… Dupa Patapievici “colaborarea i-a spurcat [pe ei, pe români] în toată fiinţa” …
Motto: “Marea Minciună începea să-şi desfăşoare ilara frazeologie cu ajutorul căreia se pregătea … reducerea unui popor la cea mai cruntă şi mai tragică robie…Dezmoşteniţii pământului căutau să-şi facă loc, pretutindeni, unde se putea.”
L. Blaga, Luntrea lui Caron
Monica Lovinescu observa (citind o carte despre comunism apărută în Franţa) ciudata necunoaştere a rezistenţei anti-comuniste din România, rezistenţă armată ce a durat peste un deceniu, «până la exterminare». Se pare însă că nu istoria (ce-i fusese vreme de patruzecişicinci de ani “trecută la secret”) trebuia aflată după 1990, şi nici faptul istoric al rezistenţei româneşti, de care foarte mulţi n-au auzit nimic sau au auzit extrem de puţin.
După ce românii se arătaseră atât de decişi a plăti chiar şi cu preţul vieţii înlăturarea comunismului, ce s-au gîndit ideologii imediat după aceea? Iată, picat din cer, momentul ca românului să i se toarne pe gât porţia de culpabilizare (1). De acest lucru s-a ocupat cu mult succes dl Horia-Roman Patapievici care s-a prezentat Monicăi Lovinescu drept fiul unui fost deţinut politic (M. Lovinescu, Jurnal 1990-1992, p.291).
Pentru cei care au scăpat de vătămarea minţii necitind cărţile acestui abil fiu de securist, sau articolele din revista “22”, informăm cititorii că abundenta sa vorbărie s-a iscat după abolirea comunismului de la constatarea pe care (probabil) a făcut-o în 1990 că tatăl său (de origine incertă) a fost “român” şi colaboraţionist.
Cele două determinante majore reunindu-se în decedata persoană a propriului tată, Romi Patapievici nu ezită să generalizeze: deci toţi românii au colaborat cu ocupantul sovietic (2).
Astfel găsită, ideea a fost exploatată până la paroxism. Colaboraţionismul pro-priului tată ar reprezenta cel mai de preţ indiciu pentru o întreagă serie de concluzii, tot una şi una. Presupunând că tatăl său n-a fost silit să colaboreze, sau aflând asta de la el, fiul consemnează că tatăl său chiar a voit să facă ceea ce a făcut. Apoi, prins iarăşi de euforia generalizărilor, din actul voluntar al colaborării «românului» său tată, d-lui H.-R. Patapievici i se năzăreşte că poporul român are “vocaţie pentru aservirea voluntară” (Politice, 1996, p.53).
Dar lucrurile nu se opresc aici. Ar fi prematur, căci una este evidenţierea vocaţiei, şi alta intuiţia de esenţă. O nouă opintire pe drumul ales îl saltă prin vidul gândirii spre dilematica concluzie că “aceasta ar fi aporia etnică a românilor” (p.54).
Din abureala aporiei la care a ajuns cu mintea sa atât de săltăreaţă, Romi Patapievici se dezmeticeşte poticnindu-se de esenţa cea spurcată a tatălui său care, “român” fiind, prin colaborarea sa voluntară s-a “spurcat în toată fiinţa” (Ibid.).
De aici rezultă, de astă dată nu prin euforia generalizărilor, ci prin contaminare, cum esenţa cea spurcată a tatălui colaboraţionist a întinat toată românimea: “colaborarea -scrie Romi, fostul tovarăş de joacă al lui Volodea Tismăneanu – i-a spurcat [pe ei, pe români] în toată fiinţa” (Ibid.). Din 1990 încoace dl. Horia-Roman Patapievici «s-a întâmplat să nu mai fie de acord cu exprimarea excesivă» (Politice, 1996, p.17)… că tatăl său a fost român. În viitor s-ar putea să-i apară excesivă chiar şi etnia poloneză atribuită tatălui său (3).
După Platon, vorba proastă (născută dintr-o gândire şuie), nu vatămă doar adevărul, ea vatămă şi sufletul. Senzaţia aceasta de vătămare a sufletului mă paşte de fiecare dată cînd îmi cad ochii peste găunoasa (şi mult aplaudata) frazeologie a acestui talentat orator politic.
Note :
1. Fă a fi nevoie să cităm vreun nume, pentru perioada post-comunistă s-a putut cu uşurinţă observa cum morbul culpabilizărilor i-a cuprins pe toţi liderii de opinie (agenti ai manipularii mediatice) pasionaţi de opera cioraniana de tinereţe, pe toţi hermeneuţii de ultimă oră ai lui I.L. Caragiale, pe toţi demolatorii miturilor noastre culturale, şi ai lui Eminescu în special.
2. v. Horia-Roman Patapievici, Politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 53; volum reeditat ulterior.
3.“Dionis Patapievici (n. 1921) nu era cetăţean român. Pentru a obţine cetăţenia, invocă Legea nr.162 din 29 mai 1947, care declară cetăţeni români pe toţi cei care, ei sau părinţii lor, au locuit în 1920 pe teritorii supuse jurisdicţiei Statului român. Nu există dovada renunţării la cetăţenia sovietică. ….Patapievici senior apare când Patapievici Dionisie sau Dionis, când Patapiewicz Denys, când Patapicovici. Naţionalitatea este incertă. Cea declarată era cea polonă, alţii spun că ucraineană” (v. Mihail Marin, Cazul Patapievici, în “Curentul”, august, 2008).
Din art. “Cazul Patapievici” mai extragem urmatoarele:
“In repetatele completări ale biografiei sale, solicitate pentru clarificarea necunoscutelor trecutului său, Dionis Patapievici, alias Denys Patapiewicz, alias Denis Patapicovici, criptonim “D. Pătraşcu, tatăl lui Horia Roman Patapievici, susţinea, pentru a-şi acoperi o parte din goluri, că ar fi fost concentrat în Germania, afirmaţie contrazisă ulterior de altele. În realitate, ascundea o altă parte întunecată a biografiei sale…
Referinţele unei prietene a primei sale soţii, decedată în 1951, cu care, după schema de ansamblu a cazului, pare a fi format un cuplu informativ N.K.V.D.-ist la Viena, spun cu totul altceva: “Cunosc pe tov. Patapievici Dionisie, soţul fostei mele colege de liceu, Drăgan Odarka, din 1939, toamna. Ucrainean (…) foarte duşmănos, neînţelegător (…) La Viena, el a fost în serviciul Gestapo-ului (astea le ştiu de la ea), a câştigat foarte bine, a jefuit o mulţime de lume şi şi-a însuşit o mulţime de lucruri. (…) În 1950, în urma unei discuţii cu el m-am supărat… Nu ne-am mai văzut… am auzit că ea a murit… Mama ei a venit după aceea în Bucureşti ca să crească copiii (n.n. – fiicele Lydia şi Elena). Am auzit că s-a însurat, are din nou un copil (n.n. – Horia-Roman)”. Dintr-o adnotare a inspectorului de personal Dobrescu, reţinem: “Patapievici Dionisie a fost interesat să moară (soţia) pentru a nu se descoperi ce-a făcut în Germania”.
Pingback: Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României | Revista Armonii Culturale