Sarcofagul de hartie

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Cezar Ivănescu – Ultima scrisoare

Pe 2 aprilie a.c., cu doar trei săptămâni înainte de a se interna în spital pentru o operaţie simplă, banală, ce se va dovedi însă fatală, datorită incompetenţei medicale şi a precarităţii sistemului de sănătate, Cezar Ivănescu scria această scrisoare unei prietene vechi şi îndepărtate. Prietenia data de circa trei decenii, iar destinatara se afla în Ţara Sfântă, unde s-a desţărat de mai mulţi ani, nu pentru că s-ar fi simţit excepţional în această ţară a tuturor posibilităţilor care este România.

 

Întîmplarea – dacă întîmplare este şi nu un fel de a închide cercul unei relaţii – făcea însă ca ultimele luni de viaţă ale poetului, lunile cele mai sinistre probabil din întreaga sa viaţă, să se fi petrecut în apartamentul acelei prietene. Luni sinistre? Cele mai sinistre? Desigur, pentru că s-a confruntat cu o acuzaţie pe care o resimţea ca fiind absurdă şi nu a simţit alături solidaritatea aşteptată a prietenilor săi, ieşeni, dar nu numai ieşeni.

 

Am solicitat destinatarei scrisoarea spre publicare, i-am şi sugerat că, la nevoie, am putea elimina pasajele pe care le-ar socoti delicate, iar aceasta, spre onoarea sa, a acceptat. A acceptat publicarea în întregime, înţelegînd foarte bine că este o mărturie esenţială, un document important despre ultimele luni de viaţă ale poetului, ale unui poet de calibru foarte mare.

 

Acesta rememorează întîmplări mai vechi sau mai recente, evocă discret, dureros discret, situaţia aberantă în care se trezise, face proiecte, inclusiv proiecte legate de o călătorie în Ţara Sfântă. Dar face aceste proiecte precipitat, cu sentimentul urgenţei, de parcă ar fi presimţit apropierea sfârşitului. Este adevărat că poeţii au viziuni, că ei obişnuiesc să-şi verbalizeze presimţirile, dar e cumplit să vezi când ele se mai şi împlinesc!

 

Într-o evocare publicată în numărul din 1 mai al „României Literare”, scriam că Cezar Ivănescu era, este un mare poet altoit pe o persoană foarte complicată, sfîşiată între înălţimi şi abisuri. Este adevărat, aş putea adăuga că era o personă foarte dificilă, uneori imposibilă. Cel mai trist lucru care s-ar putea întâmpla ar fi să uităm, să trecem sub tăcere dimensiunile urieşeşti ale poetului din pricina complexităţii omului. Cum la fel de nedrept ar fi să lăsăm circumstanţele aburde ale morţii sale nelămurite. Cineva trebuie, totuşi, să ne spună cum a fost posibilă plecarea pretimpurie dintre noi, la o vârstă când se afla încă în plină putere de creaţie, în urma unei intervenţii chirurgicale simple şi, poate, nu neapărat necesare, oricum nu urgentă. Nu de pedepsit nişte vinovaţi este neapărat vorba, ci de faptul că este nedrept să rămînă într-o obscură ceaţă plecarea dintre noi a unuia din cei mai mari poeţi români de după război.

 

Liviu ANTONESEI

„Timpul”

mai, 2008