Ascult… Doar inima celor ce cântă…
Şi… câte-odată mai plâng;
Îmi place vioara duioasă şi sfântă
Ce-mi lăcrimează-n ochiul stâng.
Mai plec urechea la vorba copilei
Ce-odată-mi spusese râzând
Că nuferii-s taine adânci ale clipei,
Iar nopţile-s pierdute pe rând.
Când vise la lumânări aprinse cu lună
Şi când ursite-amintiri încet se sting,
Doar glasuri de iele în minte-mi răsună
Iar demonii greţii încerc să-i înving.
Acel sunet duios şi lin de vioară
Ce-aprinde iubirea din tălpi şi-o sărută,
Sucombă în basul morbid de chitară,
Iar portativul iubitei îl duce-n derută.
Şi totuşi… Ascult!… Un sunet încă suspină!
În minte-mi păşeşte pe urme de nori,
Din seninul speranţei vioara-n surdină
Ne cântă pe note petale de flori.
Iubito! Ce versuri de lapte îmi cânţi…
Ce taine de piatră şi-amare mi-ascunzi…
De ce cu-albastre note de „mi” mă alinţi,
Iar fiarele minţii-n adâncuri le-afunzi?
Dar nu mi-a răspuns privirea rece!…
Mă trezesc… Şi-n braţe-o strâng de dor,
În fiecare dimineaţă-i spun să plece,
Ca-n fiecare noapte să nu apuc să mor.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.