Alerg….Alerg nebuneşte, călcând peste nişte bucăti gelatinoase. Nu ştiu ce sunt, nici nu vreau să ştiu ce sunt. Este beznă, luminile se aprind rând pe rând doar în spatele meu. Aud şoapte […]
Alerg….Alerg nebuneşte, călcând peste nişte bucăti gelatinoase. Nu ştiu ce sunt, nici nu vreau să ştiu ce sunt. Este beznă, luminile se aprind rând pe rând doar în spatele meu. Aud şoapte, mârâieli, copite trântite pe asfaltul crăpat. Sunt singură şi, totuşi, mă simt privită de multe perechi de ochi. E cineva, ceva acolo în bezna din spatele meu. Aşteaptă, cred, să obosesc, aşteaptă momentul în care mă voi împiedica şi voi lua contact cu pământul.
Totul a început acum câteva zile, mai exact, cu o săptămână în urmă, când am planificat o ieșire la Nendra, pentru a participa la carnavalul galactic. Drumul spre Nendra trecea prin Chardra.
Priveam pe fereastră cum ne apropiam de Chardra. Nu ştiam foarte multe despre această planetă. Auzisem că era destul de stranie, nimeni însă nu mi-a spus şi de ce. Eram mult prea mică atunci şi probabil că s-au gândit că nu voi înţelege prea multe.
Acum, când în drumul nostru spre Nedra traversa Chardra, am decis să ne oprim câteva zile. După ce l-am implorat pe capitanul Mark să-mi spună de ce era atât de înfricoşătoare această planetă de culoarea macilor de pe Terra, mi-a aruncat o privire care nu mi-a plăcut şi a răspuns sec: îţi voi arăta planeta în toată splendoarea ei şi vei găsi singură răspunsul.
– Nu dormi, Lin? m-a întrebat însoțitorul meu pe un ton mai mult în zeflemea.
M-am întors spre Johs, care stătea rezemat de uşa deschisă. Odată cu o briză uşoară a pătruns prin deschizătura ușii şi parfumul moclelor, flori al căror miros era ameţitor şi plăcut.
Părul şi ochii, de culoarea portocalelor, îi scăpărau în lumina becurilor de pe holul navei. Mi-am amintit că de fapt eram supărată pe el de la ora de kandriană, când mi-a ars pielea cu laserul său de buzunar, fără să vrea. Mi-am întors privirea spre infinitul beznei, lipindu-mi obrajii de sticla rece pentru a vedea mai bine linia roşie care arăta începutul planetei Chardra.
– Ții să vezi neapărat Chardra? Am putea merge direct pe Nedra la carnavalul galactic. Mai ţine încă…
– Las-o baltă! am spus, apoi m-am aruncat în pat. Prefer să vizitez Chardra, deşi glezna mea încă sângerează. Asistenta n-a ştiut cum să oprească hemoragia.
– Dacă îmi cer scuze pentru a mia oară, dacă de rog de încă două mii de ori, accepţi să nu cobori pe Chardra?
– Nici gând! i-am răspuns, trăgând pătura peste cap. Nu vii şi tu?
– Nu cred.
Am auzit clinchetul metalic al uşii şi mi-am dat seama că a plecat. Somnul m-a cuprins greu. Am avut o presimţire rea.
Lumina puternică şi obositoare care a invadat camera m-a trezit. Căpitanul Mark mă privea dintr-un colţ mai retras. Avea cearcăne la ochi şi faţa nebărbierită accentua oboseala. M-am ridicat încet din pat și am privit ceasul meu cu bobițe de cristale.
– Plecăm? Eu nu mi-am făcut bagajele.
– N-ai nevoie de multe lucruri. Câteva haine, mâncare puţină şi…cam atât. Ascunde-ţi într-un colţ armele de antrenament şi ţine lângă tine doar pistolul cu gloanţe lichide.
– Căpitane, dar eu nu am aşa ceva. Mi-ai interzis să folosesc orice tip de armă de când era să-l ucid pe colonelul Vladkim.
– Atunci… prinde-l! mi-a spus, aruncându-mi un pistol de mărimea palmei.
A ieşit din cameră. Am scos de sub pat valiza cu modele fosforescente. Mda, eram cam demodată. În timp ce fetele celelalte aveau toate lucrurile cu modele care imitau pielea nedraenilor, eu eram încă la plictisitoarele linii fosforscente. Am șters valiza de praf şi am aruncat în ea câteva haine la întâmplare. Am ascuns bine toate armele de antrenament, apoi m-am îmbrăcat. Am optat pentru o pereche de pantaloni simpli şi, pe deasupra tricoului şifonat, jacheta lungă a lui Josh. Am luat centura specială din dulap şi mi-am îndesat în ea pistolul, am încheiat jacheta până la ultimul nasture şi…am plecat.
Chardra, sinistra Chardra…Când am făcut primul pas pe “pământul” ei misterios, am simţit că ceva nu este în regulă. M-am întors spre Josh şi i-am făcut semn cu mâna, neştiind că nu voi mai avea ocazia să-l văd.
Clădirile erau toate gri, pătate din loc în loc cu negru, ca nişte zebre murdare. Străzile erau curate, proaspăt spălate cu un fel de acid care bolborosea pe alocuri. Cât despre chardrieni, toţi erau parcă apăsaţi de anumite griji, de păstrarea cu sticteţe a unor mari secrete.
Căpitanul Mark m-a apăsat zdravăn pe umărul stâng şi m-a împins uşor spre o clădire. Mi-a dat o cartelă zimţată şi a făcut un pas înapoi.
– Linsday, acesta este examenul tau.
– Examenul meu? Nimeni nu mi-a spus nimic despre vre-un examen.
– Ţi-ai ales Chardra ca planetă. Ai făcut cea mai proastă alegere posibilă. De acest examen depinde viaţa ta, depinde unde vei rămâne. Dacă treci, rămâi pe staţia noastră şi-ţi continui studiile superioare. Dacă nu, vei fi transferată pe altă staţie.
– Ştiam că examenele de tipul acesta sunt mult mai grele. Curse, labirinturi, piste false…Eu, ce am de făcut?
– Să supravieţuieşti.
Să supraviețuiesc! M-a trecut un fior rece. L-am condus pe căpitan la navă şi am mai privit încă o dată spre fereastra unde se afla Josh, acum câteva minute. Nu mai vedeam decât peretele alb şi marginea unei uşi blindate.
– Să supravieţuiesc? Chardra părea o planetă destul de liniştită, doar puțin cam ciudată, însă nu părea înfricoşătoare. Camera mea se afla la ultimul etaj al clădirii. Prin tavanul din sticlă, admiram cerul de culoarea piersicilor cu pistrui roşiatici. Am închis ochii şi am adormit.
Am avut o noapte plină de coşmaruri. Vedeam degete cu unghii uriașe care zgârâiau uşi de fier, auzeam împuşcături, pârâit de oase…Am coborât în grabă şi am scos câteva hârtii albastre din geantă. Aveam suficiente pentru a-mi cumpăra de mâncare. M-am oprit la restaurantul “hotelului” în care stăteam şi am comandat o salată. În timp ce mâncam, staţia mea audio-vizuală aprindea încontinuu beculeţul verde. Am apăsat fără nici un chef butonul şi imaginea căpitanului Mark mi-a apărut în faţă. L-am salutat respectuos. Imediat am primit alt apel. Era Josh.
– Atenție, toată lumea te urmăreşte! mi-a spus în şoaptă.
Am privit în jur şi mi-am dat seama că, într-adevăr, cei din restaurant ascultau ce vorbeam cu Josh şi îmi aruncau priviri deloc prietenoase..
– Ridică-te şi pleacă!
Aşa am făcut. Toţi m-au urmărit cu privirea până la ieşire. Am urcat în camera mea şi l-am sunat pe Josh.
– Ce e cu Chardra?
– Linsday, ţi-ai ales o planetă pe care moartea umblă ca la ea acasă. Chardrienii nu acceptă vizitatori, îi alungă sau îi ucid. Mai ai de stat ceva timp pe Chardra, aşa că ai grijă. Transmisiunea s-a întrerupt brusc. Mi-am luat jacheta şi am ieşit pe stradă.
Toată ziua m-am plimbat prin parcuri, am intrat în magazine şi am bătut străzile în lung şi-n lat, fără să-mi dau seama că timpul pe Chardra trecea extrem de rapid. Când m-am întors am văzut în faţa hotelui un adolescent cu câţiva ani mai mare decât mine. Aşa am aproximat eu la prima vedere. Stătea cu mâna întinsă şi privirea în pământ. Degetele îi erau lipite, hainele pline de cenuşă şi părul lung, neîngrijit. M-am apropiat, i-am întins o bancnotă albastră, care reprezenta o sumă destul de mare pe Chardra. A lăsat mâna să-i cadă pe lângă corp şi m-a privit. Am rămas fără cuvinte în momentul când i-am văzut ochii albi. Era orb.
– Eşti străin? a întrebat, cu un zâmbet recunoscător pe buze.
– Doar vizitez Chardra. Mâine trebuie să plec.
– Nu-ţi fie teamă de mine, de privirea mea. Nu sunt chardrian. Sunt doar un biet cerşetor galactic. Mulţumesc…De ani buni nu am mai primit un ban.
Am intrat în hotel, urcând până la ultimul etaj. O bubuitură m-a făcut să tresar. Am alergat la fereastră să văd ce s-a întâmplat. O lumină puternică străbătea cerul, împărţindu-l în două. Ploua cu stropi mari şi deşi. Am deschis fereastra cu greu. Un miros îngrozitor m-a izbit. Am întins mâna să inched geamul. O picătură din ploaia misterioasă mi-a atins pielea. A rămas o pată maronie, ca o rană deschisă. Cerşetorul pe care l-am întâlnit cu puţin timp înainte de explozie s-a adăpostit într-o clădire din apropiere. M-am întins imediat în pat aşteptând ca durerea să cedeze. Ţineam ochii închişi în speranţa că voi adormi. Un somn de câteva minute mi-ar fi prins foarte bine. Un urlet a pătruns din nou prin fereastra întredeschisă. Am îndesat pistolul în centură, am pus repede jacheta pe mine şi am ieşit. Ploaia s-a oprit. Bezna totală încă stăpânea peste Chardra. Am dat să mă întorc, dar nu am mai găsit uşa hotelului. Mergeam bezmetică de colo-colo, până m-am izbit de cineva şi m-am oprit. Era cerşetorul.
– Fugi, copilă, pleacă de pe Chardra! a ţipat necunoscutul şi a dispărut ca o stafie.
Ceva imens mă urmărea. Îi auzeam paşii care sunau ca tunetele, iar cu blana țepoasă zgărâia pereţii clădirilor pe lângă care trecea. Ce să fie oare, mă întrebam înfricoşată?
“Trebuia să supravieţuiesc”, repetam mereu în gând.
Alergând nebuneşte fără adresă. Lumina parcă întârzia sau poate nu voia să se arate. În spatele meu era fiara. Îi vedeam ochii imenşi, violet, colţii strălucitori şi transparenţi. Scot pistolul şi trag. Alunec și cad pe asfaltul chardrinian. Jacheta sfârâie, semn că ploaia de adineauri a lăsat urme pe străzi. Două împuşcături, una în dreptul ochiului stâng, una în dinţi, singurele locuri pe care le vedeam la monstrul din fața mea. Fiara a urlat îngrozitor şi a început să alerge după mine. Nu aveam cum să rezist. Deodată, ca şi cum cineva ar fi aprins un bec, lumina s-a răspândit peste tot.
Un grup de chardrieni înainta cu paşi apăsaţi spre locul unde mă aflam eu. Aveau un zâmbet demonic, îmi aduceau aminte de filmele de groază cu clowni nebuni, cu colţi ascuţiţi şi mâini paralizate. M-am întors să văd fiara. Un demon: munte de ţepi, colţi sângerând şi ochi purpurii. Eram înconjurată. Ce ar fi bine să fac? Era întrebarea la care trebuia să găsesc repede şi răspuns.
Mi-am amintit de armele de luptă, cuţitele, grenadele, micuţa bombă nucleară. Slăviţi fie pământenii!
Cu o mişcare calculată, lentă am scos câteva grenade din locul unde le-am ascuns şi le-am aruncat spre grupul de chardrieni. La fiecare explozie zburau în toate părţile, în urmă rămânând doar scrum. Demonul înainta. Ştia că mă va prinde, de aceea mă ţinea în suspans. Nu aveam cum să detonez bomba, atâta timp cât mă aflam prin preajmă.
Ploaia acidă a început din nou. Undeva, pe un deal, am zărit o lumină. Era nava. Acolo trebuie să ajung. Am aruncat gluga de la jachetă pe cap şi bomba în urma mea. Nu aveam timp de calcule prea multe. Alergam cât puteam de tare. Din fugă am observat şuviţe din părul meu căzând. Era efectul ploii, mi-am zis. Nu-i nimic, va creşte din nou când voi ajunge pe pământul meu. Acolo găsesc remedii pentru toate suferinţele.
Nu ştiu ce s-a mai întâmplat, cum am ajuns, dar m-am trezit în nava de pe deal. Asistenta îmi ştergea braţele şi gâtul cu o soluţie ce ustura foarte tare. Căpitanul Mark, colonelul Vladkim, Josh şi colegii mei au intrat în cabină. M-am ridicat, ajutată de asistentă şi m-am deplasat până la ei. Şchiopătam şi nu vedeam deloc cu un ochi. I-am cerut scuze lui Josh că i-am ars jacheta, apoi l-am privit pe căpitanul Mark. Simțeam că trebuie să-mi spună ceva.
– Ai trecut, Linsday! mi-a spus, scuturându-mi părinteşte umerii.
Seara au dat o petrecere pentru mine. Mi-au tăiat părul până la baza gâtului, cât era ars şi plin de sânge. Arsurile mă dureau îngrozitor, iar ochiul nu-şi revenise.
– Sunt oarbă? l-am întrebat pe Josh.
– Nu, au spus că-ţi vei reveni în câteva zile. Trebuie doar să ai răbdare. Felicitări!
Am privit fereastra. Universul meu de pe Terra mă aştepta. Mi-am dat seama că Chardra este, într-adevăr, planeta morţii.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.