Sârma ghimpată / Este timpul… / Cută / limpezimi
Sârma ghimpată
De dincolo de sârma ghimpată,
peste ses,
peste jocul de-a viata si moartea
vine târâs noaptea.
Omul profilat pe cer grăieste Adevarului:
“Vezi, Doamne, cu o mâna pot sa sting luminătorul si sa fiu asemenea Tie.”
Atinge abajurul incandescent si se retrage speriat, cu degetele arse.
Vai! Era doar un bec.
Scuipă peste rană si spune din nou:
“Auzi, Doamne, cântecul stelelor? Cu mâna pot să-l atipesc si să-l azvârl in mare.”
Desface pumnul: erau câtiva fluturi de noapte cu aripile frânte.
Isi scutură cu scârbă mâna si rosteste cu emfază:
“Ce părere ai Doamne, dacă mă intind nitelus mai mult, pot sa-Ti rastorn tronul si toate creaturile se vor inchina mie?!”
Vai! Noaptea este acum foarte aproape de el. Sărind din căusul unui far il acoperă cu lumină si-l duce târâs , târâs …dincolo de sârma ghimpată.
Este timpul…
Bang !…Bang !…Bang !
Geamătul tălăngilor
aprinte-n
suflete fără căinţă
candele de recunoştinţă.
Iubitori de neam şi datini,
in alb şi negru imbrăcaţi,
disting a zilei şi nopţii faţă.
Au cruci din coarne
la chimire,
iar la răscruci de drumuri
sapă fântâni,
spre pomenire.
Inţelepciunea
se plimbă-n rădăcini
prin stână.
Izvoare buciumă, cu dor de viaţă.
In vatră,
baci ingenuncheaţi işi cer iertare
turmei.
Si după ce săruta glia,
doinind cu-alai de nuntă
străpung
ca o săgeată de lumină zarea.
In noaptea aureolelor creştine,
sub geana cerului,
pătrund cu gândul tâlcul ascuns
al stelelor.
Ei primii afla de la ingeri
că-n iesle
s-a născut Mântuitorul.
Din vremea incremenită-n aşteptare,
e timpul să veniţi
oieri destoinici,
spre
noi—-biete fiinţe,
plute profitoare,
numai din humă,
pe-oglinda vremii curgătoare!
Cută
răutatea este anarhică.
ochiul ei proiectează propriile vicii
pe
suprafeţele netede şi strălucitoare
de puritate.
nu suportă libertatea cugetelor descătuşate din menghina egoismului.
arde în amărăciune şi pizmă.
întredeschide ochii…cântăreşte lucrurile:
ce este bun, consideră că-i rău;
ce-i monstruos-frumos.
în colţ gurii: un arc maliţios.
ridică sprânceana,
zâmbeşte:
“ a apărut o cută pe-a seninătăţii frunte!”
limpezimi*
dau
bineţe vecinilor, fară a arunca in ograda lor priviri pizmaşe;
dau
cu placere o cană cu vin străinului din prag de vise;
dau
mulţumire Preasfântului
pentru puterea ce le-o dă, să guste impăcaţi al suferinţei fruct.
ei, oamenii-clipei
nu-şi dau
din casa lor,
din mâinile lor,
din sufletul lor
copilele,
lupilor-stăpâni
peste pădurea de fulgere, de dincolo de izvorul de vise.
1 Comment
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.