Cine ne învaţă, ce ne învaţă, cum ne învaţă, şi, mai ales, de ce ne învaţă ce ne învaţă, iată întrebarea…
Analiticului ‘de ce”, nimic nu vrea, în acest moment, să-i răspundă. Descrierea aşa-numitului ‘eveniment’ (istoric) se face nu în parametrii motivaţiei, ci în aceia, adesea patetici, afectiv-triviali, ai urii, controversei, precum şi ai tuturor acelor nuanţe care vor să mascheze adevărata ‘natură a lucrurilor’.
Evenimentul – conflictul! – fie el 9/11, Holocaustul (cel fascist, dar şi cel, în cazul României, rezultat din controversatul masacru din Basarabia şi Bucovina), conflictul abrupt si agravant, al acestui mijloc de iulie, în Orientul Mijlociu, sau congestionata recrudescenţă polemică sistemico-etnico-larg-culturală existentă în permanenţă în presa româneasca de după ’90, deci, cum spuneam, ‘evenimentul’ ajunge pînă la noi drept un palid crochiu, desfigurat de infinitele linii de forţă care sînt interesele de tot felul şi care, în crasă auto-reflexivitate, se feresc să facă altceva decît să se definească pe sine (în parametrii superlativi, desigur), lăsînd în ceaţă acel ‘de ce’ inquisitiv care, odată ancorat analitic, ameninţă cu însăşi definirea motivaţiei sale celei mai adînci; iar aceasta nu place, căci este chiar ameninţarea cu reabilitarea celei devenite atît de promiscuă azi, în istorie – ‘clasa’…dar despre asta mai tîrziu.
Iată, deci, că nu ‘cum’, cît ‘de ce’ ar trebui să fie miza oricărei negocieri. Iar pentru aceasta, o bună ‘pedagogie’ ne este, încă, datoare.O anume ‘hermeneutică’ (instanţă a ‘interpretării’) tinde să inducă un ‘semn cultural’ gata să corupă propria noastră conştiinţă; mai simplu spus, ‘construim’, imaginăm ‘o’ realitate – aceea care ‘trebuie’! – în marginea a varii practici nu doar etico-morale, dar strict legate de pedagogii mincinoase şi manipulative. ‘Cine’ ne învaţă, ‘ce’ ne învaţă, ‘cum’ ne învaţă, şi, mai ales, ‘de ce’ ne învaţă ce ne învaţă, iată întrebarea.
De la academicii cu emfază şi cu acel stiff upper lip (un soi de buză de sus imobilă, spînzurînd acolo în actul vorbirii spre a da protocol şi decenţa selectă a ‘neparticipării’ şi detaşării regale), şi pînă la învăţătorii de ciclu primar, natura pedagogiei prestate e, cel mai adesea, lacunară şi primejdioasă, căci ea nu reflectă decît propria ‘stare’ a dascălului prins în actul ‘livrării’ unei ‘mărfi’ ce trebuie consumată şi subtil regurgitată, diseminată, la rîndul său, într-un lanţ al coruptelor circulaţii de valori, pe care , vai, atît de mulţi le confundăm cu ceea ce nu sînt.
Am crezut întotdeauna, de 16 ani încoace cel puţin, că o ţară ca România, cu cît se cufundă mai adînc în confuzie, condamnată la maniheistul ‘albul’ e ‘alb’ şi ‘negrul’ e ‘negru’, cu atît mai mult îşi va dovedi incoruptibila intuiţie că, de fapt, ‘albul’ chiar este ‘alb’ şi ‘negrul’ este chiar ‘negru’, iar expunerea la confuzie nu are decît şansa dispariţiei totale sau…renaşterea; o renaştere de Phoenix, de Pluto a cărui ‘ardere de tot’, paradoxal, va lansa, deodată, ţîsşnirea în sus, cu violenţă, a flăcării celei mai vii. România – şi nu numai, dar trebuie ceva ‘stagiu’ în suferinţă, confuzie, şi iar suferinţă pentru aceasta, o combinaţie letală care nu a încercat multe popoare, şi nu, nimic nu este aici partinic, naţionalist sau limitativ – reprezintă una din acele pepiniere şi intersecţii unde istoria a încrucişat ‘atîtea’, încît pedagogia e, şi ea, o cursă sisifică, iar eşecul unei ‘bune’ pedagogii rămîne nu doar efectul abilelor, sistematicelor manipulări în conştiinţă, dar şi expresia unei configuraţii arhetipale aproape, în sensul în care, în timp ce arhetipurile sînt containere specific-umane care îşi aşteaptă ‘substanţa’, ei bine, istoria a generat, în cazul României, o lavă fierbinte, pîrjolitoare, dar în al cărei foc cele încălzite, fertile, vor fecunda încă odată.
Dar să configurăm, pe scurt, noua pedagogie a globalismului, cea care să traducă ambiţiile şi nevoile acestui nomad aventurier, şi peri-patetic agent provocateur, responsabil pentru macdonaldizarea noastră nu numai în ‘gastronomic’ dar şi în ‘ideologic’ – un soi de ‘pedagogie universalistă’ şi ‘universalism pedagogic’ care vrea să descrie o omenire a aceloraşi – repetate – istorii, tragedii, configuraţii şi delinieri de ‘viitoruri’ ale omogenizării;o pedagogie a ‘poveştii’, a ‘fabulei’, a descriptivismului şi a trivialismului, a ‘picanteriei’ şi a qui-pro-quo-urilor de bal mascat.
Nivelele afectiv, sentimental, experienţial şi particularist fiind cu toatele un rezultat al relaţiilor de clasă ce nu pot fi nici confundate şi nici re-tribuite, nici a-tribuite şi nici dis-tribuite aleatoriu sau cu un scop anume, sînt, în cadrele falsei, ludicei pedagogii a globalismului, simptome ale unei istorii imbricate într-o realitate ‘spontană’ (sic) şi care, în loc să unifice istoria din fiecare, monadizează, individualizează subiectul, înecîndu-l într-un particularism care-i va bloca accesul la unitatea de conştiinţă, la ceea ce face sursa comună a suferinţei. Desigur, raţiuni clar (!) economice funcţionează aici, cu o miză care este foarte serios pusă, într-un joc pe viaţă şi pe moarte (resursele sînt întotdeauna generatoare de asemenea culmi ale flagranţei, căci resursele sînt baza însăşi, obliterate cum ar vrea unii să rămînă, ascunse în spatele diverselor aparenţe de ‘estetic’, formal şi ‘bon-vivance’ universalist). Mimetismul – în predarea istoriei României, spre exemplu – faţa de alte, asemănătoare, instanţe cu grad general-uman, universalist şi, deci, nivelator, nu fac altceva decît să întreţină abolirea oricărei şanse la interogaţie, la pură, genuină, sănătoasă interogaţie asupra acelui de ce motivaţional care face din istoria unui popor – fie ea şi aparent maniheistică – o ‘anume’ istorie şi nu alta, căci realitatea este că a venit vremea să reabilităm Realitatea, iar nu acel ludic ‘real mai real decît realul însuşi’!
citeşte şi Despre 'clasa' şi patibularism
Aurelia Satcău
Melbourne, Australia
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.