“Agentura DIF” si afacerile romanilor

Ultima reorganizare a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (potrivit HG 495/2007) aduce unele elemente inspirate din sistemele vestice (mai evident, din modelele spaniol şi francez). Pe scurt, principalele modificări privind organizarea şi funcţionarea  ANAF vizează înfiinţarea unei structuri la nivel de direcţie generală denumită Direcţia generală de planificare strategică şi monitorizare a realizării creanţelor bugetare şi preluarea Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili în cadrul aparatului propriu al ANAF.

Tot acum, preşedintelui ANAF i se încredinţează calitatea de ordonator secundar de credite. Acelaşi act normativ permite o mai mare mobilitate a funcţionarilor publici din cadrul ANAF şi al unităţilor sale subordonate, inclusiv din cadrul Gărzii Financiare şi al Autorităţii Naţionale a Vămilor. Mobilitatea presupune modificarea raportului de seviciu şi vizează eficientizarea activităţii interne în interesul funcţionarului public, pentru dezvoltarea carierei în funcţia publică şi în interes public.

Ceea ce dorim să subliniem este că organigrama instituţiei, regăsită în anexa actului normativ arătat, include şi (nou-înfiinţata) Direcţie de Informaţii fiscale (DIF), care va funcţiona în subordinea vice-preşedintelui avînd poziţia cea mai strategică faţă de ceilalţi doi vici, şi anume a celui care răspunde de Direcţia Generală de Coordonare şi Inspecţie fiscală. Extrem de sumar reglementată, activitatea DIF constă în “analizarea şi evaluarea informaţiilor fiscale pe care le deţine, acţionînd pentru obţinerea de informaţii noi – din diverse surse – în vederea identificării atît a unor potenţiale riscuri fiscale, cît şi a contribuabililor care prezintă risc ridicat din punct de vedere al administrării fiscale”. Remarcăm că formularea „din diverse surse” nu exclude crearea de reţele (plătite) de informatori, lucru dealtminteri familiar fiscului din unele ţări dezvoltate.

Plecînd de la principiul că banii întotdeauna lasă urme, este facil de imaginat că spionarea afacerilor de către „agenţii DIF” va consta (şi) în a culege informaţii din bazele de date ale structurilor fiscale – Garda Financiară, Vamă, Administraţii financiare şi Direcţii de Control Fiscal, care vor fi confruntate cu datele obţinute de la Registrul Comerţului, Oficiul de Cadastru, Trezorerie şi bănci ori de la Birourile notariale.

Dificultăţile, dincolo de lipsa tradiţiei în materie,  vor veni (pentru început) din faptul că nu se dispune de o bază centrală de date fiscale, cea existentă fiind organizată pe trei paliere: (1) unitate fiscală, (2) DGFPJ şi (3) ANAF. Este de aşteptat ca, prin recurgerea la sistemul de informatori, investigarea fraudelor fiscale să devină mult mai performantă – sub aspectul descoperirii lor şi al recuperării sumelor sustrase -, însă, lucru ce nu trebuie neglijat, fisurile reglementărilor şi modul practic (românesc) de lucru ar putea favoriza producerea unor abuzuri nedorite în relaţia stat-contribuabil.