pricoliciul

Noi considerăm că figura Lupului Fenrir (zeitate majoră daco-geto-gotică, identificabilă, funcţional, cu însuşi Zalmoxis!) aduce, în toate cazurile, sugestia demiurgiei, a întemeierii Neamului Dacilor-DAOI (Poporul CĂII DREPTE, dar şi Poporul LUPULUI!) – sau, cel puţin, a dorinţei de schimbare a lumii (prin PURIFICAREPURIFICAREA presupunând trecerea prin INIŢIEREA [MIORITICĂ] A MORŢII). Munca acelor “Collegia fabrorum” (societăţi secrete, de la începutul mileniului I, cu misiunea de a “împăca”, în esenţa lor spirituală, simbolurile divine ale antichităţii – zalmoxiene, în cazul României! –  cu cele creştine) vădeşte efecte limitate, din moment ce LUPUL SUPREM/ARHETIPAL, AXĂ DEMIURGICĂ A SPIRALEI LUMILOR,  îşi păstrează, pentru valahi, un chip aproape exclusiv negativ…!

 

Aceasta, în ciuda încercărilor unor Romulus Vulcănescu, Paul Lazăr Tonciulescu sau Adrian Bucurescu de a-i restabili/restaura “aura” originară…Şi, după ei, vin şi alţi ucenici – dar, din păcate, dacă eficienţa “Collegia fabrorum” a fost atât de limitată şi de aproximativă, cum altfel poate fi cea a unor cercetători singuratici şi priviţi chiorâş, de către “modernitatea” cea cu mintea blocată, în borborosul materiei-Prakrti…?! “Lupul a fost un animal respectat în regiunea istorico-culturalã din sud-estul Europei. El detine un loc important în fauna sgraffitatã si pictatã pe ceramica de Cucuteni, cu rost ritual sau ceremonial. Stindardul dac era un corp de balaur cu cap de lup, care apare figurat si pe columna lui Traian. Mircea Eliade raporteazã numele dacilor la termenul frigian dàos, dat “unui zeu sau strãmos mitic lykomorf sau care s-a manifestat sub formã de lup“, patronul unei confrerii secrete de luptãtori de tipul  Männerbünde -ului german. În plus, romanii au adus cu ei cultul imperial al lupului, ce tinea de întemeietorul Romei si al statului roman. Aceastã mostenire a întãrit si resemnificat unele aspecte ale culturii lupului la daci, care, combãtut de crestinismul primitiv, a cãpãtat în cele din urmã un caracter anticrestin. Este vorba de lycantropie si de sãrbãtorile populare numite zilele lupului sau lupinii. Pentru a contracara puterea magico-miticã a lupilor, crestinismul primitiv i-a dat pe lupi în stãpânirea lui Sânpetru, care îi tine în frâu, îi judecã si pedepseste dupã voia lui. Semnificatia extraordinarã a acestui animal e doveditã si de faptul cã în cultura noastrã popularã îi sunt consacrate 35 de zile pe an. Aceste zile în care apar practici dedicate lupului sunt concentrate în perioada de toamnã si iarnã a anului: Sânpetru (29 iunie), Circovii Marinei (15-17 iulie), Martirul Lupu (22 august), Teclele (24 septembrie), Berbecarii (26-28 septembrie), Osie (17 octombrie), Lucinul (18 octombrie), Sâmedru (26 octombrie), Ziua Lupului (13 noiembrie), Filipii de Toamnã (14-21 noiembrie), Filipul cel şchiop (21 noiembrie), Sf. Andrei (30 noiembrie), Sâmpetru de Iarnã (16 ianuarie), Tãnase de Ciumã (18 ianuarie), Filipii de Iarnã (25-31 ianuarie), Stretenie (2 februarie), Martinii de Iarnã (1-3 februarie)”  – cf. Cristina Cioară, Lycantropia[1]. Extrem de slabul efort al creştinismului de a asimila energetico-simbolistic zalmoxianismul este mai mult decât evident. Mereu, Lupul este expediat în tenebrele nopţii şi groazei şi pustiului demoniac, în loc să i se ofere/păstreze Tronul Solar-Demiurgic…sau, măcar, bivalenţa nocturn-diurn. (Bivalenţă evidentă, totuşi, dacă luăm în considerare „postarea” prioritară, a Sărbătorilor LUPULUI, în zona calendarului de toamnă-iarnă – din septembrie şi până, hăt, în  februarie  – 24 septembrie-2 februarie: de la A FACE/”FĂCĂTORUL” =”cvasi-etalarea”/cel puţin, sugestia funcţiei circular-cosmico-demiurgice!!!): LUPULUI, deci, îi datorăm „berbecirea”-împingerea duhurilor demonice/întunecate/”iernatice”, spre…SOLARITATEA ÎNVIERII NOULUI CICLU VITALISTIC-COSMIC!!!).

Iată, spre exemplu, cazul PRICOLICIULUI (a se observa cât de adânc a lucrat propaganda insidioasă a Bisericii Creştine “de zid”, “DISCURSUL TERORII”, în oamenii tradiţiei rurale –  deci, în esenţa lor, adepţi ai zalmoxianismului, ca “umbră   vestitoare” a Lui Hristos-Mântuitorul, Lumina Lumii şi Învierea de Veci a Duhului) – cu atenţie pe Obsesia Sângelui (“sângerozitatea” pricoliciului, “suge sângele” – de fapt, îl preschimbă, prin metanoia… –  “sângele spurcat/blestemat”, de  fapt, garant al acelei “race faée”, de care vorbeşte Vasile Lovinescu[2]) :

O analizã «pozitivistã» a textelor populare referitoare la pricolici relevã faptul cã prin acest termen era desemnat un lup deosebit de rãu, a cãrui cruzime şi abilitate nu-şi puteau afla explicaţia decât prin invocarea unui amestec al puterilor demonice“ (cf. Mihai Coman).

Şi: “Cel de-al doilea tip de strigoi este strigoiul mort, omologul vampirului din cultura occidentalã, care, mort fiind, îşi poate pãrãsi mormântul, în general cu scopul de a suge sângele rudelor mai apropiate sau al altor persoane. Existã numeroase cazuri în care pricoliciul este încadrat aici, superstiţia  afirmând cã acest strigoi mort se poate transforma în lup. De fapt, este vorba, în majoritatea cazurilor, de un pricolici sau un strigoi viu care, dupã moarte, devine strigoi mort, pãstrându-şi, însã, capacitatea de a se face lup. Marianne Mesnil aratã cã “aceste cuvinte se reaşeazã într-o serie de denominaţii populare,  care merg de la omul-lup la devoratorul de astre, trecând prin vampir (…)El apare în douã serii de termeni: vârcolac – priculici – striculici (devorator de astre – om-lup – formã compusã) pe de-o parte, priculici – striculici – strigoi (om-lup – formã compusã – vampir) pe de alta ” (cf. Cristina Cioară, Lycantropia).

Dar şi:  “Pricoliciul poartă uneori cap de om pe trup de lup, alteori cap de lup pe trup de om. El acţionează numai noaptea, în pustietăţi, păduri neumblate (…). Împotriva puterii diavoleşti a pricoliciului se foloseşte o iarbă rozacee, care creşte în păduri, în locurile în care un om blestemat sau un lup, dându-se noaptea de trei ori peste cap, se preface în pricolici. Această plantă se numeşte coada pricoliciului (Auruncus silvestris)” – cf. Adrian Bucurescu, Dacia Magică.

Mai amănunţit şi chiar mai relevant (n.n.: a se vedea cum Lupul Cosmic este asimilat, perfid-propagandistic, cu cele mai cumplite păcate ale sângelui – incesturile!): “Multe credinţe populare atribuie originea lycantropiei unei întâmplãri ciudate la naşterea copilului ce va deveni pricolici, sau unui atribut cu care se naşte. În concepţia popularã, cei nãscuţi cu cãiţã sunt predestinaţi sã aibã stãri extatice. Dacã aceastã “tichie” este albã, avem de-a face cu un spirit pozitiv, un “dreptmergãtor”; dacã e neagrã sau roşie, cu unul malefic. Particularitãţile, ciudãţeniile legate de naşterea cuiva, de momentul sosirii sale în lume, nu pot fi ignorate şi par a-l urmãri pe copil, pe tot parcursul vieţii.

a) “Pricolici sunt toţi oamenii care se nasc cu capul acoperit cu tichie (XI 19)” (cf. Ion Muslea, Ov. Bârlea). “Dacã «chitia» pruncului este roşie, moaşa o apucã repede, iese cu ea afarã şi strigã: «Auziţi lume, s-a nãscut un lup pe pãmânt! Nu e lup sã mãnânce lumea, ci e lup sã munceascã si sã aibã triste de ea!»” (cf. T. Pamfile) (n.n.: iată un prim semn – … din păcate, şi singurul! –  al DEMIURGIEI LUPULUI: nu doar distruge, ci…”MUNCEŞTE”!!!). “Strigoi e acela ce se naşte cu «cãciulã» pe cap. Pe ce lucru îi sparge moaşa cãciula, pe ce va arunca-o mai întâi, pe acel lucru e acel om strigoi… Dupã moarte, aceşti strigoi se hrãnesc… cu fiinţe şi lucruri… de acelea pe care au fost puşi. Astfel, se spune cã o fatã, fiind pusã strigoaicã pe un câine, dupã ce a îmbãtrânit şi a murit, s-a prefãcut în lup şi a mâncat toţi câinii din sat.“ Aceastã credinţã descrisã de Tudor Pamfile este un caz particular, deosebit de cele care afirmã,  pur şi simplu, cã cei nãscuţi cu cãiţã vor fi pricolici (n.n.: tocmai între aceste contradicţii, trebuie căutat…”Adevăratul LUP”!).

b) “Pricoliciul se face din oameni sau femei cu coadã“ (cf. Muşlea, Bârlea). Tot aceastã coadã, ca una dintre cauzele lycantropiei periodice, este menţionatã şi de N.L. Kostaki. “Ăia care sã naşte de strigoi are o coduţã dinapoi, din naştere. Aia aşe-i. Aia nu vre ei, da’ aşe-i nãscut.“ (cf. Despre omul-lup, în Maria Ioniţã, Cartea Vâlvelor).
c) “Pricoliciul se face din copil bastard, a cãrui mamã a fost de asemenea «de dupã garduri» (XVII 103) (cf. V 194,  IX 76,  XVIII 28)“, “din a treia spiţã de fatã necãsãtoritã (VI 231 / 19)“,  din al treilea rând de copii din flori, cãsãtorit cu un alt individ, provenit tot din trei grade de naşteri din flori (IX 290)“, din “al şaptelea fiu nelegiuit (XVII 126, 156), din a noua foachie (fatã din flori) (XVII 22)“
(cf. Muşlea, Bârlea). Pamfile afirmã şi el cã, “dupã unele credinţi, tricoliciul se face dintr-un copil din flori, dupã altele este copilul unei fete greşitã cu un flãcãu, nãscutã şi dânsa tot astfel, dintr-o mamã zãmislitã la fel.“
d) Nãscut din pãrinţi incestuoşi. Pricolici se fac din “copii din doi veri primari şi chiar de gradul doi şi trei (XV 168), din împreunarea tatãlui cu fiicã-sa sau a mamei cu fiu-sãu. «Devenind mare, la epoci nehotãrâte, îi vine o nebunie, fugind pânã se vede singur. Atunci se dã de trei ori peste cap, se preface în lup, câine sau altã fiarã şi pleacã asa turbat, sã sfâşie pe cei din calea lui – chiar şi pe ai sãi » (VIII 92)“.
e) Nãscut din încrucişarea cu lupi infernali.  Este una din credinţele pe care le expune Romulus Vulcãnescu în lucrarea sa, Mitologie româneascã.
f) Nãscut din al nouãlea frate din nouã fraţi lunatici. Pamfile citeazã aceastã credinţã , conform cãreia mezinul unei familii, în care toţi cei nouã fraţi sunt nãscuţi în aceeasi lunã, este predestinat sã devinã pricolici
”.

…Cu alte cuvinte, prin intermediul Sângelui (ca-ntr-un POTIR GRAAL re-suscitat!), Esenţa Sacră-LUP infiltreză şi  transcende esenţa ne-sacră umanăRE-SACRALIZÂND-O!!!

LYCANTROPOS este (sau devine, ceea ce, în situaţia data, de METANOIA, e acelaşi lucru!), de fapt, ARCHANTHROPOS/OMUL PRIMORDIAL!!!

…Ce păcat că Biserica Creştină “de zid”  (cel puţin începând din Evul Mediu, când scopul Bisericii era şi acela de a elimina foarte brutal şi deloc “fair”, PRIN TEROARE, “adversarul” Religiilor Primare[3], cum este şi ZALMOXIANISMUL…despre care Religii Primare, Hristosul, prin spălarea picioarelor Sfinţilor Apostoli, sugerează că sunt “rădăcinile arhetipal-religioase”, faţă de care trebuie să arătăm profund respect!… – …dar neexistând bună-credinţă şi bunăvoinţă de Duh, re-integratoare întru divin, nici până azi!) nu explorează hristicul implicit, ascuns sub exagerările “distructive”: de fapt, “demonismul (pretins!) al Morţii” nu e altceva decât indiciul (conţinând valenţa!) Morţii Hristice, INIŢIATOARE ÎNTRU ÎNVIERE/VIAŢA VEŞNICĂ!

NOTE

[1] –     Victor Kernbach, în Dictionar de mitologie generalã, defineşte LYCANTROPIA ca o “tradiţie totemicã la unele populaţii primitive, intratã în deprinderi şi ritualuri simbolice din antichitate, de autodefinire sau de raportare obiectivã, în cadrul unor superstiţii, a anumitor fiinţe umane la posibilitatea metamorfozãrii omului în lup“.

[2] – Cf. V.Lovinescu, Incantaţia sângelui, Institutul European, Iaşi, 1993, pp. 100-126:  “(…) Elementul care  unifică şirul voievodal prin veacuri (…) se spune că ar fi un sânge blestemat (…) e mult mai just să definim acest sânge după datele tradiţionale, ca fiind venin infinit de preţios, VITRIOLUL, ostil vieţii şi morţii, aşa cum se întâmplă totdeauna cu sângele neamurilor alese, adevărate neamuri regale şi sacerdotale, races-faées. (…)  Muşatinii sunt Ciubăreşti (…) Găsim în opera lui Eminescu elementul unificator, de care am vorbit mai sus, definitor al neamului muşatin, specificaţie a OMULUI PRIMORDIAL-ARCHANTHROPOS, în numele unui neam şi al unei dinastii – s.n. (…) . Elementele bazice ale strigătului şi numelui său (COCORULUI  –  care zboară în unghi ascuţit, ca vârful lăncii Graalului, conducând la Nedeia Cetate! –  şi simbolizează Axa Lumii) se reduc la GR sau KR. Le găsim în numele arhaic al Grecilor, Graii, în cuvânt sau limbă –  care se mai zice şi GRAI, iar în aspectul regal  –  Karl, devenit Kral, apoi Kra(i). Grai e sacerdotal, Krai este şi regal. (…) KR se află în coroană, Krone, principiul dublei puteri, sacerdotale şi regale Sefira supremă din Arborele Sephiroth, numită Kether, înseamnă Coroană, in divinis. Legătura acestei rădăcini cu Graalul este vizibilă(…). Graalul conţine Sângele Divin, deci numele Gruiu Sânger devine (…) Sangraal – Sânt Graal, Sangreal, adică Sânge Regal, dar şi Sânge Real, indicând precis Prezenţa Reală a Divinităţii în Sângele Sfânt – s.n.(…). Graalul este adus de un înger, identic cu păsărica, deasupra arbustului (…) e mai firesc să presupunem că pasărea divină era un Cocor şi că strigătul său onomatopeic, KRA, era un Mantra (formulă rituală; sunet) care devenea Yantra (imagine rituală), spaţializându-se în cupă şi licoare interioară, venin şi balsam(…). Sânger este o contracţie a lui Sân şi ÎngerSfântul Înger(…) Şi Ciubăr Vodă şi Grui Sânger sunt Regi ai Graalului; dar cum rege al Graalului nu poate fi decât unul singur, înseamnă că e vorba de aceeaşi fiinţă fără nume, deşi mirionimă – s.n.(…).  Începutul noii ere a lui Manu este ceea ce, în antichitate, era numit VÂRSTA DE AUR, simbolizată de Copilul cu Pieptul de Aur al Pescarului. Această bruscă îndreptare o face MATSYA-AVATARA ( Avatarul Peşte  –  Peştele este simbolul lui Hristos), ultimul din Avatarele ciclului trecut şi primul din cele 10 Avatare Majore ale ciclului al X-lea.  Ciutura şi Ciubărul sunt cvasi-identice – s.n. (…) . În romanul Grand Saint Graal, toţi cavalerii Graalului sunt hrăniţi printr-un peşte pescuit de Alain; de aceea, cavalerul acesta avea numele de le riche pêcheur, titlu care s-a transmis dinastiei Graalului. Băiatul devenit le riche pêcheur, prin darurile Peştelui, este deci Rege al Graalului(…). Ciutura cu Peştele Primordial în ea nu este altceva decât cupa Graalului – s.n. (…)”.

 

[3] -„În Evul Mediu, lycantropia pãrea asociatã irevocabil practicilor magice – se credea cã vrãjitorii erau singurii capabili a se transforma în lupi, mai mult decât atât, ei aveau puterea de a-i preface si pe altii în animale.
În Formicarius, Johann Nider vorbeste despre vrãjitori care se transformã în lupi, la fel Giordano da Bergamo în Questio de strigis. În procesele de la Valais, de la începutul anilor 1400, acuzatii au mãrturisit cã luaserã temporar forma de lupi, atacând vitele. Cronicarul Johann Fründ are pretentia cã descrie vrãjitoarele din Valais: dupã opinia lui, diavolul cãuta femei si bãrbati necãjiti, cãrora le promitea putere si bogãtie. Totusi, acestia erau obligati mai întâi sã i se închine, sã-i aducã jertfe si sã-si renege credinta. Apoi, el îi învatã sã zboare cãlare pe scaune unse cu substante magice, sã se preschimbe în lup, sã se facã invizibili prin anumite ierburi si sã-si vrãjeascã adversarii. Dacã comit fapte bune, se confeseazã “stãpânului” lor, datori fiind sã facã penitentã. Ucid si mãnâncã prunci, distrug recolte, vrãjesc vacile pentru a le lua mana. Este imaginea generalã despre vrãjitorie în Evul Mediu. În majoritatea cazurilor, ele povestesc despre animale (în general lupi) trimise de diavol, pe care le cãlãreau ca sã ajungã la Sabat. Este evident vorba despre elemente samanice – spirite ajutãtoare”
– cf. Cristina Cioară, Lycantropia.