O primă pagină la dosarul procesului autentic al comunismului
Theodor Codrenu, Polemici incorecte politic, de Theodor Codreanu, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2010.
Iată ce spunea Julien Benda, în Trădarea cărturarilor, Humanitas, Buc., 2007, pp. 113-114 (publicată în 1927, reeditată în 1946 şi în 1958) : „Cărturarii moderni au propovăduit acest realism nu numai naţiunilor, ci şi claselor. Au spus atât clasei muncitoare, cât şi burgheziei: organizaţi-vă, întăriţi-vă, luaţi puterea sau, dacă o deţineti, străduiţi-vă s-o păstraţi; nu vă sinchisiţi, în relaţiile cu clasa adversă, de milă, dreptate sau alt moft, cu care destul aţi fost păcăliţi. Şi nici măcar n-au spus: fiţi aşa, fiindcă aşa trebuie; au spus (şi în asta stă noutatea): fiţi aşa, fiincă aşa cer morala şi estetica; dorinţa de putere este semnul unui suflet elevat, dorinţa de dreptate este semnul unui suflet josnic (…) Şi cărturarii s-au adresat în aceiaşi termini partidelor care se înfruntă chiar înăuntrul aceleiaşi naţiuni: fiţi voi cei mai tari, au spus ei fiecărei tabere, ţinând seama de pasiunea ei, şi eliminaţi tot ce vă încurcă; descotorosiţi-vă de prostia de a vă păsa de adversar, de a stabili cu el o relaţie de dreptate şi de înţelegere”.
Cartea lui Theodor Codrenu, Polemici incorecte politic (alcătuită pe baza unor articole, publicate, de-a lungul vremii, în diverse reviste: Însemnări ieşene, Origini–Atlanta/Georgia/USA, Cafeneaua literară–Piteşti, Pro-Saeculum–Focşani, Oglinda literară–Focşani, Salonul literar–Focşani, Orizont literar contemporan–Vaslui, Sinteze–Bacău etc.), vine să “aducă la zi” consecinţele cinismului “cărturarilor” trădători (din România contemporană, în primul rând!). Pe parcursul a 18 capitole (la Patapievici, un caz clinic de schizofrenie– autorul simte nevoia unei “radiografii”, pe parcursul a…12 subcapitole!) – periplul analitic încheindu-se cu capitolul “miscellaneic” Realismul gândirii transdisciplinare în filozofia creştină (fragmente) – sugerându-se, foarte probabil, dar nu cu certitudine, o soluţie (care, evident, e necesar de dat acestei lumi aflate în plin proces de dezagregare morală, de trădare a Sinelui şi, deci, şi a Sinei noiciene!). Parcă prea multă atenţie acordată esoterismului, nietzsche-anismului şi disputei asupra “sacralităţii umanităţii violente” – şi o preafiravă conclusivitate asupra soluţiei creştine a omului: “Creştinismul face inutilă orice cunoaştere esoterică. Nu întâmplător gnosticismul şi masoneria se simt ameninţate şi încearcă, de secole, să contrapună realismului biblic – iniţierea esoterică” (cf. p. 234); “Societăţile arhaice nu sunt atât de neghioabe pe cât cred modernii. Ele au motive întemeiate să considere unanimitatea violentă drept divină” (cf. p. 242); “Dar victimizându-l pe Dumnezeu, omul se victimizează pe sine. Şi recăderea în barbarie planează veşnic deasupra capului său, ca adevărata sabie a lui Damocles” (cf. p. 243). Niciodată filosofia nu a rezolvat, decisiv, măcar UNA dintre problemele umanităţii – pe când intuiţia revelatorie – DA! Deci, nu s-ar fi zis niciun neadevăr şi n-ar fi avut nimeni de pierdut, printr-o simplificare “limpezitoare” a discuţiei asupra soluţiei (eventuale) a creştinismului. Dimpotrivă.
Să revenim, însă, la „corpul” propriu-zis al cărţii.
Theodor Codreanu, dotat cu profund spirit critic şi ideolog de mare onestitate morală (în linia lui Ibrăileanu), manifestă, în cartea sa recent apărută (Polemici incorecte politic) o fineţe de chirurg şi o ironie voltaire-iană, în analizarea şi identificarea/„decuparea” corectă a ariei sale de acţiune (şi analiza se face „ab originem”! – şi neuitând să se constate consecinţele lui/ei cataclismice, în planul civilizaţiei şi culturii mondiale, dar, mai cu seamă, în planul culturii naţionale româneşti a ultimelor decenii) – acţiune profund (i)morală, devastatoare de mentalitate/existenţă şi de civilizaţie umană, a acestui concept, care bântuie lumea modernă, cu o înverşunare demnă de Inchiziţie, de Gestapo sau de Mossad: „political correctness”.
“<<Corectitudinea politică>>, ultimul avatar al marxismului cultural” (cf. Cuvânt înainte, p. 5); „Cum corectitudinea politică e marxism cultural, în locul minorităţii proletare s-a venit cu minoritatea culturală” (cf. O nouă stafie a „corectitudinii politice”, p. 186). Absolut adevărată, acestă identificare a comunismului, a aşa-zisei „stângi politice”, sub aparenţele (mereu înşelătoare, de la Revoluţia Franceză de la 1789 încoace!) „dreptei”! Comunismul şi liberalismul, cum am afirmat-o, şi noi, de nenumărate ori, nu sunt decât cele două feţe ale Ianus-ului masonic – ale „crivăţului ideologic”, pervers şi diversionist, pornit să bată drumurile lumii, de trei veacuri încoace. Şi tot bâlciul acestei „brambureli” a… „mâinilor” – prinde extrem de uşor la vulg… – mai ales pe timp de criză (economică, financiară – morală, mai cu seamă!).
Ba, Theodor Codreanu merge mai departe, şi reaminteşte, pentru mult prea numeroşii uituci ai lumii, teoria lui Iuri Andropov – a celor patru stadii ale partidului comunist – asta, ca să pricepem, odată pentru totdeauna, că vindecarea de comunism nu vine printr-o simplă declaraţie publică, groaznic de bâlbâită şi pur formală – declaraţie venită din partea unui comunisto-securist zurbagiu, de tipul lui Băsescu, manipulat „ideologic” (cu perversitate persuasivă şi înfiorător de slugarnică!) de către doi vechi troţkişti, Vladimir Tismăneanu şi Traian Ungureanu – cărora li se adaugă doi falşi dizidenţi, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu… – nu mai punem la socoteală, aici, şi struţo-cămila antinaţională/apatridă, extrem de dubioasa figură a lui Horia-„Romanul Patapievician”! – toţi aceştia fiind „serviţi”/oferiţi românilor, prin toată mascarada promo-ului mass media! – drept… „modele moral-comportamentale”…!): „Nu ne mai poate înşela însă nimic, după ce unul dintre stâlpii bolşevismului, Iuri Andropov (fost şef KGB!, apoi, secretar general al PCUS…), a elaborat teoria celor patru stadii ale partidului comunist (…): 1-partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2-când numele de comunism se compromite, partidul şi-l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3-prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4–revine la putere într-un cadru aparent democratic” (s.n. – cf. O nouă stafie a „corectitudinii politice”, p. 180).
Cu alte cuvinte, din capcana comunisto-marxistă nu se poate scăpa, printr-o logică pur umană! Pentru că demonul comunist are şi oferă toate răspunsurile, la tot ce poate întreba mintea limitată, meschină şi „uitucă” (stimulată, continuu, spre uitare, de către „ei”!) a omului. Şi, fireşte, pentru a-l menţine pe om într-această continuă stare de buimăceală faţă de sofismele şmechere, „stăpânii” lui (mondiali şi naţionali) îi furnizează o mare… LIPSĂ! „Lipsa de mize majore”. Da, are dreptate, din nou, Theodor Codreanu: numai „pe/cu fleacuri” se ţine o naţiune şi olume, spre a fi transformată în turmă! „Mizele majore ale culturii şi civilizaţiei româneşti sunt din nou ocultate (s.n.). Julien Benda observa meteahna aceasta şi-n sânul culturilor occidentale. De aceea, el a vorbit de <<trădarea intelectualilor>>” (cf. Cuvânt înainte, p. 6). Da, o meteahnă universală – sau, mai bine zis, exportată, cu mult succes (şi sub cele mai pidosnice forme! – curat Proteu!), de către Occidentul masonic – odată cu…”Revoluţia Franceză”, atee şi regicidă (pentru ca oamenii să “scape” de reperele cosmico-stabile!). “Marxismul a devenit, mai întâi, freudo-marxism (…). Gluma s-a ideologizat, având rădăcini în internaţionalismul clasic (…). Dacă vom compara doctrina corectitudinii politice cu marxismul classic – aeemănările sunt frapante (…) Ambele sunt ideologii totalitare. (…) <<Incorecte politic>> au devenit transhumanţa şi brânza preparată de ciobanii români, dar şi cimpoaiele scoţiene (…). Cum se crede că civilizaţia viitorului va fi aceea de tip gay şi pentru a nu jigni noul tip de familie, acelaşi cod european (n.n.: absolut smintit!) propune să nu mai utilizăm termenii dd soţ, soţie, mamă, tată – ci partener şi parteneră. Va fi <<correct>> ca un copil să spună: <<Partenero/partenerule, dă-mi bani de-o îngheţată!>> Altfel părinţii se vor simţi discriminaţi şi…nu-i vor da!” (cf. De la Marxism la corectitudinea politică, pp. 8-10).
Ce urmări au aceste perverse “proiecte ideologice” (având drept scop o…”lume a nediscriminării” – de fapt, A DISCRIMINĂRII MAJORITĂŢILOR!!!), în cultura şi în Duhul românesc? Mari şi grave sunt consecinţele – şi, evident, acestea se văd mai clar şi sunt resimţite cu duritate maximă, la nivelul reperelor moral-existenţiale. A se vedea impostura enormă a lui Ion Petru Culianu, mass media (aservită complet acestei tâmpenii “rodnice” pentru ticăloşii lumii: political correctness…), dar şi diverşi scriitori “modelari” (citeşte: diversionişti interesaţi…) fiind vinovată/vinovaţi de crearea “mitului prieteniei Eliade-Culianu”. NU e nimic adevărat, doar că I.P. Culianu era “corect politic”, deci înregimentat turmei masonie, pe când Mircea Eliade nu a abdicat, efectiv, niciodată, de la crezurile sale legionare (absolute incorecte politic, “bien sür”…!). Dovada peremptorie: Institutul de Istoria Religiilor, din România, nu se numeşte “Mircea Eliade”, ci, cum altfel: “I.P. Culianu”! Păi, dacă I.P. Culianu a putut zice ceva ce i-ar fi încleştat maxilarele lui Eliade: Eminescu este un poet blestemat, “care a dus întreaga naţiune în prăpastie”…(cf. Culianu, Eminescu şi patologia “corectitudinii politice”, p. 19) – …apoi, da, merita recompensat dl Culianu, pentru un asemenea panseu…”blestemat”!
…Dar, de fapt, bolovanul de care se împiedică (şi se vor împiedica până la Judecata de Apoi!) masonii lui “political correctness” este chiar…Eminescu!
Rolul lui Sisif, în acestă farsă sinistră, a demolării “mitului”-Eminescu, l-a luat, “de bună-voie şi nesilit de nimeni”, cine altul decât şeful U.S.R. – dl N. Manolescu! Dar trebuie să recunoaştem că avea omul motive serioase, nu glumă! Pentru că, nu-i aşa, “canonul”-Modelul Spiritual al Neamului Românesc, mucegăise… – trecuseră două secole (nesfârşite!) de “canonizare” a lui Eminescu – deci, trebuia injectat şi “pulsat” sânge proaspăt, în arterele românilor! Sângele unui…Cărtărescu Mircea, să zicem (că tot nu scapă el o bursă în străinătate, mititelul, de la nen’su Manolescu…!).
“Canonizarea lui Eminescu este cheia de boltă a carierei de critic literar a lui Titu Maiorescu. Deşi o ştie prea bine (n.n.: că numai prost nu e dl ambasador al României la UNESCO, stabilindu-şi sediul la Paris…de unde conduce şi USR-ul, printre altele…), Nicolae Manolescu îşi începe de aici propria contradicţie. Din promotor al canonului, el se transformă (…) în ideolog mascat al Şcolii Resentimentului, care şi-a făcut un titlu de glorie din distrugerea canonului (…). Argumentul dintâi al distrugătorilor de canon este că noţiunea de <<poet naţional>> (…) nu funcţionează în literaturile occidentale şi, în consecinţă, ar fi o invenţie a naţionaliştilor români (…). Vai, ce mai haz fac resentimentarii când îi refuză lui Eminescu forţa gândului filosofic! Care e dincolo de filosofie! Mă gândesc cu bucurie şi cu mirare că tot ceea ce-i refuză distrugătorii de canon lui Eminescu (n.n.: în România!) se află contrazis de două femei exemplare din cultura occidentală: Rosa del Conte şi Svetlana Paleologu-Matta. (…) . Contemplând, de departe, Istoria critică a literaturii române, constaţi că pare a fi fost scrisă pentru a demonstra că literatura română nu putea decât să evolueze, de la 1521 (…), până la splendorile estetice ale lui Mircea Cărtărescu, autorul care primeşte cele mai numeroase şi mai înalte elogii, din cele 1.500 de pagini. Centrul canonic al literaturii române devine Levantul, apreciată drept sinteza epopeică a acestei literature. De departe, nu există operă poetică, nici chiar Ţiganiada, care să se ridice la imaginarul exploziv, uriaş, de poezie pură, din Levantul. Dacă e să căutăm un Shakespeare român, acesta nu e de găsit în Eminescu, ci în Mircea Cărtărescu” (cf. Eminescu şi canonul occidental, p. 53).
…Ar părea că asistăm la un bâlci grotesc.. – în cel mai bun caz, la un carnaval, în care măştile se schimbă, mereu, de nu mai poţi fi sigur nici de propria ta identitate…Dar totul, toată acestă „maşină infernală”, dată pe mâna „cărturarilor” ticăloşi, face parte dintr-un construct diabolic şi extrem de sofisticat, a cărui realizare a fost defalcată pe decenii şi ani. Scopul, finalitatea acestui construct? De-construcţia mentalului uman, DE-CONSTRUCŢIA REPERELOR SACRAL-STABILE, ÎNTRU ETERNITATE!!! – şi dobândirea unor zombies, fără identitate. Pentru că atacurile diabolice se fac la temelia unui dat sacru: Neamul şi Arheii Săi. În terminologie modernă şi cam aproximativă: naţiunea, naţionalismul, Duhurile naţionaliste (tot ce ţine de „naţionalism” – este în sensul dăinuitor şi constructiv, nu vă speriaţi, vă rog!). Lichidezi naţiunea/Neamul, lichidezi şi familia (altă redută fundamental-umană, „contrată” cu pidosnicia…), lichidezi toţi arheii şi, mai cu seamă, pe Arheul Neamului – deci, în fine, lichidezi Omul, fiinţa Umano-Sacrală! „Într-adevăr, Eminescu simboliza arheul românilor (…) Eminescu sesizase o situaţie cu totul aberantă, în societatea românească: naţiunea profundă era tratată ca <<minoritate>>, batjocorită de o oligarhie care nu-şi cunoştea decât măruntele interese de grup, într-o corupţie generalizată”.
Mai mult, Eminescu aduce cu sine şi conceptul de Ortodoxie Creştină – aşa cum bine pune în discuţie Theodor Codreanu creştinismul eminescian – “contrându-l”, pe bună dreptate, pe Răzvan Codrescu, care afirmă: “Eminescu n-a fost un Sfânt, ci un Geniu”. Da, nu orice Geniu e Sfânt, dar orice Sfânt este Geniu! Şi, prin modul cum a modelat Logos-ul Românesc, prin martiriul său pentru Adevăr, Eminescu, chiar dacă n-are nevoie de niciun “calendar”, este un Mare Spirit/DUH Tutelar al Neamului Românesc! Dimpreună cu Voievozii Martiri…Este un Creator-Demiurg de Logos-Neam, un Martir, un Apărător al Adevărului-Hristos – deci este un Mare Spirit/DUH al Dreptei Căi – ceea ce, evident, se traduce, de către spirite ceva mai puţin “înţepenite” (deci, de Spirite cu adevărat ORTODOXE, nu doar formalisto-structuraliste…sau, cum sugerează Theodor Codreanu: marxiste!: “Nu cumva rezultatul are ceva din încercarea ideologiei marxist-leniniste de a izola numai sămânţa <<atee>> depistată în câteva texte ale poetului şi de a oculta restul?”) decât cel al dlui Răzvan Codrescu, drept “ÎNALT DUH AL ORTODOXIEI” .
…Ne oprim aici, cu prezentarea sistemului ideatic al cărţii, cu analiza şi comentariile.
Cartea lui Theodor Codreanu este atât de densă şi atât de trepidantă, în expunerea sa ideatică, în seducătorul “teatru al ideilor” (dar în sens major, revelatoriu de Adevăr Curat, de Necontestat!) – încât se citeşte pe nerăsuflate. Mai rămâne, însă, lucrul cel mai important şi singurul folositor, dintr-o/pentru o carte (de acest calibru de Duh) citită: cititorii să n-o azvârle, într-un ungher, căscând plictisiţi, după lecturare, întrebându-se ce film să mai vadă la TV, ce e-mail-uri mai au de verificat, ori ce serial vor fi pierdut, din pricina timpul “răvăşit” cu această carte (unică, în felul ei: nu s-a mai scris, din 1989 încoace, mai “pe şleau” şi mai sistematic, mai colocvial-convingător – despre imensele primejdii, despre râpele şi prăpăstiile fără fund, pe lângă care trecem, zi de zi – din ce în ce mai inconştienţi, ca hipnotizaţi, cu ochii închişi…).
Această carte ar putea “ridica (voievodal!) puricii la nivel de movile-munţi”, dar numai dacă cititorii îşi vor pune întrebarea, în modul cel mai serios: “Ce vor să zică vorbele imnului paşoptist, devenit, acum, Imnul nostru de Neam?!”
Fără cititori “deşteptaţi”, această carte, cu toată valoarea ei ideatic-informativă de excepţie, va avea aceeaşi soartă cu a oricărei alte terfeloage, din “revoluta”, “anacronica” – de mulţi, prea mulţi ochi părăsita – “Galaxie Gutenberg”…
…Şi aş mai îndrăzni să afirm ceva: această carte ar putea să se constituie (numai să existe voinţă… – nu politică, ci de OAMENI ADEVĂRAŢI, ÎNSETAŢI DE ADEVĂRUL FIINŢĂRII LOR PE TERRA! – o primă pagină la dosarul procesului, de data aceasta, autentic, al comunismului…!!!
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.