…şi paradoxurile acestora
Autoevaloarea concretă, lucidă şi pertinentă a omului este necesară în umanizarea şi emanciparea acestuia. O măsură reală a potenţelor şi resurselor fiecare fiinţă omenească le poate oferi atunci când cunoaşterea de sine duce spre perfecţionare şi desăvârşire.
În acest context, căutând căi de depăşire a însingurării omului, când acesta este tot mai singur în atât de mulţi concitadini, Jaspers a început o examinare a „situaţiei spirituale a epocii noastre”, iar Sartre, la o analiză a „raţiunii dialectice” a istoriei omenirii. Unii filosofi care au abordat labirintul suferinţei umane n-au izbutit să releve uriaşele tarii cu care este înzestrat omul pentru a înfrânge suferinţa, le sunt foarte greu, să descopere drumul către autenticitate umană; de aici pornesc şi speculaţiile existenţialismului, cu cele trei ramuri ale lui: ateu, pesimist demobilizant şi cel credincios (aici intrând mai toate religiile lumii care cred într-o forţă divină). Desigur, obsesiile, frământările şi neliniştile sunt specifice fiinţei umane, dar la fel de proprii îi sunt şi visurile ca planuri de viitor, aspiraţiile, vocaţia către ordine şi armonie; iar peste toate acestea se află măreţia sufletului uman care rezidă şi în capacitatea de a duce sub semnul echilibrului şi ordonării dinamica vieţii sale interioare, acesta suprapunânduse eului.
În aceste condiţii o parte din filosofie concepe omul ca martor tăcut şi descumpănit al sfârşirii sale lăuntrice. Presiunea specifică universului axiologic al omului, conflictele de început în privinţa alegerii şi obţiunii sale pentru idealuri şi valori care sunt capabile să-i înnobileze fiinţa, au fost analizate şi interpretate ca limită implacabilă a felului său de a fi şi nu ca moment al depăşirii de sine. Camus spunea despre răspunderea omului faţă de devenirea lui că: „Omul nu-i nimic de la sine. Nu-i decât o şansă infinită, dar este responsabil al acestei şanse” şi mai spunea în acest context”.
Fiecare dintre noi are datoria să cultive în el însuşi maxima şansă de om, virtutea lui definitivă”. La capătul contemplativităţii gânditorii existenţialişti au concluzionat că întoarcerea omului spre sine nu înseamnă deschidere către colectivitate, ci o piedică etanşă înăuntru, o implozie a eului refractar faţă de o lume considerată ca invariabil ostilă. Angajat pe acest drum, existenţialismul a înţeles mai profund omul, dincolo de sentimentalismul marxist. Privirea scrutătoare a unor gânditori existenţialişti au dorit să surprindă în adâncul omului şi să înţeleagă sclipirea independenţei, licărul aspiraţiei spre identitate, (fii tu însuţi), să întemeieze în om resursele sufleteşti ale responsabilităţi, pentru proiectul şi destinul său.
Adevăratele accederi a omului la cunoaşterea eului său impun restituirea universului sinelui într-un adevăr şi echilibrată măsură, demers care să ţină neapărat cont că omul a construit o istorie milenară, a făcut să rezoneze pe bătrâna Terra imnurile faustice ale inspiraţiei şi creaţiei, şi nici decum doar meditând defetist şi melancolic oracolele suferinţei, ci acţionând de-a lungul veacurilor pentru a-şi dovedi şi argumenta puterile creative şi constructive, demiurgice ale fiinţei sale dotate de Creator, pentru a-şi apropia seninele calmului autenticităţii, idealul împlinirii şi fericirii ca fruct al creaţiei sale. Putem să ne orientăm curiozitatea cunoaşterii nu numai în spaţiul infinit al cosmosului, ci şi în spaţiul infinit al interiorului fiinţei omului.
Cunoaşterea adâncimilor cugetului, cercetarea atentă a propriei fiinţe, condiţie necesară a perpetuei modelări a omului, condiţie necesară a afirmării libere a personalităţii lui. În acest context Sartre îşi propusese să regândească orizonturile concret-lăuntrice ale fiinţei în mecanismul societăţii şi istoriei, specificând că”posibilul cel mai individual nu este decât interiorizarea şi îmbogăţirea unui posibil social” (J.P.Sartre,Critique de la raison dialectique, tome 1, Paris, Gallimard, 1960, p. 65) Tot acesta spunea că nu-i place să vorbească despre existenţialism. Pe parcursul evoluţiei acestuia dezvăluie speranţa de a transcende aporiile, capcanele şi dilemele spre care l-a condus viziunea subiectivistă a existenţialismului.
Sartre înzestra tăcerea cu o funcţie metafizică: „…tăcerea este ea însăşi un act verbal, o ascunzătoare săpată în limbaj şi care, astfel, nu poate fi menţinută decât ca numire virtuală al cărei sens este definit de totalitatea Verbului.” (J.P. Sartre, L’Idiot de la famille. Gustave Flaubert de 1821 a 1857, tome 1, Paris, Gallimard, 1971, p. 41.).
Existenţialiştii, pentru a evita iminenţa solipsismului,au creiat punţi deasupra prăpastiei între om şi lume; sunt fetişizate tangenţele spontane, „întâlnirea” dintre eu şi tu, încărcată cu o fastă „misterioasă” de către Gabriel Marcel.Tot aceştia atribuie cuvintelor o funcţie dirijorală asupra lumii.Iar Sartre sublinia că universul însuşi poate fi subjugat ca adjectiv al vocabulelor: „A exista înseamnă să posezi o denumire controlată, undeva, într-un loc, pe Tabelele infinite ale Verbului… (J.P. Sartre, L’Etre et le Neant. Essai d’ontologie phenomenologique, Paris. Gallimard. 1943, p.561.). Acesta fiind sedus de rolul verbului a dat naştere iluziei ce a tranchilizat abolirea dualităţii eu-lume, dând impresia că restituie fiinţei finite o înşelătoare putere de a lua în stăpânire lumea.
Heidegger „haşura” în negru existenţa cu stările de grijă şi teamă, concretizând adevărul omului în faptul de a fi „fiinţă-pentru-moarte”, iar Gabriel Marcel exagera slăbiciunea şi limitele omului, condiţia lui traseistă, în rută, caracterizarea lui imagistică de Homo Viator care rătăceşte fără ţintă şi sens prin meandrele vieţii, filosoful premisa:”… nu poate fi instaurată o ordine terestră stabilă decât omul păstrează o conştiinţă acută a ceea ce s-ar putea numi condiţia sa intinerantă” (Gabriel Marcel, Homo Viator, Prolegomenes a une metaphysique de l’esperance, Aubier, Edition Montaigne, 1944, p. 213.).
Kierkegaard suprapunea asupra interiorităţii starea angoasei, selecta din ciclul vieţii doar amurgurile şi prepara cugetul pentru jubileul straniu al păcatului şi scandalului, astfel înnegura existenţa cu stările de grijă şi teamă, esenţializând adevărul omului în faptul de a fi „fiinţă-pentru-moarte”. Plonjarea socratică în abisurile lăuntrice ale fiinţei, în acele fascinante interioare mări – aşa cum o denumea în metaforă Ion Barbu – se acoperă în existenţialism, cu o sărbătoare de program filosofic… El absoarbe elanuri din experienţa reflexivă a unor conducători de geniu ai sufletului uman – Pascal, cu povaţa lui de a sonda şi cerceta” raţiunile inimii”, iar Dostoievski ne invita de a pătrunte în subterană şi de a surmonta palatul de cleştar al raţiunii, dând drept de burg suferinţei şi tumultului pasiunilor.
Heidegger dezvăluia sensul ascuns şi contura structurile existenţei care mocneşte ascuns şi latent în matricea fiinţei parcurgând în existenţialism fenomenologia treptelor divizate în etape, pe când Gabriel Marcel aborda metafizica invocării, ajungând până tragismul absurdului camusian-surprins ca moment într-un flux al subiectivităţii care traversează întreg curentul.
Concluzionând, putem spune că existenţialismul s-a instituit şi ca o reacţie faţă de neopozitivism, dorind să prevină că acesta, cu discursul său pur scientist, punea între false paranteze sondarea omului. Predilecţia existenţialismului pentru zonele cele mai subtile şi fluide ale vieţii sufleteşti şi ale trăirilor interioare, luate ca aventură ale eului are ca preambul respingerea intelectualismului exclusivist, care, reducând omul la funcţia de „subiect cunoscător”, rămânea intransparent la arderile consumate înăuntrul subiectivităţii. Existenţialismul a dorit să îndepărteze cortina convenţionalismului idilic şi romanţios,inclusiv simetria artificială a structurii psihice.A vrut să ofere, prin proiectul filosofic al unui periplu interior, o şansă de regăsire a omului, prilejul pentru individ de a-şi recuceri, cu arma lucidităţii, teritoriul exact al fiinţei.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.