul diminutival pelasgo-thraco-dacic -ela > -el, este cu mult mai mare: codel < chodela (codiţa şoarecelui – Achillea millefolium), dudel < duodela (măghiran – Majorana hortensis), firuţâţel < philofthaithela (firuţă – Glycyrrhiza glabra) etc. (cf. TZpl, I, 20 sqq.).
Într-o fază arhaică, după diminutivarea hidronimului Allutua, obţinându-se numele pentru „Oltul Mic / Superior“, apoi toponimul Allutela, desemnând dava ale cărei ruine se mai văd şi astăzi, în amonte de Cozia (Fig. 1, 3 etc.), sonanta lichidă din sufix a acţionat asupra sonantei lichide „geminate“ din radical, „înjumătăţind-o“ şi permiţând „vibrantizarea“ acesteia, transformarea în -r-: Allutela > Alutela > Arutela (-l- > -r-; dar nu şi -ll-; „geminata“ sonantă lichidă laterală îşi arată lucrarea în hidronim: A- > O- – Allutua > Olltu / Olt; sonanta lichidă vibrantă -r-, din toponim, „conservă“, păstrează nealterată vocala iniţială: Arutela). Dincoace de orizontul anului 195 d. H., Arutela, toponim extins asupra întregului ţinut intracarpatic (cf. TArd, 9 / TTop, 2), evoluează astfel: în perechea de oclusive dentale (t – d) se impune sonora, -d- (Arudela); vocala posterioară închisă (-u-) „cade“ dintre sonanta lichidă vibrantă dentală şi oclusiva dentală (Ardela), în acelaşi timp cu cea din hidronim (Alltua); în toponimul Ardela, vocala -e- (pe măsura pierderii semnificaţiei „toponimic-diminutivării“) înregistrează diftongarea ascendentă, -ea-, atât sub înrâurirea sonantei lichide laterale, -l-, cât şi sub „magnetizarea“ vocalei „închis-deschiderii“ semnificantului (Ardeala); legea „economiei de semnificant“ (care acţionează în toate limbile, cauzată de «timpul ce nu mai are răbdare» „mitică“) îşi arată şi ea lucrarea prin apocopa finalei (-a): Ardeal, ca în pronunţia din zilele noastre, lucrare lingvistică deja „încheiată“ / „fixată“ înainte de orizontul anului 258.
Pe fir etimologic, Arutela > Arudela > Ardeal are încărcătură semantic-sincretică distinctă: cetate naturală, pământ / ţinut (ţară / provincie) unde „creşte / înmugureşte“ aur. Inducţia semantic-sincretică în perimetrul cromatic al „aurului verzui / verzuriu“ nu se poate întemeia decât pe următoarea realitate: aurul pelasgo-dacic / valaho(dacoromânesc)-ardelean – după cum ne încredinţează arheologul / istoricul Ion Horaţiu Crişan – «conţine mult argint (în medie 25 – 26 la sută) şi de aceea este de culoare deschisă, uşor verzuie, fapt care înlesneşte recunoaşterea lui»; proporţia este sacră, fiind decisă de monoteismul tetradic al Zalmoxianismului, de perechea sacră secundă, Sol-Ares (Soare-Tânăr / Războinic – „apartenenţă: 75 la sută „aur“) şi Co-Utya / Utu („Luna“, „Sora Soarelui“, „Spuma Laptelui“, „Dochiana“, „Cosânzeana“ etc. – „apartenenţă: 25 la sută „argint“), chiar dacă în Ardeal, aurul se găseşte «sub toate formele sale: în filoane – aur primar, în sedimente rezultate din dezagregarea rocilor aurifere, în diluviuni şi aluviuni» (CS, 335).
NOTE:
1. În orizontul anului 450 î. H., râul Tisa de astăzi purta numele de Maris > Mureş; Herodot (484 – 425 î.H.) certifică: «Venind de la (Dacii-)agatirşi, fluviul Maris (> Mureş) îşi uneşte de asemenea undele cu ale Istrului (Dunării)» (Istorii, IV, 48). În zalmoxiană pereche cu Maris, „Mureşul principal“ (Tisa), intra Marisiela („Mureşel“, adică Mureşul de azi). Fireşte, provincia Daciei, sau „ţara de râuri / munţi“ marcată de cursul superior al râului Maris, al Mureşului Mare („fluviul Maris„, pomenit de Herodot), „accentuată“ de Dacii Magni („Dacii mari“) prin elementul-prim-formant, mara („mare“), este Maramaris > Maramureş, „ţara Mureşului Mare“, aşa cum s-a moştenit de milenii, până în zilele noastre, în ciuda schimbării numelui în Pathissus / Tisa, în vremea împărăţirii lui Burebista (82 – 44 î. H.), spre a fi evitată confuzia între cele două râuri ale Daciei, Marus (azi, March / Austria) şi Maris / Tisa; schimbarea numelui importantului râu al Daciei este înregistrată de geografii antichităţii, de la Pliniu cel Bătrân (23 – 79 d. H.) încoace (v. Istoria naturală, IV, 12 / Fontes, I, 403).
2. Mai există şi astăzi cercetători care „susţin urechistic“ o falsă etimologie slavă a toponimului dacic Moldova, legându-l de adjectivul molod „tânăr“ şi de o presupusă formă *molodov. În lucrarea de doctorat a lui Steva Perinaţ, Substratul mitologic în toponimia sud-est europeană (1996), realizată şi sub ochiul atent al conducătorului ştiinţific, prof. univ. dr. Ivan Evseev (de la Universitatea de Vest din Timişoara), este trecută în re-vistă şi fantezista etimologistică legată de toponimul în discuţie: «Dacă moliti şi molitva s-au păstrat până astăzi, prin acceptarea lor de către Creştinism, s-ar părea că s-a pierdut, din aceleaşi motive care au contribuit la desacralizarea rugului, noţiunea de „loc de jertfă“ sau poate chiar de „jertfă“, care stă la baza verbului, precum şi la cea a deverbativului. Este posibilă forma *molda de la care să se fi format verbul *modliti, transformat apoi, în limbile slave de est şi sud, în moliti (despre dl > l vezi şi explicaţia la Bernstein, 171). O astfel de origine a verbului moliti poate fi întărită prin luarea în considerare a materialului din alte limbi indoeuropene şi anume: lit. maldá „rugăminte“, maldyti, maldau „a ruga“, hit. mald-, maltai- „a ruga, a vorbi“, arm. maltem „implor“, v. g. s. meldon „a spune“, n. g. s. melden „a comunica“ (Sanskyj, 203; Wald, Sluşanski, 319; Vasmer, II, 642). Un argument în plus pentru *molda îl reprezintă ceh. modla „idol“ (cf. topicul ceh Modlany); (…) Prin forma sa, ca de altfel şi prin sensul său ce decurge din raportarea la verbul moliti, *molda ne îndeamnă să o punem în relaţie cu denumirea râului şi a regiunii din nord-estul ţării, – Moldova –, precum şi cu numele localităţii Moldova Veche din Banat şi să încercăm să admitem pentru acestea o altă etimologie decât cea pe care o propune în urma unei deosebit de temeinice şi riguroase analize lingvistul ieşean D. Moldovan (Etimologia numelui Moldova, „Anuar de lingvistică şi istorie literară“, XXVIII, A, Iaşi, 1981 – 1982, pp. 5 – 62); rolul de onomatet l-a avut, conform concluziilor la care s-a ajuns în lucrarea menţionată, o populaţie germanică ce ar fi trăit în nord-estul teritoriului actual al României în sec. III – IV (Moldova < germanic Muldah / u / a „Vallées aux rives molles“ – p. 62). Toponimului bănăţean autorul amintit îi oferă aceeaşi origine germanică, cu mici ezitări însă în ceea ce priveşte momentul posibilei lui apariţii, abia în secolul al XVI-lea, de când datează prima sa atestare documentară (1588 – Mudava). (…) Pentru a admite etimologia slavă ca verosimilă sub aspectul motivării socio-geografice trebuie menţionat faptul că, în contextul celor spuse mai sus, locul în care este adusă jertfa pentru divinitate poate la fel de bine să fie (în afară de focul rugului) şi o apă. Astfel se explică, de pildă, numele râului Ljudska, în sudul Serbiei, care este legat de obiceiul de altădată ca oamenii sortiţi jertfirii să fie aruncaţi în el; o substituţie a jertfei umane o întâlnim astăzi încă în obiceiul de a arunca în apă crucea în ziua de Bobotează (v. SMR, 124). Este deosebit de important să menţionăm aici legenda despre întemeierea principatului Moldovei; se întâlneşte în ea un amănunt asupra căruia cercetătorii (v. Vulcănescu, 273 – 275; Creţu, 63 – 68) nu s-au pronunţat suficient de clar. Dacă zimbrul se include în structura simbolică a mitului etnogonic cu funcţia sa de călăuză, rămâne insuficient de elucidat rolul căţelei lui Dragoş, Molda, care moare istovită pe malul apei numite apoi, după numele ei, Moldova. (…) Din punct de vedere lingvistic obârşia slavă a lui Moldóva (: Moldáv / i / a) o poate sprijini şi faptul că accentul este pe a doua silabă; accentul pe prima silabă din forma oficială actuală a topicului bănăţean (Móldova) pare să fie rezultatul influenţei limbii maghiare sau chiar germane, folosite timp îndelungat în administraţie. Forma Mudava din prima atestare documentară (anul 1588) reflectă procesul fonetic de trecere la u a lui ‘l în limba sârbă (…). Forma cu u presupune existenţa, în preajma momentului schimbării fonetice amintite, a unei pronunţii (fireşti de altfel din cauza accentului pe a doua silabă) cu un o redus ce putea să fie acceptat ca un ‘ (M‘ldáva). Faptul că întâlnim în arealul lingvistic slav şi alte nume cu această temă reduce cu mult posibilitatea unei etimologii neslave. În Cehia Moldava este o localitate şi un râu (atestat la 1620) care trece pe teritoriul de azi al Germaniei şi devine Mulde. Pe malul acestuia se află localitatea Mulda, iar pe cursul inferior, înainte de vărsarea în Elba, este situată localitatea Muldenstein. Dacă mai adăugăm şi numele localităţii Muldenberg situată la vest de Mulda, nu departe de graniţa cu Cehia, sau topicul din zona Drezdei, Malte, cu o formă mai veche Molta, pronunţat maldă, muldă (v. Moldovan, 1982, 150), putem aprecia, dat fiind că este vorba şi de zona de influenţă a sorabilor, că sunt lipsite de temei încercările de a explica aceste denumiri ca având la bază germ. Molde, Mulde „albie, troacă; vâlcea“. Cele două compuse, Muldenberg şi Muldenstein, indică prin semnificaţia părţii a doua (Berg „munte“, Stein „piatră“) natura locului respectiv. (…) În toponimia Slovaciei a existat de asemenea o Molda (astfel atestată la 1329) care este localitatea de astăzi Moldova nad Bodvou. În Polonia există râul Muldowa, iar cele două hidronime din Rusia nu sunt altceva decât adjective relativ-posesive de la molda: râul Moldina (-reka) izvorăşte din lacul Moldino (-ozero). Merită atenţie, în legătură cu problema în discuţie, şi toponimul ucrainean Molodóva: deşi astăzi nu pare să fie în directă legătură cu *molda… (…) Încercând să explice hidronimul polonez Muldowa, A. Şahmatov ajunge la etimonul celtic muldo „cap, vârf“, pe care-l raportează şi la v. engl. molda, engl. mold „vârful capului“ (apud Moldovan, 1981, 10). Se mai poate adăuga aici şi engl. dial. mold „mormânt“ (…) Dat fiind că a lăsat neclarificată problema motivării denominaţiei, lingvistul rus a fost atacat pentru „aserţiunile sale fanteziste“, încât până la urmă a renunţat el însuşi la această explicaţie în favoarea celor care erau pentru etimologia germanică. (…) O confirmare a celor de mai sus referitor la sensul lui molda o reprezintă şi apelativul românesc moldă „bolovan, ridicătură de pământ“, care, după cum, pe bună dreptate, consideră I. Popescu-Sireteanu, stă la baza numelui Moldova. Motivaţia unei astfel de denominări nu pare însă la acest cercetător suficient de convingătoare dacă privăm molda de semnificaţia avută în credinţa de altădată a oamenilor. (…) După această prezentare a urmelor pe care le-au lăsat în toponimie cele două elemente ale vieţii religioase, molda şi kostër, se impune, înainte de a încheia această discuţie, o întrebare firească: de ce kostër „rug, foc“ a rămas în limbile slave, iar molda nu ?…» (PerSub, 48 sqq.). Răspunsu-i simplu: pentru că pelasgo-thraco-dacicul / valahicul (dacoromânesc-arhaicul) moldă a refuzat să fie slav, în ciuda stalinismului lingvistic. Scuzându-ne pentru lungul citat din lucrarea de doctorat a lui Steva Perinaţ, precizăm: moldă este un cuvânt pelasgo-thraco-dac / valah (dacoromânesc-arhaic), desemnând albie, postavă mare, pentru baie (şi azi, în graiul valahic / românesc din Fratoştiţa-Filiaşi, din Drăgăşani etc., molda înseamnă „albie / postavă mare care se pune sub putina unde fierbe mustul, ori în care se aşează carnea porcului tăiat de Crăciun…“), având în urmă cu milenii, un mare circuit, datorat celui mai mare popor al Europei, poporul Pelasgo-Thraco-Dacilor, care s-a întins de la Alpi la Don şi de la Marea Baltică până la mările: Adriatică, Thracică / Egee şi Neagră; prin extensie, în vremurile neoliticului, în vremurile antice şi evmezice, moldă însemna şi „vale / albie de râu fortificată“; cu acest ultim sens de vale fortificată ca o davă (specific-dacică) a pătruns în mileniul I d. H. şi în limbile popoarelor migratoare: germanice, slave etc., ce au venit în contact cu marele popor al Pelasgo-Daco-Thracilor / Valahilor (Dacoromânilor-arhaici); toponimele (cu mult mai numeroase decât în citatul dat din lucrarea lui Steva Perinaţ) – în care moldă şi davă intră ca elemente formante – se află doar între vechile fruntarii ale Pelasgo-Thraco-Daciei (v. harta, Fig. 5 / cf. TIR, I, 40), ale Daciei lui Burebista, ale Daciei / Dacoromâniei lui Regalian. De la Valahii / Dacoromânii-moldoveni l-au luat şi Goţii, strămoşii Germanilor, şi Slavii, strămoşii Ruşilor, Ucraineenilor, Polonilor, Slovacilor, Sârbilor, Bulgarilor ş. a. Iar în vremurile în care s-a format toponimul Moldadava > Moldova popoarele germanice, slave etc. încă nu se născuseră. Ar trebui ca slaviştii din România să se înverşuneze în relevarea unor adevăruri spinoase pentru lingviştii de la Moscova, ori din alte capitale europene, cum, de pildă: toponimul Kiev provine din pelasgo-thra co-dacicul / valahicul (dacoromânesc-arhaicul) Clepidava, hidronimul Baltica provine din pelasgo-thraco-dacicul / valahicul (dacoromânesc-arhaicul) baltă etc.
3. Împăratul Traian ordonase în anul 106 d. H. ca dava Arutela să fie rasă de pe faţa pământului, ca şi Sarmizegetusa; dar în ultimul an al împărăţirii lui Hadrian, 138, şi, totodată, în primul an al împărăţirii lui Antonius Pius, dava este rezidită şi renaşte pentru câteva veacuri ca „inexpugnabil castru“ pe importantul drum al aurului Daciei către Roma.
4. De la acest radical se relevă, însă ca „davă / cetate a aurului“ de pe Crişul Repede, Oradava > Oradaua > Oradea, dar şi în toponime „mai puţin aurifere“: Oratia-Buzău, Ortoaia-Suceava, Orodel-Argeş, Orodel-Dolj etc.
5. Dar şi Argea-Vrancea, Argel-Suceava, Argestru-Suceava, Argeşani (jud. Argeş), Argeşelu (jud. Argeş), Argetoaia-Dolj, Argineşti-Mehedinţi etc., ori hidronimele: Argeş, Argeşelu etc.
6. Toponimul pelasgo-thraco-dacic / valahic (dacoromânesc-arhaic) Arutela > Arudela > Ardeal a ispitit numeroşi „lingvişti“, mulţi dintre aceştia – în majoritatea lor unguri / maghiari şi slavi (ruşi, sârbi, bulgari ş. a.) – înecându-se într-o zongoristă etimologistică de „savantă păroşenie“ politică, respinsă, combătută cu zdrobitoare argumente de cercetătorii români – ce au relevat autohtonismul termenului. „Cea mai mare“ desfăşurare de forţe interdisciplinare o face Adrian Riza, într-un amplu studiu, Ardealul, publicat în anii 1982 şi 1983, în mai multe numere ale revistei «Transilvania» (Sibiu). În Ardealul, partea a XII-a (cap. XIX: Realitatea ca scară de referinţă. „Nomazii“ şi „autohtonii“, cap. XX: Critica „etimologiei“ lui Hunfálvi. Ardeal este, în opinia noastră, denumirea românească „populară“ şi veche a Transilvaniei), publicat în «Transilvania» (Sibiu), anul XII (LXXXIX), nr. 11 / noiembrie, 1983, pp. 27 – 37, Adrian Riza „spulberă“ istoriografia şovină ungurească / maghiară şi „etimologismul zongoristic maghiaro-slav“ al lui Hunfálvi, Miklosich, Szarvas, Simonyi, Gombocz, Melich ş. a.: «Trebuie spus de la început că etimologia dată românescului Ardeal de către Hunfálvi face corp comun cu această interpretare fantezistă a faptelor, cu această istoriografie tendenţioasă întemeiată pe falsul sistematic. Infirmată tot mai mult de faptele materiale, lipsită de sprijinul documentului, şcoala istorică şovină a încercat să exploateze la maximum, cu o rară consecvenţă, „terenul vag“ al lingvisticii istorice care părea mai prielnic arbitrariului. (…) „Etimologia lui Hunfálvi, care trebuie privită în acest context, intenţiona declarat să demonstreze că, de îndată ce numele ţinutului este unguresc, primii ajunşi la ţintă au fost ungurii, care l-au transmis apoi românilor, sosiţi cu întârziere, teza cunoscută care leagă întreaga poveste de o solidă structură statală, de „organizarea monarhică“ şi de „superioritatea“ de civilizaţie. Acceptarea cu o mare uşurinţă a „demonstraţiei“ acestuia datorează şi ea mai mult literaturii din marginea istoriei decât faptelor ca atare. De îndată ce Ardeal ar avea în ungureşte înţelesul de „(ţara de) dincolo de pădure“, nu încape îndoială că „ţara“ aceasta se găsea în afara locului de unde a pornit denumirea şi că, deci, ungurii au venit în Ardeal din altă parte, ceea ce însă spune şi Anonymus, ceea ce nu neagă nimeni şi, ceea ce, la urma urmei nici nu trebuie demonstrat. (…) Etimologia lui Hunfálvi este cât nu se poate mai simplă. Ardeal este chiar ungurescul Erdely care reproduce un vechi unguresc erdo-el (-elv; -elu) „(ţinutul de) dincolo de pădure (codru)“ şi care a fost tradus în documentele maghiare prin Ultrasilva şi mai apoi prin Transilvania.» (RArd, XII, 31 sq.). În continuare, Adrian Riza apelează la un „citat-martor“ din lucrarea lui N. Drăganu, Românii în veacurile IX – XIV pe baza toponimiei şi onomasticii (Bucureşti, 1933, p. 421): «Formele ungureşti Erdöelü, Erdöelv, Erdöel, Erdeel (scrise: Erdewelw, iar cu sufixul posesiv -e: Erdewelwe, Erdewel, Herdewel, Erdevel, Erdeel) se găsesc în cronicile şi documentele latino-ungureşti începând de la 1200 până prin secolul XIV. La 1390 întâlnim mai întâi forma Erdel care se poate citi şi Erdely. O formă dialectală mai nouă, cu l sau ll în loc de ly n-a putut să intre în limba noastră, deoarece acest fenomen se întâlneşte numai în dialectele apusene ale limbii ungureşti, iar cu aceasta românii din Ardeal n-au avut contact. Forma mai veche a Ardealului aşadar a trebuit să intre în limba noastră înainte de 1390». Adrian Riza revine după acest „citat-martor“, subliniind: «1. Cheia de boltă a întregii demonstraţii rămâne, după cum se vede, aserţiunea că Transilvania ar traduce pe ungurescul Erdel, forma „nouă“ a unui unguresc Erdö-elv, pe care am pu tea-o numi „postulatul lui Hunfálvi“. Într-adevăr, această afirmaţie nu se susţine de fapte: având la îndemână totalitatea documentelor ungureşti cunoscute până în secolul al XV-lea, constatăm că în nici unul dintre ele nu întâlnim cuvântul Ardeal într-un context care să îngăduie (direct sau indirect) concluzia că el ar reprezenta echivalentul („traducerea“) denumirii de cancelarie Ultrasilva, Transilvania.31» (RArd, XII, 32); în nota (31) însoţitoare a acestei aserţiuni, A. Riza precizează: «Dacă la prima lui atestare numele „unguresc“ al Ardealului nu are sens, nu este înţeles în ungureşte, se înţelege că întreaga demonstraţie a lui Hunfálvi se întemeiază pe neant.» (ibid.). Adrian Riza mai evidenţiază: «Bunăoară (…), la Anonymus, ni se vorbeşte despre o pădure Igfon despre care ni se spune că „iacet ad Erdeuelu“. Oricând am plasa scrierea Gestelor, şi putem fi de acord în acest caz cu anul 1150, este limpede că autorul lor, cunoscător al limbii ungureşti şi „autor al unui adevărat monument de limbă latină medievală“, nu înţelege de Erdeuelu ca o „transilvanie“, o „(ţară de) dincolo de pă-duri“ căci o „silva que iacet ad ultra silvam“ nu este cu putinţă. Examinând atent documentele şi textele ungureşti, constatăm că avem, pe de o parte, denumirea oficială Transilvania, formulă de rutină a cancelariilor medievale europene de limbă latină (cu un model latin imperial) şi care într-adevăr înseamnă „(ţinutul de) dincolo de pădure“, aşa plasat faţă de poziţia regatului Ungariei din care voievodul nu făcea parte. Avem a face, pe de altă parte, cu un toponim al cărui sens nu rezultă de nicăieri. Dar utilizarea denumirii „populare“ a unui teritoriu în paralel cu denumirea lui oficială este, de asemenea, un lucru cât se poate de obişnuit, cu nenumărate analogii care ne arată că nu avem a face cu „traduceri“ ale numelui „popular“. Niciodată, prin urmare, nimeni nu a simţit, până la Hunfálvi, legătura stabilită de etimologia lui Ardeal şi „traducerea“ lui prin Transilvania.» (ibid.). Oprindu-ne la forma Erdeuelu, din cronica notarului Anonymus („iacet ad Erdeuelu“), se cuvine să observăm că este expresia „ungurizării“ / „maghiarizării“ formei dacoromâneşti-arhaice a toponimului Ardealu(l), articulat hotărât, anterioară oricărei „cuceriri“ ungureşti / maghiare, fie că-i vorba de „cuceriri prin linguşiri asiatice de cancelarie“, fie că-i vorba de „cuceriri militare“ – ultimele „tăgăduindu-se“ (cf. TIR, I, 93). Desigur, „bâlbâirea“ toponimului Ardeal în documentele ungureşti / maghiare: Erdeuelu, Erdevelu, Erdelu, Erdeelev, Erdeeleu, Erdeleb, Herdewel, Herdewebum, Erdevevu, Erdelon, Erdelov etc., nu numai că «nu ne restituie o tendinţă de trecere a unui *erdö-elu spre Erdel» (ibid.), după cum dorea un Hunfálvi, ci relevă şi „fracturile“ bazei ugro-finice de articulare pe care le-a produs decimilenarul toponim pelasgo-thraco-dac / valah (dacoromânesc-arhaic) Arutela > Arudela > Ardeal. Şi, după cum constată Adrian Riza, «ne găsim mai degrabă în faţa unor ezitări caracteristice în transcrierea unui toponim străin, fără sens în limba ungară, pentru care avem numeroase alte exemple în documentele epocii» (ibid.), întrucât, după cum subliniază şi N. Drăganu, «acolo unde -l (final) se aude în ma-ghiară este vorba de inovaţii dialectale şi nu avem a face cu formantul -l-.» (RArd, 33). «3. Dificultatea cea mai mare o face însă „ungurescul“ -el; -elü; -elv „trans“, care în realitate nu există în ungureşte şi care poate fi admis, numai dacă avem în vedere un un formant -l-, lativ, comun ugro-finic. Acesta însă, a făcut în ungureşte o altă evoluţie care nu îl mai explică pe Erdel = erdö-el şi care îşi are originea în influenţele exercitate asupra viitoarei limbi ungureşti în Alföld !» (RArd, 32). Adrian Riza mai relevă: «Dacă privim chestiunea din punct de vedere strict lingvistic, raportul dintre românescul Ardeal şi ungurescul Erdely este raportul normal dintre un cuvânt românesc originar („autohton“) şi forma aşteptată pe care o capătă el ca împrumut în limba ungară» (RArd, 33); «5. Un element suplimentar este adus de o veche atestare a formei româneşti într-o sursă bizantină, la cronicarul Laonic Chalcocondil (1423 – 1490), care pomeneşte Ardealul, foarte aproape de un moment cheie pentru etimologia lui Hunfálvi (1390), în mod sistematic ca Ardelion (Ardelion), altfel spus cu vo-calismul românesc. Informaţiile lui Chalcocondil privitoare la spaţiul carpato-dunărean sunt cu totul remarcabile, dovedind o foarte bună cunoaştere a realităţilor geografice, etnice, politice etc., iar utilizarea formei Ardel – este cu atât mai semnificativă cu cât 1., pe de o parte, nimic nu se opunea adoptării în greceşte a unei forme Erdel – sugerată (s-ar putea spune impusă) şi de faptul că 2., pe de altă parte, denumirea turcească, de la primele menţiuni ale Ardealului, este Erdel, formă aşteptată în limbile turce (care au tratat consecvent în acest fel toponimele iranice cu tema ard- !).» (ibid.). Reamintim că şi ard- este un radical pelasgo-thraco-dacic, că Phrigia, Bithinia, Capadochia („capul Dachiei“) etc. (din Turcia de azi) au fost provincii ale Pelasgiei Arhaice (v. harta — Fig. 5). După ce „spulberă“ pseudoteoriile lingvistice ale lui Hunfálvi şi ale acoliţilor lui, Karacsony, Gombocz şi Melich, cu privire la toponimul Ardeal (v. RArd, 43 sq.), Adrian Riza conchide: «Românescul Ardeal (Ardealu, Ardeliu) a fost preluat în forme care au dus normal la Erdely, inclusiv la dispariţia lui l- fără „semnificaţie morfologică“ şi normală în această poziţie. Acest -l (final), împrumutat o dată cu numele din română nu a avut niciodată în limba ungară funcţia lui trans (…) Întâlnirea toponimului românesc cu ungurescul erdö „pădure“ nu poate fi privită nici măcar drept rezultat al unei „etimologii populare“, al unei apropieri spontane între două cuvinte cu formă apropiată, sau al încercărilor administrative de maghiarizare ca în cazul numelor de localităţi. Întreaga discuţie menită să exploateze aproximativa apropiere de formă dintre Erdély (Ardeal) şi erdö „pădure“ este opera exclusivă a filologilor şi istoricilor unguri oficiali sau influenţaţi de versiunea oficială şovină a istoriei şi reprezintă o simplă speculaţie. Transilvania, denumirea oficială a cancelariei maghiare de limbă latină, nume care nu a pătruns niciodată pe stratul popular al limbii, vehiculat numai pe cale cultă, târzie, nu are nimic a face cu denumirea populară a ţării, Ardeal, împrumutată în ungureşte ca Erdely.» (RArd, 37).
SIGLE:
SIGLE:
BLLD = Aurel Berinde, Simion Lugojan, Contribuţii la cunoaşterea limbii Dacilor, Timişoara, Editura Facla, 1984.
BVoc = Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
CPLR = Codul poştal al localităţilor din R.S.R., Bucureşti, Ed. Direcţia Generală a Poştelor şi Telecomunicaţiilor, 1974.
CS = Ion Horaţiu Crişan, Spiritualitatea Geto-Dacilor, Bucureşti, Editura Albatros, 1986.
DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1975.
Fontes, I = Fontes ad historiam Dacoromaniae pertinentes, I (ab Hesiodo usque ad Itinerarium Antonini) / Izvoare privind istoria României, I (de la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus — comitetul de redaţie: Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Gh. Ştefan), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964.
GCiv = Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură (traducere de Sorin Paliga; prefaţă şi note de Radu Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1989.
HAO = Huszti András, Ó és ujj Dacia…, Betsben, 1791.
NBesch = J. F. Neigebaur, Beschreibung der Moldau und Walachei, Breslau, Joh. Urban Kern, 1854.
PDac = Vasile Pârvan, Dacia – civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene (ediţia a cincea, revăzută şi adăogată; traducere după manuscrisul original francez inedit, note şi îngrijire ştiinţifică de Radu Vulpe), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972.
PerSub = Steva Perinaţ, Substratul mitologic în toponimia sud-est europeană, Timişoara, Editura Helicon, 1996.
PGet = Vasile Pârvan, Getica (o protoistorie a Daciei – ediţie, note, postfaţă de R. Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1982.
RArd, XII = Adrian Riza, Ardealul, XII, în revista «Transilvania» (Sibiu), anul XII (LXXXIX), nr. 11 / noiembrie, 1983, pp. 27 – 37.
REtn = I. I. Russu, Etnogeneza Românilor – fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.
RLtr = I. I. Russu, Limba Traco-Dacilor (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967.
TArd = Ion Pachia Tatomirescu, Ardeal – Arutela / Audela (o ipoteză etimologică), în «Renaşterea bănăţeană» (Timişoara), nr. 707, 27 iunie 1992, p. 9. Id., Arutela / Arudela…, în revista Transilvania (Sibiu), serie nouă, anul XXXII (CVIII), nr. 8 – 9 / 2003, pp. 82 – 89.
TDac = Ion Pachia Tatomirescu, Dacoromânia lui Regalian / Regalianus’ Dacoromania, Timişoara, Editura Aethicus, 1998.
TIR, I = Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I – Din paleolitic / neolitic până în mitologia pelasgo-daco-thracică (sau valahică / dacoromână), Timişoara, Editura Aethicus, 2001.
TMar = Ion Pachia Tatomirescu, Toponimie arhaică dacoromânească: Maramarisia / Maramaris – Maramureş, Ţara Dacilor Mari / Magni de pe „Mureşul Mare“ / Tisa, în «Clio» (Timişoara), anul II, nr. 4 – 5 (mai – iunie), 1993, p. 2.
TTop = Ion Pachia Tatomirescu, Toponimie dacoromânească arhaică: Arutela (Terra Aruteliensis / Arudeliensis) – Ardeal (Ţara Ardelenilor / Ţara Ardealului), Moldava – Moldova etc., în «Clio» (Timişoara), anul III, nr. 1 / 1994, p. 2.
TZpl = Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. I, II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997.
VLD = Ariton Vraciu, Limba Daco-Geţilor, Timişoara, Editura Facla, 1980.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.