Dintotdeauna am avut un cult pentru mama, căci n-am putut să o am niciodată. Am putut să o am undeva, şi ea a putut, numai în sensul acela nu, sensul pe care poate că nici nu mi l-am dorit. […]
Dintotdeauna am avut un cult pentru mama, căci n-am putut să o am niciodată. Am putut să o am undeva, şi ea a putut, numai în sensul acela nu, sensul pe care poate că nici nu mi l-am dorit. De fapt, majoritatea mea nu l-a dorit, majoritatea mea, adică eul inerţial, dar eul celălalt – eul cu fiecare zi ce trece mai mic – eul cu voinţă, eul tinzând spre iubirea supremă, repet, eul acela mic şi-a făcut – din vreme în vreme – glasul auzit.
Eul mare, acela inerţial, acel eu nu a cedat niciodată întâietatea – nici măcar din inerţie – eului cel mic şi viguros. Iar eul cel mic, prin definiţie incandescent şi neastâmpărat şi insistent nu avea cum, dacă mă înţelegeţi, nu avea cum să cedeze lehamitei eului mare dar inerţial.
Eul cel mic nu a fost aşadar niciodată mic, iar eul mare nu a fost cu adevărat eu mare decât în visurile lui trăite cu ochii deschişi lăsate să mucegăiască în aţipeală.
Iată de ce, cu cele două euri ale mele, nu am reuşit să fiu niciodată complet. Adică, pe undeva incredibil, din două euri nu am încropit nici măcar o viaţă.
Partea bună este că nu am dezamăgit, ci am confirmat cu consecvenţă neîncrederea celorlalţi în mine. Dar după un timp a început să nu îmi pese. Când am înţeles că niciunul dintre euri nu va învinge.
Cred că nu mi-am cunoscut niciodată mama. Mai cred că aceasta mi-a lipsit, aceasta, cunoaşterea.
Mă simt singur. Ceilalţi nu mă simt astfel. Dacă nu mă simt, de ce m-ar interesa cum nu mă simt?
Am apelat şi la linia fierbinte, fiindcă relaţiile se răcesc. Se răcesc, aşa mi-a dezvăluit experienţa.
Concubina mea a fugit cu un erou. Cum nu-mi era nevastă, presupun că nu este imoral. Eroul este un negru, nu oricare, ci negrul care a înghiţit douăsprezece pastile de Viagra ca să o satisfacă toată noaptea. Sincer, cred că ar fi reuşit mai multe nopţi.
Negrul şi-a băgat degetele pe gât şi a rescos la lumină zece pilule. Probabil este erou pentru că a avut tăria să le numere. La scoatere, nu la băgare. Drumurile vieţii sunt înşelătoare. Eu îl suspectez de laşitate; probabil s-a temut de infarct. Un al treilea poate l-ar felicita pentru precauţie.
Sunt mânios pe toţi trei. Căci toţi trei sunt câte o variantă a succesului pe care nu l-am atins.
Concubina, pardon, ex-concubina este genul târfă lipsită de emoţii, deci şi de, cum să îi spun?, dependenţa de un seamăn. Eu, pe de altă parte, am plâns ca un nebun, ca un cretin, ca un pierzător. Am plâns şi în locul ei. Prietenii mi-au spus că nimeni nu este indispensabil. Problema este că nu cred că am prieteni.
Dacă aş reuşi să pretind că viaţa este o scenă… Ah, pardon, de fapt asta reuşesc. Dacă aş reuşi să pretind că sunt un actor şi în afara meseriei de actor, în momentele când nu mai văd nicio soluţie, în momentul când ajung la machiaj, pentru a mă demachia…
Când eram mai tânăr, nu sufeream în urma despărţirilor. Acum, după fiecare despărţire, parcă vine sfârşitul lumii, sanctuarul meu intern în mare parte secret se afumă de la prea multe lumânărele parfumate pe care mă străduiesc să le denumesc candele.
După fiecare despărţire, mă cutremur: nu ţin cu adevărat la nimeni, doar iubesc ideea să nu fiu singur. A nu fi singur. Mă simt singur. Umerii mei sunt goi, fără mâini pe ei, ştiu, sunt patetic. Patetic şi singur.
Încă sper. Trebuie să iasă Soarele şi pe strada mea – aşa îmi zic. Eu, spre deosebire de prietenii mei, nu mă mint pentru a mă încuraja fals; eu chiar cred.
Nu am băut niciodată din pricina tristeţii, nu rentează. Nerentând, nu investesc. Dar când mă copleşeşte totul, joc la ruletă. Nu am câştigat decât o dată, când am mizat pe verde, adică pe zero. Atunci m-am cuplat cu concubina. Mi-a promis că o să mă iubească, dacă, doar dacă o să câştig mizând pe zero. Am mizat, şansa mi-a surâs şi am plecat mână în mână spre casă. Concubina era tulburată. Mi s-a părut interesant şi nu a fost o rutină de weekend.
Dimineaţa, am găsit o felicitare. Pe ea nu. Nu mă felicita pentru nimic. Drăguţ a fost şi că m-a căutat din nou, după. Mi-am zis că e o femeie straşnică. Avea ceva din ceea ce eu nu pot fi ca bărbat. S-a întors când nu mă mai aşteptam. Asta mi-a adus aminte de tata. El m-a părăsit când aveam patru ani, s-a întors când aveam treisprezece ani, mi-a mângâiat (duios, am crezut) primele coşuri ale pubertăţii şi a dispărut definitiv în ziua reîntâlnirii. Din casa pentru copiii abandonaţi.
Pusesem speranţa în el. Eram bucuros că păstram amintiri aşa precoce, încât… încât am văzut în cel îmbătrânit scânteia din tânărul de cu aproape un deceniu în urmă. Poate era un pic influenţat de băutură. Căci mi-a spus:
– Mama ta făcea sarmale grozave, singurul lucru grozav la ea. În rest, mai mare râsul.
Şi a exemplificat atât de feroce şi strident şi pe undeva imposibil de ignorat, încât m-a speriat. Nici azi nu ştiu dacă tata este nebun, dacă era, dacă s-a vindecat. Nebunia se vindecă?
Am plâns trei zile, pentru prima dată în treisprezece ani trei zile la rând. În a treia zi, s-a arătat ochilor mei mama. Sau cel puţin nu exclud posibilitatea.
– Sunt mama ta, a zis.
(M-a părăsit înainte de a o face tata.)
– Ţi-am adus nişte sarmale.
Acele sarmale nu au fost niciodată nişte. Au fost orice, numai nişte nu. Eram deja bărbat sau… cum îi spune celui care are memorie şi uită să plângă?
Apropo de memorie, nu am putut uita gustul sarmalelor primite de la… mama? Poate chiar era mama, nu sunt sigur. Prea mare coincidenţa cu sarmalele, adică… la şaptezeci şi două de ore după ce tata… de tata eram, sunt sigur că este tata…
Atunci am simţit ceva, un ingredient secret în sarmale. Un fel de a fi sau a nu fi mama, mister actualizat permanent de papilele gustative, peste ani.
Cred că acele sarmale au însemnat gustul eliberării din azilul copiilor abandonaţi. La optsprezece ani, când m-au aruncat afară fiindcă împlinisem vârsta, nu am simţit nicio eliberare.
Oamenii care îşi abandonează copiii sunt adulţi cărora le este frică să privească în ochii celor mici, căci sunt oglinzi vechi din care a plecat argintul? Bizari.
Revenind… am căutat mereu ingredientul. (Mereu când mi-am adus aminte; viaţa te fură, dacă nu eşti atent.) Dar, nu ştiu cum să spun altfel, degeaba.
Am vrut cândva o amantă, pe când aveam o relaţie aşa-zis stabilă. Amanta e ca o vânzare la termen, ca o promisiune din partea viitorului că nu îl vei rata. Fascinează oare prin posibilitatea de a nu fi adevărată? Ca dragostea care poate niciodată nu se va materializa sau mai degrabă spiritualiza în iubire.
O amantă stând pe spate aruncată în pubelă cu picioarele desfăcute va petrece mult timp până să nu respire aerul josnic al gunoaielor. Imaginându-mi aceasta, am abandonat ideea amantei.
La momentul acela, la treisprezece ani, am avut panică, în consecinţă mi-am lipit treisprezece gume de mestecat pe păr. Curăţarea scalpului ar fi fost mult mai uşoară, în lipsa gumelor. Curăţarea creierului a fost dură, în urma apariţiilor a ceea ce păreau a fi părinţii mei. Şi cu precădere în urma dispariţiilor.
Sunt un actor în vârstă de treizeci de ani şi mai mult de atât nu am fost nicicând. Poate mai puţin da, din punctul de vedere al anilor. Lucrul care îmi place cel mai mult este să dorm. Mulţi asociază foamea asta de somn cu depresia. Mulţi spun că depresia este boala secolului actual. Mulţi din cei cărora le place să se uite în ograda altuia. Sau nu le place, dar se simt nevoiţi, căci au impresia că-n propria ogradă ar găsi deziluzii mai mari. Sau angoase. Sau traume.
Sunt un actor de treizeci de ani. Nici pomeneală de cineva aici, în casa mea. În casă la mine. În casă. La mine. Repet, ca să ascult cum sună cuvintele. Ca să capete sens sau cel puţin intonaţie. Mă numesc Oreste şi în trei ore trebuie să urc pe scenă.
De fiecare dată când fumez, devin meditativ. Când devin prea meditativ nu este bine. Oraşul mă înghite, din păcate nu pe nemestecate. “De ce o fi aşa morocănos?” poate se întreabă vecina căreia îi dau cu uşa liftului peste sacoşe. Nici eu, nici ea nu avem răbdare în acelaşi timp. Noroc că suntem pe scene diferite! Măcar să fi avut ouă în sacoşă! Ouăle ar fi schimbat treaba. Nu ştiu cum; aşa simt.
Treapta scîrţîie. Toate treptele scîrţîie. De aceea, nici nu mă mai interesează dacă urc sau cobor, doar mă enervează zgomotul. Urăsc lumea asta! Aş strivi-o. Simt ceva trosnind sub picior, un melc.
Viaţa este un maraton şi nu am cum să trăiesc clipele, pentru că toate sunt la fel. La sfârşit, mi-aş părea cel mai bătrân om din istorie şi nu mă atrage ideea.
Azi sunt Regele-Soare. Să fac pe mine de râs, nu alta!
Azi-dimineaţă, m-a întors pe dos săpunul uscat, subliniez uscat, din savonieră. Starea sa înseamnă două lucruri. Că nu prea apuc să mă spăl acasă, ci la teatru, după repetiţii şi spectacole. Şi că în cuibul meu nu există altcineva care să folosească săpunul. Trebuie schimbat ceva, dacă mă înţelegeţi.
Folosesc din ce în ce mai des expresia dacă mă înţelegeţi nu pentru că aş avea vreun tic verbal şi nici pentru că manifest dorinţa de a construi discursuri din clişee. Ci fiindcă am nevoie de cineva care să mă înţeleagă, în sensul cel mai amplu al cuvântului
Sunt un actor de treizeci de ani. Mi s-a dat o artă pe care o transform în meserie. Curând, trebuie să fiu Soare.
Sunt profesionist. Le voi capta atenţia, vor fi nevoiţi să poarte ochelari fumurii, dacă nu cumva îi poartă din principiu.
Văd des săpunul uscat. De foarte multe ori pretind că îl ignor, doar că în câteva dimineţi îmi permit să mă alint şi să îl remarc.
Sala bubuie, aşa aud din culise. Să fie posibil ca acest zgomot să fie scos de nişte palme? Ies din nou pe scenă, ca să aflu. Da, sunt numai palme, niciun pericol, deci rămân acolo, unde lumea ovaţionează rolurile sau pe noi, actorii. Ceea ce ar fi bine pentru colegii mei cărora le pasă.
Sau ovaţionează că i-am desprins din rutină, ceea ce ar fi bine pentru ei, spectatorii. A îi scoate din rutină este rutina mea.
Simt că este bine că s-a făcut o piesă de teatru despre Ludovic al XIV-lea, Regele-Soare, dar nu ştiu pentru cine. Uneori mă amuză neştiinţa mea, cu precădere când vine vorba de ceva care nu mă interesează.
Ludovic al XIV-lea a fost propriul său prim-ministru mai bine de cinci decenii. Cred că mă asemăn cu el prin faptul că amândoi jucăm dublu rol.
Sesizez că aplauzele au încetat. Copii şi adulţi urcă spre noi cu flori.
Vi s-a întâmplat ca, dintr-o masă de oameni, toate chipurile să fie asemănătoare, cu excepţia unuia? Mie tocmai mi se întâmplă şi nu este vorba de îndrăgosteală. Poate curiozitate, poate melancolie, poate ceva din amândouă. Pe cât de indecis sunt în ultima vreme, pe atât de frontal atac problema acum.
– Cum vă numiţi?
– Nu m-a întrebat… niciun actor cum mă cheamă.
– Mergeţi des la teatru?
– Nu mai des decât dumneavoastră, surâde.
Şi sub surâsul ei citesc întipărită tristeţea. Aşa arată omul-palimpsest. Opresc râsul zgomotos din spatele căruia i-am observat mimica şi rostesc ce îmi trece prin minte.
– Ştiţi numele meu. De ce să nu fiu îndreptăţit să aflu acelaşi lucru despre dumneavoastră?
– Sunteţi o vedetă, iar eu o…
– Sunt o vedenie, murmur pentru a o întrerupe.
– Sunteţi un artist.
– Nu. Eu am ales arta. Arta m-a renegat, ceva mai încolo.
– Nu vorbiţi prostii! După părerea mea, sunteţi între primii cinci actori din ţară.
– Nu are importanţă, doamnă. Momentan, încerc să devin om, nu actor. Şi mai e ceva: nu cred în existenţa vedetelor. Lăsând asta deoparte, vă văd tristă. Nu negaţi, căci nu mă înşel! Vă văd tristă şi simt nevoia să alung cauza.
– Tocmai dumneavoastră?
– Da.
– Voi, bărbaţii, credeţi că totul poate fi rezolvat prin voi şi cât ai bate din palme?
Dacă are necazuri cu bărbatu-său, nu mă bag… prea tare. Totuşi, aş ajuta-o, mă interesează măcar să abat atenţia mea de la mine. Nu reuşesc să scap de mine.
– Deci sunteţi tristă, aţi recunoscut.
– Deveniţi cinic.
– Ba preocupat. Nu e valabilă doar doar faza aceea cu artistul trist, ci şi artiştii observă tristeţea oamenilor de rând. Căci nu există oameni de rând sau toţi suntem de rând. Nu tind să par preţios prin spusele mele.
– Nu păreţi.
– Ba chiar v-aş invita la o cafea.
– Poftim?!
– Ştiţi… De fapt, nu ştiţi şi poate nici nu vă imaginaţi şi poate nici nu mă veţi crede…
– Ce?
– Nu am cu cine vorbi. Nu vorbesc decât publicului. Şi nu îi vorbesc eu, ci vedeta.
– Nu-mi imaginam că o să mă invite vreodată un artist să bem ceva împreună.
– Nu vă invită artistul, ci omul. Nu mi-aţi spus… Cum vă cheamă?
– Lizica.
– Mergem? Mă scutur de hainele astea şi de pudră… şi… să nu plecaţi!
Mă va ajuta să scap de rutină? Mai că aş paria cu mine… o voi sau nu o voi găsi jos, la intrare, după ce mă schimb? Sau cu Regele-Soare; poate el se pricepe mai bine la femei.
– Nu eram convinsă că vorbiţi serios… cu invitaţia.
– Cu singurătatea nu e de glumit, parez.
Când eram mic, muream de curiozitate să cunosc o aşa-zisă vedetă, tot speram să se întâmple şi cred că m-aş fi simţit confortabil, dacă mi s-ar fi întâmplat. M-aş fi purtat precum cu un tovarăş de joacă, nu aş fi avut trac. Dar oamenii sunt diferiţi, Lizica mă respectă prea mult şi… copiii sunt diferiţi de oamenii mari.
Cred că pentru mine singura vedetă este mama.
Merg cu Lizica în cafeneaua mea preferată. Este o cafenea pe care o numesc şi consider irezistibilă. Sper că atmosfera de acolo o va detensiona, ca să pot spera să aflu de ce este tristă. Habar nu am însă cum să o descos. Şi nici nu pot să o las cusută. Este scopul serii. Poate că toţi ne-am dorit cel puţin o dată să fim aspiratoare de informaţii.
Nu este decent să îi propun o băutură alcoolizată, căci cine ştie ce gânduri şi-ar face şi ar rămâne ermetică. Poate consideră că fiecare artist sau vedetă are ciudăţeniile lui şi poate consideră că fundamentala mea ciudăţenie este să mă culc cu o doamnă în etate. Aşadar o las să aleagă, precizând doar că este liberă să aleagă orice şi oricât; eu plătesc.
– Ce sărbătoriţi?
– Nu sărbătoresc nimic, dar cred că amândoi suntem deshidrataţi după un spectacol de două ore.
– Cum aţi reuşit să staţi atâta timp pe scenă fără pauză, fără măcar o ieşire în culise, după o gură de apă?
– Reuşesc simplu, pentru că actoria este menirea mea.
Mint. Încă nu mi-am descoperit menirea. Care o fi menirea mea? Să îmi cunosc mama este doar o dorinţă puternică.
De obicei, mă gândesc mult la mine. Cred că din această cauză sunt mai mereu ori trist, ori cu capul în nori. Astăzi sunt cu capul în Soare şi îndrept interesul spre altcineva. De ce am canalizat interesul spre această persoană, şi nu spre alta, căci am primit flori de la mulţi iubitori a ceea ce fac? Şi mă întreb, suplimentar, de ce mi-e frică de continuare ca de eşec.
– Ce vrei să ştii despre mine? retează posibilitatea ocolişului.
– Sursa tristeţii.
– Este vitală pentru tine?
– În seara asta, nu reuşesc să intru în pielea personajului, iar personajul sunteţi dumneavoastră, nu Regele-Soare.
– Cu ce sunt mai importantă decât o personalitate de o asemenea anvergură?
– Sunteţi prezentul.
– Cum nu văd de ce te interesează soarta mea, nu văd nici motivul pentru care m-aş opune dorinţei tale de cunoaştere.
– Vă aprob.
– Ieri mi-am pierdut locul de muncă. La vârsta mea, toate uşile sunt închise.
– Nu se ştie niciodată.
– Ai vreo propunere?
Da, da, da, cred că aşa ceva am aşteptat de la început. O portiţă de a găsi un partener care să îmi alunge singurătatea.
– Vreţi să fiţi menajera mea?
Dă din mână a neîncredere.
– Serios vorbeam, adaug cu ton mai ferm. De ce sunteţi aşa? Mută?
– De uimire.
– Acceptaţi?
– Chiar vorbeşti serios?
– Da.
– Da, accept, dar dacă o să găsiţi alta mai bună?
Dau din braţ gen fugi de-aici!
Mi se pare sau chiar sunt un actor de treizeci de ani mai puţin singur? Poate că în pelerinajele mele acasă o voi prinde pe Lizica şi voi schimba vorbe cu ea.
Am lăsat-o să-şi aleagă programul. Poate nu are chef să se trezească dimineaţa devreme ca să trebăluiască pentru un necunoscut. Şi poate că, lăsându-i această libertate, voi ajunge să o întâlnesc şi să nu mă mai holbez la televizor ca la holograma unei vieţi depărtate şi străine mie.
Poate îmi va spune cândva povestea vieţii sale. Poate mă va face să râd. Poate va fi substitutul prietenilor pentru care am tot mai puţin timp.
Poate se va schimba ceva.
Poate îmi va fi bine.
Sunt într-o pauză scurtă, numită respiro. Probabil Lizica este la mine acasă prima oară. I-am dat nu doar cheia apartamentului, ci şi încrederea. Este frumos să pui încrederea într-un necunoscut, o invitaţie la a construi ceva.
Nu pot parteneria cu femeile de la care aştept o relaţie sexuală. Poate este vina mea, căci am ratat de atâtea ori şi singura constantă a relaţiilor eşuate am fost eu. Poate sexul este iluzia trăiniciei. Acum am timp să mă gândesc, poate să şi răspund. Pauzele sunt câteodată benefice. Nu cele letargice, ci acelea în care regăseşti sinele, îl uzi şi creşte.
Cred că sunt un om care încrearcă să fie bun. Care încrearcă să nu se rateze, cu toate că nu ştie nici cum arată ratarea, nici cum arată succesul. Am succes în teatru, aşa spun criticii, aşa arată publicul, însă nu mă interesează succesul ca actor, chit că este mare. Încă sper să fiu un om de care, cu toate exigenţele mele, să fiu mândru. Poate că o îmbrăţişare a mamei mi-ar mai domoli avântul turbat, dar am încetat să sper că o voi întâlni. Sau îmi impun să cred că am încetat.
Mă uit în ochii sufleurului. Cum se vede viaţa din dreptul gleznelor celorlalţi? De la nivelul gleznelor vedetelor. Ca sprijin al celor care culeg luminile scenei.
Zgomotele tramvaiului mă limpezesc, mereu.
Săptămâna trecută am avut de trimis scrisori. Din comoditate şi lipsă de timp, aleg poşta care este aproape de casă, deşi nu ar strica o variaţie aici, una dincolo.
Am remarcat un poştaş slab rău, cu păr prins în coadă (asta mi-a atras iniţial atenţia) care scria ce trebuie scris pe plicuri şi punea ştampila cu aşa o viaţă, de m-a cutremurat. De parcă ar fi scris întruna misive iubitei sale. Cum? Cu pasiune.
Meseria de poştaş mi se pare una dintre meseriile de rahat, nu mă feresc de cuvinte. Poate eram grobian prin holbare, dar era admirabil ca dăruire. Mă determina să zac uitându-mă şi nu mă puteam opune.
Nu ţinea neapărat să arate respect meseriei, ci îi plăcea. Îşi admira atitudinal activitatea Deşi avea o audienţă care nu merge acolo decât de nevoie, pentru că nu îşi cumpără porumbei voiajori şi pentru că nu învaţă să zboare.
Nu îl invidiez, este suficient că încă mă gândesc la el. Şi poate îi voi spune că îl admir. Şi poate nu îmi va spune din ce i se naşte pasiunea. Şi poate voi pleca nefericit.
Cobor din tramvai.
Şi iată staţia la care urc scările şi urcă sufletul mai iute ca mine şi mă trage după el, de curiozitate şi aşteptări. Din holul de la intrare, văd masa şi pe masă o lumânare bleu, probabil aromată.
Miroase a mâncare în casă. Nu aveam decât cartofi, roşii şi banane, deci nu mă surprinde mâncarea de cartofi. Mă întristez o clipă că Lizica a plecat înaintea sosirii mele, dar o înţeleg: are două case de întreţinut. O întreţine pe una ca să aibă cu ce o întreţine pe a ei.
Bărbatul Lizicăi o preţui-o pe măsura nevoilor ei? Aş fi fericit să fiu căsătorit, dar presupun că este drum lung până acolo. Trebuie să o merit şi să mă merite, iar meritul depinde de subiectivism ca pruncul de mamă.
Iar mă gândesc la mama. Cred că absenţa ei m-a lipsit de normalitate. Poate de aceea nu ştiu să definesc normalitatea şi să mi-o asum.
Mă întreb, încă păstrând în palmă lumânarea, câtă pasiune pune poştaşul după ce ajunge acasă. Cât iubeşte şi celelalte aspecte ale vieţii. Nu ştiu de ce, dar mă întreb.
Întotdeauna am căutat relaţii de durată. Şi le-am găsit, numai că durata aleasă de femeie nu a coincis cu cea aleasă de mine. Ca un făcut. Ca un făcut repetat. Poate nu am fost fideli entuziasmului.
Lizica a spălat perdelele. Casa arată ca un început, mă înnoiesc, o sun şi îi mulţumesc.
Regizorul şi doi actori au gripă. Următoarele repetiţii ale zilei sunt anulate. Am mai mult timp liber. Oricum, consider că facem prea multe repetiţii. În asemenea exces încât, ca reacţie adversă, îmi vine să mă prefac că uit replici.
A patra zi a trecerii Lizicăi prin microcapsula mea vine cu ceva care mă tulbură, un cactus lângă care stă un bileţel: Cactusul nu înseamnă singurătate, la fel cum singurătatea nu înseamnă cactus. Instantaneu, mi se strâng intestinele, ca şi cum ar vrea să fie împreună.
Citesc în ziar că sunt făcut pilaf de către un ziarist al cărui nume nu reuşesc să îl pronunţ. O înşiruire de ironii maidaneze slab articulate şi prezumtive de a atrage atenţia celor ce nu frecventează teatrul. Am tentaţia să-mi fie silă de el.
Sunt la etajul doi, etajul meu. Culoarul prezintă alaiul de uşi care arată la fel. Este atât de comunist, încât şi un spărgător ar fi descumpănit: asupra căreia să îşi exercite dexteritatea? Simt un miros cunoscut. Nu îmi dau seama de unde, de unde vine şi de unde îl cunosc. Doar când intră cheia…
Da, este de la mine, răsuflu uşurat. Înainte de a răsufla uşurat, nu ştiu dacă este general valabil, dar eu trag adânc aer, dar de data asta nici nu este necesar să trag adânc. Căci nu simt ceva cunoscut, ci imprimat în nări.
Miroase a sarmale ar suna banal, faţă de ce descopăr. Nu miroase a sarmale, alea sunt o mâncare ca oricare, ci…
– Sunt mama ta. Ţi-am adus nişte sarmale.
Femeia aceea care la treisprezece ani a apărut-dispărut din viaţa mea anunţându-mă în treacăt cum că mi-ar fi dat viaţă era mult mai scundă decât Lizica.
Sarmalele Lizicăi miros ca sarmalele ce mi-au degenerat copilăria. Femeia asta reinventează dorul. Orientează debusolarea mea spre pretutindeni.
Ce simt pentru mama nu este iubire, ci obsesie. Anumite sentimente le-aş prefera sleite.
Dezvelesc o sarma cu furculiţa, o strivesc cu dinţii acesteia şi proptesc nasul la câţiva centimetri de ea. Redeschid ochii şi mă gândesc cum ar fi dacă simţurile nu ar fi dirijate de creier, locul acela care mă înnebuneşte. Poate aş reuşi să fiu un om bun astăzi.
Mamă, de ce mânia mea nu trece pe lângă tine aşa cum fac eu, ci te găseşte oriunde te ascunzi? Sunt prizonierul muncii pentru a nu fi prizonierul dezastrului.
– Bună seara, Lizica! Deranjez?
– Nu. Ce s-a întâmplat?
– De la cine ai învăţat să faci sarmalele?
– Am crescut într-un azil de copii abandonaţi. Acolo m-am ataşat de o bucătăreasă. Ea m-a învăţat. Până la urmă, am fugit de acolo, ca să iau în piept viaţa. Ţi-au plăcut atât de mult?
– N-am mai mâncat aşa ceva de-un car de ani. Mâine seară poate mă aştepţi, am să îţi dau nişte bani. Nu voi întârzia mult.
– Vei fi expeditiv?
– Da.
– În meseria matale, nu poţi fi expeditiv.
– Da, doar entuziast, nu?
– Da. Şi genial.
Geniul meu cobora cuminte pe un tobogan cu apă, apa a început să clocotească şi în ea au aterizat foi de varză şi suluri de carne tocată, ca un fel de supă primordială pe care o denumesc acum şi poate pentru eternitate sarmalele mitologice.
Carne sunt, cu carne mă tratez şi din carne încerc să extrag un viitor cu rădăcinile hrănite de un trecut pe care nu îl înţeleg şi cu care sper să mă împac. Glorioasă panoramă!
Agonizez pe scenă, trag de păr geniul şi înjur printre dinţi, în pauzele dintre replici. Îngerului meu păzitor sigur nu îi place teatrul şi nu vine acolo nici din bun-simţ.
Stupoare dulce: cheia nu intră în broască. Doar nu o fi aici, aşteptându-mă! Ba da, deşi e trecut de zece seara. Sunt tulburat.
– Să vă conduc acasă?
Mi-e frică să stau cu ea, îmi paralizează mintea. Sunt complexat? Sunt atras? Sunt straniu. Sunt atras?
– Mă descurc singură. Sunt ditamai femeia.
Rămân cu radioul. Nu am avut putere să discut nimic. Ba mai mult, nu ştiu ce aş fi vrut să discut. Mi-e teamă că între noi se va dezvolta ceva mut ori care mă va lăsa mut. Perplex, sting becul. E scandalos.
Mi-ar plăcea să am un frate, în ideea că ne-ar fi abandonat împreună. Nu îmi cunosc istoria; oare de aia mă descurc aşa greu cu viitorul?
Mi s-a spus că sunt vedetă, aşadar mă dau în stambă, este timpul pentru fiţe. Nu mi-e nici măcar teamă că m-ar concedia, la valoarea mea găsesc repede de muncă undeva. Fiţele mele au ca unic scop câştigarea timpului liber.
– Mâine nu vin la repetiţii.
– Ce s-a înâmplat?
– Având în vedere ce urmează să se întâmple, nu ce s-a întâmplat.
– Lămureşte-mă!
– Am auzit un te rog?
– De la mine nu.
– Atunci, ia-o ca atare: mâine nu vă aparţin.
Mâine, Lizica mă va găsi cu fundul în pături.
Dacă aş putea să joc într-o piesă despre dispariţia iubirii, asta m-ar determina să-mi închei cariera.
Am visat că Lizica descuie uşa. De fapt, mi-a venit să mă duc la veceu, iar vezica m-a rupt din iluzie. Mă întind fericit înapoi. Astăzi, nu mă va trezi ceasul, ci cheia. Am visat că mama dansează cu Lizica pe o pajişte. Din nou, vezica mă aduce cu picioarele pe pământ.
Lizica soseşte şi o anunţ.
– Să nu vă speriaţi! Sunt aici, n-am mai plecat nicăieri.
– Te simţi bine?
– Da, da. Dumneavoastră?
Concomitent, cobor din pat ca să o întâmpin. Pune jos sacoşa şi din aceasta se rostogoleşte o căpăţână de varză. Nu sunt convins că este exact ce doream să văd; parcă asist la o decapitare.
Mi-o găti din nou sarmale?
– Azi avem varză călită.
– Călită?
– Ţi-ar prinde bine o pauză de carne. Trebuie să ai grijă cu alimentaţia.
Dacă ar şti că nu este vorba despre alimentaţie… Dacă ar şti, m-ar înţelege? Să încerc să canalizez discuţia!
– Iubesc sarmalele dumneavoastră.
– Eşti gurmand?
– Nu, nu, dar cu sarmalele este altceva.
– Ce?
– M-au cucerit.
– Degeaba, căci nu am cumpărat carne tocată.
– Nu e nimic; ies eu să cumpăr. Mai bine verificaţi-mi ingredientele!
– Ingredientele tale sunt pasiunea şi geniul.
– De ingredientele pe care le folosiţi la sarmale ziceam. Vedeţi dacă le am pe toate! Sunt în sertarul ăsta.
– Sunt toate, se pronunţă după ce cercetează.
– Un kilogram de carne tocată e bine? E destulă varză?
– Un kilogram de tocată, vă rog!
– Din ce avem aici sau toc o bucată?
– Am încredere în cea preparată.
Ridic plasa la nivelul ochilor. Carnea şade precum pruncul în burta mamei. Curând, cînd va fi copt, va întâlni femeia-varză şi împreună vor prepara ceva bun de ingurgitat, cum ar fi o relaţie.
Mă aşez lângă Lizica, în bucătărie, pe scaun.
– Vă deranjează dacă stau să vă admir epopeea?
– Nu, căci sunt adeptă a reciprocităţii. Poţi să mă şi ajuţi, dacă vrei.
– Vă descurcaţi de minune singură, fără intruşi. Neaveniţii au locurile lor.
– Pe scenă.
– Pe scaun.
Aţipesc cu capul pe perete. Mă trezeşte începutul, începutul de miros pe care-l trimit nările numai spre creier, nu şi spre intestine. De data asta, îmi va fi milă să le mănânc, milă de mine.
Oare chiar îmi pot devora trecutul? Dacă da, cu folos?
– Le adaug două căni de apă şi le las. Mergem în cameră?
Mă ridic şi închide uşa bucătăriei.
– Să nu împrăştiem mirosul! Intră în pereţi şi haine şi…
– Şi în suflet.
– Soţul meu este vegetarian. Nu l-am înţeles niciodată.
– Din ce punct de vedere?
– Al lipsei cărnii din alimentaţia lui. Carnea face bine la inimă.
– Da, face bine la inimă. Inima mea ar fi frântă, fără… Cred că devin dependent.
– Când gătesc pentru mine, mai ales ardei umpluţi, bărbatu-meu mă închide în bucătărie. Nu suportă nici mirosul. Îţi dai seama, ce sălbăticie!
– Vandalism la adresa cărnii, murmur.
– Ai iubit vreodată?
Mai bine mă lăsa în letargie! Nu ştiu ce să emit şi să fie pertinent şi adevărat totodată, aşa că plesnesc mingea, spre a o trimite în terenul advers.
– Da, succesul.
– Atât?
– Este puţin?
– Nu, dar mă refeream la un om, o femeie.
– La atâta se reduce existenţa?
– Am încercat să iubesc lumea. Aşa, nu ştiu cum să spun, ca ansamblu, fără a-i împărţi în buni şi răi, înţelegi?
– Da.
– Adică să iei lumea ca pe creaţia lui Dumnezeu şi să te iei la întrecere cu El în a ierta greşelile. M-am exprimat dezastruos, nu să te iei la întrecere, ci să încerci să-I urmezi exemplul. Şi să încerci să reuşeşti de cât mai multe ori, cât mai des.
– Înainte să fac şcoala de actorie, am urmat şcoala vieţii. Cred că nu am fost un elev eminent.
– Nimeni nu este.
– Ştiţi de ce?
– Nu.
– Viaţa m-a desemnat să fiu unul dintre cei părăsiţi de părinţi. Ştiţi cum e, şi dumneavoastră v-aţi început existenţa în orfelinat, în casa copiilor părăsiţi de părinţi, ca să fiu mai precis.
– Ştiu.
– OK. Habar nu am în ce condiţii, din ce motiv m-a părăsit mama. Mă rog, şi tata m-a părăsit, dar la ceva vreme după ce mama ne-a părăsit pe amândoi. A dispărut fără ca măcar să lase o scrisoare prin care să se justifice sau să se scuze. A plecat, punct. Nu zic că… şi tata a fost laş, dar cred că nu eşti rău, dacă nu eşti determinat să fii rău. Sau măcar împins. Reluând ideea, mama a plecat şi nu am ştiut, nu am aflat de ce.
– Nu te întreba de ce!
– Tocmai urma să spun că m-am întrebat şi nu a venit niciun răspuns. Nici măcar unul fals, dar susceptibil de a fi liniştitor. Din neliniştea mea au luat fiinţă întrebările… şi dacă?… şi dacă? A rămâne singur m-a împins să caut o compensare. M-am ataşat nu de rude de sânge, ci de rude de gândire, rude de compasiune, rude-victime, rude de lichid seminal, rude de neant. Rude ce mi-au răspuns sau în mare măsură nu mi-au răspuns la intensitatea sentimentelor.
– Şi ai continuat să te întrebi de ce.
– Da. Până când, negăsind răspuns, mi-a fost comod să o detest pe mama. Însă niciodată nu am încetat să sper să o întâlnesc, ca să văd dacă mă mai recunosc ca desprins din fiinţa ei, de fapt nu desprins, ci parte din fiinţa ei.
– Eu am căutat un soţ iubitor.
– Poate compensa un bărbat lipsa unei femei?
– Ce importanţă are sexul? Vorbim de sentimente. Mă duc să mă uit la sarmale.
– Vin şi eu.
Intensitatea mirosului creşte.
– Sunt gata, mă anunţă.
– Să scoatem pe două farfurii! Mâncaţi cu mine, nu?
– Sinceră să fiu, mi s-a făcut pofta.
– Perfect!
Le aşază pe porţelan. Festinul ei şi noua mea incursiune în incert sunt gata. Desfac o sarma, strivesc carnea cu dinţii furculiţei şi apropii nările aşa cum apropie un orb palmele de chipul iubitei.
– Este un ritual? mă întreabă.
– Da.
Nu ratez ocazia de a mă îmbrăca în grabă maximă, nici de a alerga pe scări repede, ca să surmontez avansul luat de Lizica la plecare. De ce o urmăresc?
Ce aştept să văd? Mersul ei? Traseul? De ce unul? De ce altul? Cred că nu m-am obişnuit cu plecarea ei în ritmul în care m-am obişnuit cu prezenţa ei.
Căpăţâna de varză pe care a adus-o a rămas pe covor. I-am oferit varză murată. Murat de ploaie, mă postez în apropierea staţiei unde aşteaptă maşina. Dacă mă observă, ce îi spun? Noroc că majoritatea oamenilor sunt mai concentraţi azi asupra ploii decât asupra oamenilor! În acest caz, Lizica nu este excepţie.
Cobor la staţia unde coboară. Îi las un avans pe care-l sper suficient şi – paradoxal – eu mă simt cel hăituit. Văd în ce bloc şi la ce scară intră şi memorez. Este simplu. Memorez roluri grele, roluri cu greutate, o scară şi un bloc sunt floare la ureche, mai ales când mă multiplică entuziasmul.
Sincer, nu ştiu de ce am făcut-o, căci nu mă voi duce niciodată să o aştept în scara blocului. Poate din precauţie. Ba nu! Mă străbate râsul electrizant şi ploaia mi se scurge în gură.
Fac baie în cada plină cu apă şi cu mine, cufund capul şi doar mânia îndreptată împotriva existenţei ăsteia triste mă determină să mă retrag la suprafaţă. Trebuie să înfăptuiesc ceva mai puţin banal decât o sinucidere, ceva grandios precum construirea unei piramide sau reconstruirea piramidei nevoilor.
O zăresc pe Lizica ieşind din blocul meu. Ce-ar fi, dacă aş urmări-o? Încerc, ca să devin experiment. Nu ştiu să fiu prudent, aşadar…
Mă prinde cocoţat pe urmele ei.
– Făceam cumpărăturile.
– Sub maşină?
– Mi s-a dezlegat şiretul, aproape s-a rupt.
– Pot să-ţi ţin companie?
– Unde?
– La cumpărături, unde te duci. Aş lua ceva de-ale gurii.
Aşa că sunt nevoit să improvizez în domeniul necesităţilor şi să cumpăr de dragul lipsei adevărului. Sau ascunderii minciunii, căci încă nu ştiu adevărul, nici dacă este necesar să-l aflu. Şi mă tot încurc în mine însumi.
Excepţionalul din mine se măsoară în intensitatea aplauzelor, decibelii vociferărilor şi tuşul care curge pe urma mea. Slăbuţ! Educaţie fizică, guturalitate şi consum de hârtie. Este greu să fiu vedetă, mai ales când nu observ că am şi altceva.
Răbufnesc adeseori, averse de mânie asupra a tot ce mă deranjează. Sau, mai pe scurt, asupra a tot.
Lizica observă din nou că este urmărită.
– Iar ni se intersectează drumurile.
– Coincidenţă!
– Nu cred în coincidenţe.
– În ce credeţi?
– În destin.
– Şi în predestinare?
– Nu ştiu. Tu?
– Eu cred în fericire. Cu greu, dar cred încă.
– Când vei abandona credinţa, poţi să-ţi iei adio! Ai uitat să-mi spui ceva?
– Ce?
– Nu ştiu. Te ţineai după mine. Nu nega! Te ţineai.
Scoate un creion şi o bucată de hârtie.
– Acesta e numărul meu de acasă, mă anunţă. Dacă mai uiţi să-mi comunici ceva, nu va mai fi nevoie să părăseşti apartamentul. Doar sună-mă şi voi răspunde! Deci…
– Ce deci?
– Ascult.
– Ce ascultaţi?
– Ce doreai să-mi spui.
– Nimic.
– Întotdeauna există ceva de comunicat. Lipsa comunicării poate conduce spre suferinţă.
– Nu ştiu dacă doream să vă transmit ceva.
– Dacă îţi aduci aminte, în trei sferturi de oră ajung acasă. Nu există niciun fel de problemă, dacă răspunde soţul.
– De ce?
– Fiindcă nu este gelos… mai ales pe angajatorii mei. Este un om foarte bun cu care am avut norocul să întemeiez o căsnicie minunată. Nu toţi au şansa asta.
– Da.
Sun la mine acasă, este ultima pauză, mai avem de repetat o scenă, apoi voi pleca.
– Alo!
– Da.
– Lizica?
– Te aşteptai să fie altcineva?
– Nu. Doar sunt surprins că sunteţi încă la mine.
– Am făcut un pocinog. Acum repar.
– Aţi dat foc casei?
Ce glumă răsuflată am!
– Nu. Am dat foc mâncării. Răzuiesc fundul oalei şi o refac. Adică… mâncarea.
– Deci vă mai prind?
– Dacă alergi repede.
– Eh… mai am puţin şi termin. Iau taxiul, sunt sleit.
– Tu sleit, ea arsă… Nimeni nu este perfect.
O glumă şubredă, dar mai puţin proastă decât a mea.
– Ne vedem acolo.
– Ne vedem aici, da.
Apăs clanţa.
– Te aşteaptă în farfurie. Voi sta până mănânci, ca să vorbim.
– Ăăă… despre?
– Vreme, nu? Despre vreme doreai să vorbim, când mă întrebai dacă voi fi aici?
– Că doar nu despre sex!
Vai, ce-am putut spune?!
– Sexul nu este important.
– Nu cimentează o relaţie, cum se spune?
– Ţi-a cimentat ceva?
– Viitorul, pare-se. Dar nu sexul pe care l-am făcut, ci sexul pe care l-au făcut părinţii mei. Cred că singura lor lipsă de păcat este evitarea avortului. Sau cel puţin nu ştiu dacă mama a făcut vreunul. Dacă îl făcea pe pielea mea, tot nu ştiam de existenţa vreunuia.
Râd ca prostul. Râde ca pentru a acompania prostul.
– Care este cea mai mare ciudăţenie a ta?
– De ce vreţi să ştiţi?
– Aşa.
– Cea mai mare ciudăţenie este că trăiesc.
– Simt că ajungem undeva. Asta doreai să-mi spui: că ai ca ciudăţenie, că ţi se pare ciudat că trăieşti?
– Nu. Ci că am o atracţie stranie faţă de dumneavoastră.
Îşi retrage trunchiul, anterior aplecat spre masă.
– Nu, încerc să o liniştesc, nu este atracţie sexuală.
– Eşti sigur?
– Da.
– Eu nu sunt sigură.
– De ce?
– Nu ştiu dacă este bine să mai rămân.
– Pe cuvânt de onoare… ăăă… că nu am vrut să vă stânjenesc, nici să mă înţelegeţi greşit.
– Acum să mă scuzi, dar prefer să mă retrag!
– Hai, doamnă Lizica, nu fiţi imatură!
– Nu de imaturitatea mea mi-e frică.
– Am o rugăminte, o mare rugăminte la dumneavoastră.
– Care?
– Începând de mâine, aş dori ca o lună-ntreagă să-mi gătiţi sarmale.
– Deci asta e altă ciudăţenie a ta? Faptul că îmi adori sarmalele? Asta era, nu?
Râde. Mi-e imposibil să râd.
Nu reuşesc să mă concentrez. Din păcate, nu am voie să mă retrag în culise, solicitând time out. Mă simt ca la sfârşitul lumii – îmi imaginez.
Dar nu îmi imaginez când a început lumea mea sau dacă a început. Vreau acasă şi vreau ca acasă să însemne acasă din toate puterile.
– Am terminat mâncarea. Poate începe luna sarmalelor, o îndemn pe Lizica, apoi mă arunc asupra repetiţiilor care par a nu se sfârşi.
Dar totul are sfârşit, nu? Şi petalele ce se scutură din caişi. Şi simţurile care se scutură din amintiri. Cândva voi fi fericit, când va rămâne doar prezentul. Şi când prezentul nu va avea înfăţişarea a ce a fost.
Încerc să scurg din oală apa în care au fiert sarmalele în tot atâtea secunde câte zile au trecut până să le consum. Mi se fâţâie gândurile în creier ca în purgatoriu. Ca de obicei, nu am habar ce va urma după purgatoriu. Următoarea repriză, cu sarmalele sale cam ca primele, dar fundamental diferite?
Sunt un pic cam grase, dar păstrează aroma care ori mă va vindeca, ori mă va înnebuni. Merită riscul, căci orice variantă este preferabilă incertitudinii.
Este a patra oală cu sarmale. Trăiesc pentru a mânca, trăiesc pentru a le mânca. Vor deveni sarmale mitologice, sunt din ce în ce mai aproape de această convingere. M-aş ascunde în lume pentru a hiberna în grăsimea lor şi a-mi risca apoi salvarea cu perspectiva distrugerii.
Deocamdată, carapacea lor mă protejează de ceva nedefinit.
Douăzeci şi cinci de zile, aceeaşi mâncare. Ce voi face la sfârşitul lunii sarmalelor? Ridic din umeri.
Ultima oară am ajuns acasă prea târziu pentru a mă putea bucura de plinătatea aromei. Trecuse de pereţi, mă părăsise. Deci mâine voi avea guturai, e lucru stabilit, iar Lizica va găti în prezenţa mea. Poate voi şi mânca împreună cu Lizica. Poate o voi reţine ca să se convingă cum… cum pleacă mirosul acela. Poate va şti dacă femeia care cu atâta timp în urmă a apărut meteoric chiar era mama.
Poate va fi amabilă să spună că da. Nu i-aş adresa întrebări, de frică. Poate chiar voi face guturai şi va sta ceva mai mult lângă mine, cu ceai şi aspirină şi felii de lămâie, la capul patului. La capătul drumului.
Am emoţii.
Parcă mi-e teamă că are să se termine jocul acesta cu sarmalele, are să se termine şi nu este un simplu joc, are să se termine şi dup-aia nu-mi va fi simplu.
Lizica înveleşte sarmalele ca pe copii. Suport cu greu imaginea. Cică tot ce este frumos este greu, dar tot ce este greu este frumos?
Se porneşte aragazul, sunt numai ochi şi nări. Cum se zice, le-aş mânca din priviri. Dacă aş putea zidi mirosul pe pereţii interiori ai nasului, ca să nu dispară, cred că aş calma groaza ce mă învăluie. Aş linişti în mine acea parte inexplicabilă care se mulţumeşte cu mirosul obiectelor aparţinând persoanelor dispărute în, cum să spun?, probabil în misiune.
– Gătesc foarte bine şi raţă pe varză, aruncă Lizica.
– Nu-mi pasă de raţa dumneavoastră.
Clocote. Aburi. Aburi mai tari decât aburii beţiei, gloriei şi dezolării. Aburi fără definiţie.
– Ia-le şi pe alea un pic mai arse, pentru mine! îi indic Lizicăi când pregăteşte porţiile.
Imediat însă mă întreb de ce le împart cu cineva. Se vor termina mai repede decât dacă le-aş mânca singur. De ce le împart? Pentru că mi-e frică de cuvântul SINGUR şi mai ales de permanenţa realităţii din spatele său.
Cred că mă lamentez prea mult în faţa mea. Iată şi acum: mă lamentez în legătură cu faptul că mă lamentez!
Mi-a rămas nişte varză între dinţi, ştiţi venele acelea. Sunt ca aricii scutecelor bebeluşilor. Nu este imaginaţia de vină, este realitatea pe care o percep în mod analogic. Poate şi anacronic.
– Mă duc să spăl vasele.
– Nu. Lasă, că le spăl eu, mai încolo! Vreau să mai petrec ceva timp cu ele aşa. Doar pune-le în chiuvetă, de restul mă ocup!
Intru în bucătărie, ca să nu le cureţe din exces de zel, împotriva voinţei mele. Vreau ca măcar atâta lucru să fie la timpul prezent: mirosul. Cred că aş reuşi să deprim şi un clovn în exerciţiul funcţiunii. Lizica este cu cratiţa sau oala sau cum îi zice în mână şi îmi explică.
– Le pun aici, lângă geam, ca să se răcească mai iute.
– Iată ce formă a luat golul ce-a rămas în oală! Este ca o inimă sau ca un funduleţ. Ca un fotoliu pe care au rămas amprentele. Viaţa este feerică, dacă ştii să o priveşti, spun, în timp ce îi ridic fusta şi o violez.
Este surprinsă, profit, fără niciun fel de bucurie, cât despre ruşine nu încape discuţie: deloc. Căci parcă nu sunt eu cel care trăieşte acum în mijlocul femeii ce galopează spre vârsta a treia. Ci altcineva. Eu sunt un cal troian în care acest altcineva a stat ascuns până când nu a mai suportat întunericul. Şi atunci, poc!, l-am adus la lumină, semiinvoluntar.
– Pe cine te răzbuni? Cu ce ţi-am greşit?
– Nu mă răzbun. Poate acel eu din mine are treabă cu tine, eu doar mă simt bine. Poate am să mă eliberez. Sper să nu porţi resentimente; în primul rând, ţi-ai face rău, abia apoi celorlalţi. Gândeşte cu egoism aşadar! Se pare că e profitabil.
– Nu te voi denunţa la poliţie, nu te teme!
– Ba mai mult, aş aprecia dacă ai continua să lucrezi pentru mine. Practic, nişte schimb de lichide nu înseamnă mare lucru, mai ales că nu vei naşte. Iar a naşte nu este chiar atât de rău cum este să îţi abandonezi copilul.
Lizica îşi şterge nasul pe cămaşa mea şi continuu.
– Ţi-ar fi plăcut să ai copii?
– Nu ştiu. Cât mai ai până termini?
– Nu ai înţeles. Nu am idee când termin, fiindcă nu depinde de mine. Eul din mine decide când se satură. Habar n-am dacă un orgasm l-ar adormi.
– Va dori şi altădată orgasme?
– Nu ştiu dacă e cazul. Este ceva ce se trăieşte o dată în viaţă, adică, ştii, complexitatea asta de senzaţii, dorinţe, defulări referitoare la mama. De fapt, e bine că doar o dată în viaţă, dar depinde cât durează. Ca să revenim în prezent: sper să nu fie un act sexual ratat.
– O să-mi dau silinţa, aproape râde Lizica.
– Este o seară specială. Poate mă purific, poate nu vor mai fi două persoane în corpul meu. Auzi?
– Da.
– Există amintiri care se încăpăţânează să rămână vii până la sfârşit? Sau mai am o şansă? Nici nu ştiu dacă să sper sau nu. Ce mă sfătuieşti? Poţi să te îmbraci. Eşti o femeie foarte înţelegătoare. Soţul tău ar trebui să fie fericit. Aaa, şi tu la fel, nu lua în seamă incidentul! Toate trec. Asta e singura mea lumină: toate trec. Da? Toate trec?
– Nu le-am întrebat.
Se înţoleşte şi pleacă.
Aproape noapte. Să nu-mi vină a crede: lumină în apartamentul meu! S-o fi uitat azi-dimineaţă? Căci fac totul pe fugă. Urc, cu stomacul plin cu fluturi grei, fluturi ce par a refuza să lupte cu inerţia şi gravitaţia, fluturi paradoxali.
– Bună seara!
Lizica mă surprinde aproape cât am surprins-o ieri.
– Îţi înţeleg singurătatea. Dacă aş fi avut un fiu, nu l-aş fi lăsat să… să se îmbolnăvească, aşa cum te-a lăsat mama ta. Deşi asta nu am de unde să o ştiu, adică astea, circumstanţele, asta, conjunctura.
– Deci şi tu poate m-ai fi abandonat?
– Am venit să-ţi spun că nu te abandonez. Adică, după chestia de ieri, rămânem parteneri.
– Parteneri? Asta e maximul cu care se poate alege un om? Cu parteneriate, partenere, parteneri? Nu prietenie? Nu iubire? Hmmm, cred că devin insuportabil, vezi, cu văicăreala mea.
– Nu. Şi nici ieri nu ai fost. Oricum, soţul nu ştie şi nici nu simt că l-am trădat, pentru că nu am simţit nici dorinţă, nici ură.
– Se poate teme cineva de asemenea lucru: să urăşti pe altul mai mult decât îl iubeşti pe el? Dar să nu uit: mulţumesc!
– Pentru sex?
– Pentru înţelegere.
– Plec într-o excursie prin Europa, cu soţul. Te descurci? Îţi transmite complimente şi tocmai m-a certat că am uitat iar şi iar şi iar să-i aduc un autograf de-al tău.
– Mă aşteptam la omagii.
Râdem împreună. Ce căi au vieţile! A trecut aproape un an de la viol. Sau nu a fost viol, sau iertarea ei m-a spălat. Excursie în Europa… Eu când voi face o excursie în exteriorul meu?
Cred că sunt prea profund pentru a nu mă afecta lumea asta. Şi cred că îmi pasă.
A cui este vocea de bărbat care plânge la telefon? Cu greu dibuiesc ce încearcă să comunice.
– Aţi greşit numărul, aţi greşit numărul! repet.
O fi beat?
– Nu sunteţi domnul Oreste? sughiţă. Îmi pare rău să ne reauzim în asemenea condiţii, urlă.
Este ca un animal lovit (orice animal, inclusiv omul). Disting în sfârşit vocea soţului Lizicăi.
– A murit? parcă nu-mi recunosc vocea.
– Da, ţiuie, înmormântarea este poimâine, la Cimitirul X.
– Ce cimitir?
– Cimitirul X, aşa îl cheamă. Căutaţi pe net, nu mai rezist, sunt terminat!
Şoptesc la revedere şi pun receptorul la loc cu gesturi cât mai delicate, de parcă m-ar vedea.
De ce a murit Lizica?
Am cravată gri în nuanţe şi-o asortez la costumul negru şi la cămaşa neagră. Cred că mă simt destul de în ton cu evenimentul, din nefericire, cu nefericire şi tulburat. A murit menajera care îmi aducea aminte de femeia care se poate să fie mama.
Acum sunt două variante: ori să mă vindec, ori să mi se înfigă mai puternic în memoria afectivă. Voi da mâna cu soţul ei, ce amuzantă este viaţa! Vom simţi declinul oamenilor, nimic nu va mai fi la fel, vom mânca, vom bea, vom plânge şi vom evoca memoria celui dispărut. Eu mai puţin decât ei, în privinţa ultimei activităţi. Nu că aş cunoaşte-o vag pe Lizica, ci este vorba că ne leagă un viol.
Calc noroiul neelegant cu pantofii eleganţi. Cimitirul X.
Preotul miroase a alcool şi răcneşte, de mă sperie aproape cât evenimentul în sine. Poate bea fiindcă îl deprimă înmormântările. Vremea este frumoasă.
Soţul Lizicăi nu arată cum credeam. Nu mă refer la tristeţe.
Zumzetul rudelor instalează disconfortul.
– Nu mă aşteptam să ne vedem în acest loc.
– Da. Puteaţi veni să ne întâlnim la teatru.
– Îngrozitor! De la un simplu şoc anafilactic…
– Nimic nu este atât de simplu cum pare.
– Da. Şi se mai intitulează medici… L-am chemat la înmormântare pe medicul care nu a salvat-o. Credeam că se prinde că e vorba de ironie, dar a luat-o în serios şi iată-l aici, de partea cealaltă a gropii!
Scap o rafală de râs iritat. Mă oboseşte glasul gutural al preotului. Parcă este o maimuţă care a învăţat să se îmbrace. Mi-e dor de linişte.
– Am pierdut-o aşa stupid, neaşteptat. De aia mă doare şi mai rău, şopteşte soţul Lizicăi.
– Mhm. De parcă ar fi fost o mână la poker.
Nu găsesc nimic bun de spus, însă găseşte el.
– A murit din cauza sarmalelor. Stai să vezi ironia sorţii! Habar nu am de ce, dar căpătase o aversiune faţă de ele. Era ciudat. Îi plăceau ca gust, le gătea, dar când se apropia de ele apărea repulsia. Se enerva, devenea agitată şi spunea că îi piere pofta de mâncare.
– Ciudat.
– Da. Apoi am trimis-o la psiholog, ca să-şi rezolve această problemă. Din păcate, a rezolvat-o. A putut să înfulece sarmalele care aveau să o ucidă. Încă nu-mi vine să cred.
– Nu vă va veni niciodată.
– S-a terminat slujba. Parcă s-a terminat totul… dar mai este masa. Mă însoţeşti, nu-i aşa?
Îmi este foame, probabil pe fond nervos. Mai avem puţin şi ajungem la restaurant. Nu visam decât a mânca mâncarea gătită de Lizica, nu şi pentru Lizica.
– Ziceam de ironia sorţii, îşi aduce aminte soţul Lizicăi. Am decis ca azi să mă răzbun, într-un fel.
– Cum?! Nu văd cum ar fi posibil.
– Păi, le-am cerut ăstora să ne facă sarmale. Asta ne vor servi aici: sarmale ce nu vor avea gustul celor preparate de nevastă-mea, dar… asta e viaţa!
– Ultima oară când am vorbit cu Lizica, spunea că eraţi supărat fiindcă nu v-a adus autograful meu. Că tot uita. Pot să vi-l ofer acum?
– Mai bine nu. Nu vreau să asociez autograful cu această zi.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.