Miez de intelepciune

Intaia carte a lui Moise

Geneza (Facerea) – sau Întâia carte a lui Moise

(NOTA: Pentru a nu plictisi cititorii, fragmentele din capitolul 4, care enumera urmasii lui Cain, precum si cele din capitolul 5, care ii insumeaza pe cei ai lui Adam, au fost excluse. La fel se va proceda cu paragrafele care se refera la descendentii celorlalte personaje. Ioan CIORCA)

 
CAPITOLUL 4
– Cain şi Abel –
1. Adam, la Eva, a intrat
Şi-apoi cu ea s-a-mpreunat.
Eva, pe lume, a adus
Un fiu şi nume Cain i-a pus,
Zicând apoi copilului:
“Cu ajutorul Domnului
Iată, un om am căpătat!”
2. A mai născut încă odat’
Şi un alt fiu a dobândit –
Pe-acesta, Abel l-a numit.
Plugar fu Cain, şi s-a făcut –
Abel – cioban, când a crescut.
3. Cain dete-o jertfă Domnului,
Din roadele pământului.
4. Abel a procedat la fel:
O jertfă a adus şi el,
Din oile întâi născute
În turma sa – foarte plăcute
Fiind în faţa Domnului.
5. Privind la Cain şi jertfa lui,
Domnul nu S-a prea bucurat,
Iar Cain atunci s-a mâniat.
6. Domnul, văzând că e furios,
I-a spus: “Geaba eşti mânios.
7. De faci doar bine, negreşit,
Oricând, bine vei fi primit.
De faci rău, fii încredinţat
Cum că pândit eşti de păcat!
El, chiar la uşă, stă ascuns
Şi-ndată-n casă ţi-a pătruns.
Dorinţa lui te urmăreşte;
Dar fii atent şi-l stăpâneşte!”
8. Cain, către Abel, a grăit:
“Haidem la câmp!” – şi l-a momit
Cu vorba, căci i-a hotărât
Soarta. Pe câmp l-a omorât.
– Pedeapsa lui Cain –
9. Pe Cain, Domnul l-a întrebat:
“Veşi despre Abel, n-ai aflat?”
“Nu ştiu nimic” – el s-a răstit –
“Eu trebuia a-l fi păzit?!”
10. “Cain! Ce-ai făcut cu frate’tău,
De sângele trupului său
Strigă la Mine din pământ?
De ce nu scoţi nici un cuvânt?!
11. Acum, şi tu eşti blestemat
Şi izgonit, căci ai vărsat
Sânge. Pe Abel l-ai ucis!
Ogoru-acesta şi-a deschis
Gura, din mâna ta să bea
Viaţa, ce-n sânge se scurgea.
12. Pământul, când ai să-l munceşti,
Zadarnic ai să te-osteneşti.
Degeaba ai să ari, tu, glia,
Căci nu-ţi va da, ea, bogăţia,
Iar munca ta pieri-va-n vânt!
Pribeag vei fi pe-acest pământ!”
13. “Pedeapsa asta e prea mare” –
Răspunse Cain – “nu pot, eu care,
14. De Tine, am fost izgonit,
S-o duc. E de nesuferit!
Va trebui să mă ascund.
Doar în pământ să mă afund,
De nimeni să nu fiu găsit,
Căci de toţi pot fi omorât.
15. “Oriunde, tu te vei afla,
Aceasta nu se va-ntâmpla.
De cumva Cain va fi ucis,
De şapte ori – aşa am zis –
El o să fie răzbunat!”
Apoi, Domnul, un semn, i-a dat –
Şi astfel, după cum i-a zis,
De nimeni nu va fi ucis.
16. Cain, de la Domnul, a plecat
Şi-n ţara Nod s-a aşezat –
La est de Eden era ea;
Prin “Nod”, “fugă” se-nţelegea.
…………………………………..
– Naşterea lui Set –
25. Adam cu Eva s-a culcat,
Iar ea născu un alt băiat.
Acel copil, Set, se numise,
Căci Eva, despre el, gândise:
“În loc la Abel, l-am primit” –
Set, însemnând “Înlocuit”.
26. Un fiu, şi Set a căpătat,
Care Enos a fost chemat.
De-atunci doar, oamenii din lume,
Chemat-au al Domnului Nume.

CAPITOLUL 5

– Urmaşii lui Adam prin Set până la Noe –
1. Iată, acum, cartea de neam
A seminţiei Lui Adam,
2. De când oameni, Domnu-a zidit
Şi pe bărbat “om” l-a numit,
Şi a fost aşezat în rai.
Ştim ce-au făcut acolo. Hai
Acuma, să începem: deci,
3. Avea o sută şi treizeci
De ani, Adam, când a primit
Un fiu, ce-i semăna leit;
4. Set, îi dăduse numele,
Şi-a mai trăit opt secole.
Degeaba, timpul n-a trecut –
Mulţi fii şi fiice-a mai avut.
…………………………………….
CAPITOLUL  6
– Stricăciunea oamenilor –
1. Când oamenii s-au înmulţit,
Crescând în număr, negreşit
Că multe fete au avut.
2. Ai Domnului fii au văzut,
Că fetele oamenilor,
Frumoase sunt. În gândul lor,
S-au hotărât şi au plecat
Şi de neveste au luat,
Pe cele care le-au plăcut.
3. Când, însă, Domnul i-a văzut,
A zis: “Zadarnic! Duhul Meu
Nu va rămâne-n om mereu,
Căci este carne păcătoasă,
Iar pân’ am să-l întorc “acasă” –
Adică să-l culc în mormânt,
Căci e luat din ăst pământ –
Iată, că viaţa, i-o scurtez
Şi un hotar am să-i aşez,
La ani, să nu trăiască-n veci.
Îi las o sută douăzeci!”
4. În acea vreme, se aflau,
Pe lume, uriaşi. Erau…
Câţi – nu ne spune Biblia – dar
Un lucru se desprinde clar:
Erau; şi s-au perpetuat
Şi după ce şi-au fost luat,
Ai Domnului fii, de neveste,
Din pământence, iar aceste,
Cu mulţi copii, i-au dăruit.
Din uriaşi, s-au zămislit
Vitejii ce-au făcut din nume,
În vremurile vechi, renume.
5. Domnul văzu că “lucrul” Său
E înclinat numai spre rău;
Că răutatea omului
E mare, iar inima lui
6. Nu-i înspre Ziditorul său.
Atuncea, Lui i-a părut rău
Că l-a făcut pe om. Mâhnit,
În al Său cuget, a rostit:
7. “De pe pământ, am să îl şterg,
Pe acest om, şi am să merg
Până la capăt: acum vreau,
Din lume, tot ce-am pus, să iau!
Iau vite, păsări, târâtoare –
Tot ce-am făcut – căci rău îmi pare,
De toate câte le-am zidit.”
Atunci, pe Noe, l-a zărit.
– Noe –
8. Domnul, de Noe, S-a-ndurat
Şi milă, El i-a arătat.
9. Noe a fost neprihănit –
Fără de pată – şi-a trăit,
Umblând pe calea Domnului,
Făr’ a ieşi din voia Lui.
10. Urmaşii, care i-a adus:
Sem, Ham, Iafet  sunt – cum am spus.
11. Pământul, tot, era stricat,
De silnicie întinat.
12. Domnul, spre el, când a privit,
Nici o făptură n-a găsit,
Să fie fără de păcat.
13. Însă, atunci când S-a uitat
La Noe, şi când l-a găsit
Că e aşa cum şi-a dorit,
Domnul a zis: “În faţa Mea,
Nici o făptură n-o să stea.
Pe toate, astăzi, le-am urât!
Sfârşitul lor e hotărât,
Căci au pătat pământul tot,
Şi-astfel, să le distrug, socotot.
14. Cu tine este altceva –
Pe tine doar, te voi salva.
Fă-ţi o corabie, din lemn,
Aşa precum am să te-ndemn!
S-o faci din lemn de chiparos,
S-o tencuieşti apoi, frumos,
Cu smoală şi pe dinafară,
Şi interiorul să-l dai, iară,
Cu smoală. După ce-o smoleşti,
În cămăruţe s-o-mpărţeşti.
15. Să faci aşa cum Eu îţi spun,
De vrei să iasă lucru bun.
Lungimea, treisute de coţi;
Urmează-apoi ca să socoţi
Cincizeci de coţi pentru lăţime
Şi alţi treizeci în înălţime.
16. Să pui şi o fereastră, sus,
Lată de-un cot; apoi, de pus,
Ai uşa, într-o latură.
Pe urmă, bine măsură,
Căci încăperi vreau să durezi
Şi pe trei rânduri să le-aşezi.
Un rând va trebui jos pus –
Unul la mijloc şi-altul sus.
17. Căci iată, Eu am să lovesc
Pământul, şi-am să nimicesc
Orice făptură, pe-a lui faţă,
În cari suflare-am pus, de viaţă.
Potop de ape-atunci veni-va
Şi-orice făptură-astfel, pieri-va!
18. Cu tine, fac un legământ:
N-am să te şterg de pe pământ.
Tu, fiii tăi, a ta soţie,
Nurorile, o să îţi vie,
Şi-n arcă o să vă urcaţi.
19. Cu voi, atunci, o să luaţi –
Dintre făpturi, din orice soi –
Câte-o pereche: doi şi doi.
Să iei o parte bărbătească
Şi încă una femeiască.
Deci, Noe! Tu o să le ţii,
Căci vreau ca să rămână vii!
20. Din păsări, vite, târâtoare,
Din tot ce e aflat sub soare,
Perechi, la tine-au să sosească,
Şi-n acest fel, au să trăiască
21. Din tot ceea ce se mănâncă,
Cu tine, o să-ţi iei, fiindcă
Va trebui să vă hrăniţi,
Pe timpul cât călătoriţi.”
22. Noe, pe toate, le-a făcut,
Aşa cum Domnul a cerut.

CAPITOLUL 7
– Noe intră în corabie –

1. Domnul, lui Noe, i-a vorbit:
“Iată că timpul a sosit:
Te-mbarcă tu şi casa ta.
Doar tu, în faţa Mea, vei sta –
Eşti singurul neprihănit,
Din neamul ce-a păcătuit.
2. Din dobitoacele curate,
Şapte perechi să iei, de toate:
Câte o parte bărbătească
Şi câte una, femeiască.
Din cele necurate-apoi,
Doar o pereche – doi şi doi –
Să iei o parte bărbătească,
Şi încă una, femeiască.
3. Cu păsările-asemenea –
Şapte perechi, tu vei avea;
Câte o parte bărbătească
Şi încă una, femeiască.
Pe toate, Eu ţi le dau ţie,
Să le păstrezi sămânţa, vie.
4. Iată, doar şapte zile sînt
Şi vor cădea ploi, pe pământ,
Potop. În patruzeci de zile
Şi nopţi, prin clipe dificile,
Terra va trece, căci dezleg
Al ploii sac şi am să şterg,
Sub cerul de pe-al Meu pământ,
Toate făpturile ce sînt
Făcute din a Mea voinţă –
Le trec, prin ape-n nefiinţă!”
5. Noe a ascultat, tăcut.
Cum i-a spus Domnul, a făcut.
6. El, şase secole-a-mplinit,
Când ploaia s-a dezlănţuit.
7. Pe toţi ai săi, i-a adunat
Şi în corabie-au intrat.
8. Din dobitoacele curate,
La fel din cele necurate,
Din păsări ce plutesc în vânt,
Din târâtoare pe pământ,
9. Cu Noe-n arcă au intrat
Tot câte două. S-au salvat,
Câte o parte bărbătească
Şi câte-o parte femeiască.
– Potopul –
10. S-a făcut tot, cum Domnu-a spus,
Şi şapte zile-n zbor s-au dus.
Al ploii stăvilar s-a frânt
Şi-a curs potopul, pe pământ.
11. În anu-al şasesutelea
De viaţă, Noe se găsea.
Când a şaptesprezecea zi
A luni-a doua se ivi,
Ale Adâncului izvoare
S-au slobozit din stăvilare,
12. Lovind făpturile umile,
Din lume, patruzeci de zile.
13. Urgiei, ca să-i ţină piept,
Noe cu Sem, Ham şi Iafet,
Şi-asemenea, soaţele lor,
14. Precum şi un măreţ popor
De animale – vite, fiare
Şi tot felul de târâtoare –
Urmate de-un întreg sobor
De păsări – după soiul lor –
15. Iute-n corabie-au urcat.
16. Făpturile, care-au intrat,
Erau, o parte, bărbătească,
Şi încă una, femeiască.
Totul fiind îndeplinit,
Îndată, a pecetluit,
Chiar Domnul, uşa, iar apoi,
A salobozit valul de ploi.
17. Pe-ale pământului poteci,
A fost potopul patruzeci
De zile-apoi, necontenit,
Iar apele care-au venit,
Corabia, au ridicat,
18. Pe valurile lor plutind,
19. Cu cincisprezece coţi fiind,
20. Mai sus, de creasta munţilor.
21. Pierit-au, în adâncul lor,
Tot ce se mişcă pe pământ –
După al Domnului cuvânt.
Pierit-au păsări, vite, fiare,
N-a mai rămas o târâtoare,
Iar omul, făcut din pământ,
În ape, şi-a găsit mormânt.
22. Aşadar, toate au pierit
Şi totul fost-a nimicit.
23. Doar Noe, singur, a scăpat.
Precum şi cei ce s-au aflat
În arca lui, când a-nceput
Potopul cel nemaivăzut.
24. Apele au rămas stabile
O sută şi cincizeci de zile,
În care nu au mai crescut
Şi-asemenea, nici n-au scăzut.

CAPITOLUL 8
– Sfârşitul potopului –

1. Când Domnu-aminte Şi-a adus,
De Noe şi de tot ce-a pus
Cu el, în arcă, a lăsat
Un vânt, să sufle, ne-ncetat.
Pe cer, norii s-au risipit,
Iar apele s-au potolit.
2. Ale Adâncului izvoare,
A cerurilor stăvilare,
Au fost, cu toate, zăvorâte,
Iar ploile au fost oprite.
3. Scăzut-au apele, şi deci,
După o sută şi cincizeci
De zile, mult s-au micşorat.
4. Luna a şaptea a urmat,
Din care-n grabă au trecut
Şapteşi’pe zile, când, văzut
Fusese vârful munţilor,
Din mijlocul valurilor.
Corabia s-a aşezat,
Uşor, pe munţii Ararat,
Căci drumul şi le-a împlinit.
5. Apa scădea necontenit,
Şi-n prima zi din luna care
A zecea e la numărare,
De sub al apelor covor
Ieşit-a piscul munţilor.
6. Trecut-au patruzeci de zile,
Când – după a Scripturii file –
Aflăm că Noe a deschis
7. Fereastra şi că a trimis
Un corb, menit să cerceteze
Şi apele să le scruteze.
S-a dus şi s-a înapoiat,
Pentru că apa n-a secat.
8. A mai trimis un porumbel,
9. Dar s-a întors ‘napoi şi el,
Că n-a găsit, făcându-şi zborul,
Un loc de-a-şi aşeza piciorul.
Noe-antins mâna – l-a luat –
Şi-n arcă, iar, l-a aşezat.
10. A stat, apoi, în aşteptare,
O săptămână. Ca să zboare,
A scos iar porumbelu-afară.
Când s-a întors, abia spre seară,
11. Cu-o frunză de măslin în cioc,
Noe a înţeles pe loc,
Că, pe pământ, apa-a scăzut.
12. Iar, şapte zile au trecut.
13. În luna-ntâi – în prima zi –
În anul şasesute şi
Un an, secat-au apele.
Noe deschis-a trapele
Corabiei, şi s-a uitat:
Pământul, tot, era uscat.
14. A douăzeci şi şaptea zi,
Din luna-doua, când sosi –
Pământu-ntreg fiind uscat –
Venit-a timpul aşteptat,
De către toţi, cu nerăbdare,
Ca pe pământ să se coboare.
– Ieşirea lui Noe din corabie –
15. Lui Noe, Domnul i-a vorbit:
16. “Călătoria s-a sfârşit.
Ieşiţi, tu şi nevasta. Ia
Pe fiii tăi, şi-asemenea,
Să iasă şi soaţele lor.
17. Să scoţi apoi, acel popor
De animale, pe pământ:
Păsări şi vite câte sînt,
Şi târâtoare – ca să crească,
Sămânţa să şi-o înmulţească,
Acoperind a lumii faţă,
Umplând pământul iar, de viaţă!”
18. Noe, cu soaţa, au ieşit –
Fii şi nurori i-au însoţit,
19. Şi dobitoace, târâtoare,
Păsări şi-orice făptură care
Îşi duce viaţa pe pământ,
Sub cer, drept acoperământ.
20. Acolo, Noe a zidit
Altar, şi-n urmă, a jertfit,
Din dobitoacele curate,
Din păsările ne-ntinate,
Aducând Domnului, în dar,
Arderi de tot, pe-al Său altar.
21. Miros plăcut s-a ridicat
În faţa Domnului. A stat
Prea Sfântul, şi S-a socotit:
“N-am să mai blestem! Nimicit,
Pământul – pentru oameni doar –
Nu va mai fi, căci e-n zadar.
Omul – de tânăr – înspre rău,
Se-apleacă, în sufletul său
Şi face din el un pustiu.
N-am să lovesc tot ce e viu!
22. Pământul – cât are să ţie –
Veşnic, o lege o să fie:
Nu va mai înceta aratul,
Şi-asemenea, nici seceratul;
După căldură, frig se-aşează,
Iar verii, iarna îi urmează.
După zi, noapte o să vină,
Căci legea-n veci are să ţină!”

CAPITOLUL 9
– Dumnezeu binecuvintează pe Noe –

1. Noe, şi cei trei fii ai lui,
Primesc, din partea Domnului,
În dar, o binecuvântare:
“Creşteţi! Să fiţi în număr mare,
Să umpleţi iar, acest pământ,
2. Iar dobitoace, câte sînt,
Cuprinse să fie de groază,
Când neamul vostru au să-l vază!
Vă las mâna să stăpânească
Peste-orice fiară pământească,
Şi peste păsările zării,
Şi-asemeni, peste peştii mării!
3. Tot ce se mişcă şi se vede,
Precum şi toată iarba verde,
Date vă sunt, să le mâncaţi
Şi foamea să vă stâmpăraţi.
4. Carnea numai, cu viaţa sa –
Deci sângele – îl veţi lăsa!
Să nu cumva să îl mâncaţi,
5. Că veţi fi nevoiţi să-Mi daţi,
Când am să-l cer, sângele vostru;
Şi orice dobitoc terestru,
Tot sângele, asemenea,
Va trebui-napoi să-Mi dea.
Voi cere viaţa omului –
Atenţie! – din mâna lui!
6. De-al omului sânge, cumva,
Va fi vărsat de cineva,
Cel care-l varsă, vreau să ştie,
Căci şi-al său sânge va să fie
Vărsat la fel, la rândul lui,
Că după chipul Domnului,
Fusese omul modelat.
7. Voi creşteţi dar, neîncetat!
În număr, să vă înmulţiţi
Şi pe pământ vă răspândiţi!”
– Legământul lui Dumnezeu cu Noe –
8. Domnul, din ‘naltul cerului,
Lui Noe şi fiilor lui,
9. Le-a spus: “Eu fac un legământ,
Cu voi, cu cei care nu sînt,
Urmând să vină după voi!
10. Vieţuitoarele apoi,
Vor profita de legământ –
Tot ce se mişcă pe pământ:
Şi păsări şi vite şi fiare;
Toate ce-au fost cu voi şi care,
Acum, din arcă au ieşit,
Aşa cum Eu am poruncit.
11. Iată dar, al Meu legământ:
Nicicând, potopul, pe pământ,
Nu va veni, să-l pustiască,
Făpturile să-i nimicească!”
12. Şi Dumnezeu, un semn, a pus
Spre-a întări ceea ce-a spus
13. “Priviţi dar, curcubeul Meu!
L-am aşezat în nor. Mereu,
De legământ, Îmi va vorbi
Şi-astfel, nu vă voi mai zdrobi!
14. Când am să strâng, iarăş, nori grei,
Semnul se va ivi-ntre ei,
15. Iar Eu am să Îmi amintesc
De legamânt şi-am să opresc
Potopul, care stă să vie,
Să spulbere sămânţa vie.
16. Va sta deci, curcubeu-n nor,
Iar Eu îl văd, şi nu omor
Făpturile de pe pământ,
Căci Mi-amintesc de legământ.
17. Iată, prin semnul stabilit,
Eu, vorbele, Mi-am întărit!”
– Fii lui Noe –
18. Fiii lui Noe s-au chemat
Sem, Ham, Iafet. Ei l-au urmat,
După al Domnului Sfânt plan.
Ham este tatăl lui Canan.
19. Cei trei, fiii lui Noe sînt,
Din cari ieşit-au, pe pământ,
Toţi oamenii ce-au populat
Planeta, viaţă când i-au dat.
20. Noe a început să fie
Bun lucrător şi-a sădit vie.
21. Dar, într-o zi, s-a îmbătat,
De prea mult vin; s-a dezbrăcat,
În cortul său, şi-a adormit.
22. Ham, dezbrăcat, când l-a zarit,
A dat fuga şi-a înştiinţat
Pe ai săi fraţi; ei au luat –
Sem şi Iafet – făr’ a mai sta
Pe gânduri, iute, o manta.
23. În cort, cu spatele-au venit,
Pe tatăl lor l-au învelit,
Fără ca să se fi uitat
Şi să îl vadă dezbrăcat.
24. Noe, atunci când s-a trezit,
Când a aflat ce-a săvârşit
Mezinul dintre ai lui fii,
25. Strigat-a: “Blestemat să fii
Canan! Fii robul robilor!
Fii rob în faţa fraţilor!”
Apoi, a mai adăugat:
26. “Să fie binecuvântat
Cel care-i este Dumnezeu
Lui Sem – precum este şi-al meu –
Iar Canaan  rob să îi fie!
27. Domnul, apoi, cu dărnicie,
Pământuri – lui Iafet – să-i dea
Şi, în al lui Sem cort, să stea!
Cât de acel făptuitor –
Canan – sa fie robul lor!”
28. După potop, Noe-a trăit
Şi pe pământ s-a mai trudit
Încă treisute cincizeci ani.
29. La nouăsute cincizeci ani,
Fiind, de viaţă, istovit,
Într-un sfârşit, el a murit.

Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Articole Populare

To Top