gregarismul_romanesc(A fi şi-a nu gândi)

 

 

Dacă nu mă înşel, Hegel a fost primul gânditor modern care a pus pe tapet problema raportului, mai exact problema distincţiei nete dintre viaţă şi existenţă. După părerea lui, toate fiinţele au viaţă, dar existenţă au doar acele vieţuitoare care posedă conştiinţa morţii lor. Asta vrea să însemne că, după ceea ce se ştie până în clipa de faţă, numai oamenii se bucură de privilegiul existenţei, întrucât numai ei îndeplinesc simultan cele două condiţii: sunt muritori şi au conştiinţa sfârşitului lor inevitabil.

Cu următoarele două precizări:

1)Afirmaţiile de mai sus sunt făcute la modul general, adică aşa cum o pretinde din totdeauna gândirea şi limbajul filosofiei, această disciplină complet insensibilă la excepţii sau cazuri izolate. De altminteri, vocea acestora (cei puţini şi cu un prisos de conştiinţă, cei mulţi şi doar cu urme ale conştiinţei) a fost pentru multă vreme de-acu înainte redusă la tăcere de către zicerea cu caracter represiv şi nivelator – Excepţiile întăresc regula, o zicere extrem de binevenită pentru liniştea conducătorilor de pretutindeni, îndeosebi pentru liniştirea conştiinţelor democratice ale conducătorilor noştri politici de azi, care ştim prea bine cât suflet pun întru înscăunarea fericirii şi prosperităţii în casele tuturor alegătorilor, indiferent de averea şi rangul social al acestora. Că de, românilor li s-a cam dus buhul peste mări şi ţări în ceea ce priveşte tragicomica discrepanţă dintre promisiunile făcute în campaniile electorale şi puţinătatea înfăptuirilor aleşilor, după ce aceştia s-au văzut cu sacii în căruţa puterii…

Vorbeam mai sus de privilegiul existenţei şi de conştiinţa umană. Dar pe meleagurile noastre, astea sunt doar vorbe de clacă, atâta timp cât pentru grosul românilor existenţa nu înseamnnă decât o neîntreruptă încordare în vederea supravieţuirii şi atâta timp cât conştiinţa românească de-abia îşi mai trage sufletul: în cei mulţi din pricina lipsurilor şi a scandaloasei promiscuităţi în care aceştia îşi târâie zilele (de unde şi sporul anual de crime şi sinucideri), în cei puţini (ciocoii şi ciracii lor) datorită depunerilor de osânză, care în scurtă vreme înăbuşă ultimele licăriri de conştiinţă din căpăţânile lor porcine.

2)Dar fantezia şi aspiraţia neîncetată a omului spre mai bine, adevăr şi dreptate, nu se putea mulţumi cu conştiinţele mai mult sau mai puţin ticăloşite ale semenilor din ce în ce mai avizi de bogăţii, putere, onoruri şi plăceri.

Aşa că el s-a pus pe treabă şi – mai întâi în mitologii, apoi în religiile tot mai subtile – şi-a elaborat crezul de nezdruncinat în existenţa unei lumi a nemuririi şi păcii veşnice, o lume a armoniei, iubirii şi fraternităţii în ceea ce priveşte bunăstarea, libertatea sau dreptatea, în sfârşit, o lume din care a fost eliminat pentru totdeauna răul întruchipat de Satan, acest neobosit inspirator şi călăuzitor al omului păcătos şi nefericit, ce-şi închipuie că-i buricul creaţiei, dar care în faţa vitregiilor (cataclisme, boli, moarte) se dovedeşte a fi ”cea mai fragilă trestie din Univers” (B. Pascal), chiar şi după ce francezul se grăbeşte să completeze în chip încurajator că este o ”trestie gânditoare”. Numai că gândirea n-a reuşit până în clipa de faţă şi, după toate probabilităţile, nu va izbuti nici de-acu înainte să-l izbăvească pe om de enormul lui zbucium din timpul vieţii, precum şi de cumplitele spaime ce-i veghează neabătut agonia.

Tocmai de aceea, credinciosul se întăreşte pe parcursul vieţii şi pe patul de moarte cu speranţa pătrunderii sale într-o lume unde-i de-a pururi trează vrerea şi conştiinţa inalterabilă a Atoatefăcătorului, în infinita Sa calitate de eliberator, aducător de pace şi mângâiere, împărţitor de dreptate etc.

Dar îndoiala este atât de specifică omului, încât până şi cei mai fervenţi credincioşi, atunci când dau piept cu revoltătoarea ticăloşie umană, îşi  arată dezamăgirea în cuvinte ce oglindesc mai degrabă resemnarea în faţa fatalităţii decât încrederea în aflarea vreodată a dreptăţii: Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii

Oamenii de ştiinţă şi-au construit propria lor mitologie cu universuri paralele, antimaterie, OZN-uri şi fiinţe inteligente venite în vizită pe micuţa noastră planetă de la distanţe ameţitoare, posibil din afara Glaxiei. Toate ca toate, dar întrucât încă nu s-a intrat în legătură cu astfel de fiinţe ipotetice, nu se ştie nici cum arată, nici ce gândire şi nici ce conştiinţă au. Dacă or fi având vreuna…În fond, la ce bun, când moda la pământeni este să se descotorosească de balastul numit conştiinţă, potrivit franţuzescului Je mʼen fiche (Puţin îmi pasă)!

*

După această introducere, să ne îndreptăm atenţia înspre gregarismul românesc, un gregarism susţinut cu vrednicie de coloana sa vertebrală, învederată prin formula A fi şi-a nu gândi. Căci (o vedem pe pielea noastră) adevăratul blestem pentru un popor nu este gregarismul social-politic, ci cel spiritual.

Gregarismul social-politic, de altminteri, este atât de prezent în întreaga istorie a formaţiunilor umane, începând cu cele mai primitive (ginţi, triburi) şi continuând cu cele moderne (popoare, naţiuni, conglomerate de naţiuni), încât se poate spune că el este nelipsit din toate formele de organizare socială: armată, biserică, şcoală etc.

Armata, de exemplu, este produsul de vârf al acelui gen de gregarism în care acţionează nu doar ancestralul instinct de turmă în faţa pericolului (real ori închipuit) reprezentat de alte armate, ci permanent în ea se fac simţite alte două forţe convergente, care au menirea să întărească ascultarea până la totala depersonalizare a membrilor săi (mult invocata disciplină militară), totodată să le stimuleze combativitatea până la jertfă, atunci când militarul are de trecut proba de foc constituită din patriotism şi onoare ostăşească:

a)Autoritatea comandanţilor, care – susţinută puternic din spate de spectrul înfricoşător numit Curtea Marţială – poate merge până la drept de viaţă şi de moarte asupra subordonaţilor, ceea ce înseamnă că ambele părţi (comandanţii şi subordonaţii) se dedau mai mult sau mai puţin la jocurile pe muchie de cuţit ale absurdului. Îndeosebi în vreme de război…

b)Rolul insidios al propagandei în vederea forjării celei mai potrivite psihologii a unor oameni care se iau la trântă cu moartea (duritatea ia locul milei, cruzimea devine o condiţie a supravieţuirii), precum şi fantoşa alintată cu numele de glorie militară, ca factor activ de menţinere a unui neîntrerupt tonus belicos.

Ar fi o greşeală de neiertat să credem că gregarismul bisericilor ori cel al unor societăţi secrete n-ar avea eficienţa gregarismului militar, când ştiut este că în primele două se practică pe scară largă fanatismul, pe lângă jurămintele de necondiţionată ascultare şi pedepsele care decurg cu necesitate in cazul nesupunerii sau al trădării, pedepse cuprinse între excomunicare şi suprimarea trădătorilor.

După cum precizează Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor, gregarismul social-politic al românilor prezintă o preţioasă însuşire, căci ”suntem poate singura ţară din Europa, în afară de micile ţări, al cărei sentiment naţional este exclusiv întemeiat pe faptul că vorbim aceeaşi limbă «de la Nistru până la Tisa». Lucru care nu se întâmplă în alte ţări, unde sentimentul naţional s-a clădit de veacuri, încetul cu încetul, în jurul unei istorii comune.”

Era de aşteptat ca faptul acesta să se constituie într-un notabil avantaj pentru spiritul românesc. Dar n-a fost aşa, întrucât istoria vitregă a românilor aşezaţi la intersecţia intereselor politico-economice şi militaro-strategice ale unor imperii megieşe şi ostile, le-a inoculat acestora o atitudine ancilară în faţa vieţii.

Românii din totdeauna şi-au făcut un merit din a-şi afirma răbdarea şi blândeţea, respectiv din a purta războaie strict defensive pentru a-şi apăra ”sărăcia, şi nevoile, şi neamul”. Dar răbdarea seamănă ruşinos de mult cu umilinţa, iar blândeţea înclină până la identificare cu supunerea.

Capul plecat sabia nu-l taie, spune un degradant proverb românesc. De altfel, întreaga înţelepciune populară românească este doldora de proverbe şi zicători umilitoare, adevărate cópii ale nebărbăţiei spiritului românesc.

Emil Cioran vede destinul românesc ca un destin á rebours. După el, marii vinovaţi ai neîmplinirilor românilor sunt resemnarea şi scepticismul. Spre deosebire de renunţare, care provine din preaplinul inimii, resemnarea iese din golul acesteia. Renunţarea are vocaţia verticalei, resemnarea pe cea a orizontalei; prima îl înalţă pe om prin conştiinţa sacrificiului liber asumat, cealaltă împinge conştiinţa la sacrificii prin asumarea lenei şi indolenţei.

Cât priveşte scepticismul românesc, apoi acesta cu adevărat are darul să stârnească uimirea. Pentru că, pe urmele lui Cioran, te întrebi nedumerit: De unde scepticism la un popor cu vigoare biologică şi spirit de copil somnolent, când este ştiut că el (scepticismul) reprezintă inevitabila plictiseală a unei culturi mari şi obosite, respectiv recreaţia unui spirit crepuscular ce-şi refuză alinarea prin reverie în ţesătura spumoasă a gratuităţilor elegante şi inutile?!

Pesemne că scepticismul românilor se datorează îndelungatei lor şederi în râpe şi văioage, ori poate că lunga gestaţie a spiritului românesc în pântecele folclorului l-a obosit peste fire, încât a ajuns să regrete căldura nătângă şi comodă a placentei originare.

Căci, fapt deosebit de grav până şi în ochii apostolului Pavel, poporul român nu este nici cald, nici rece – el este căldicel! Ceea ce înseamnă că românii trăiesc, dar nu există, şi asta deoarece existenţa presupune gândire, demnitate şi curaj urcat până la eroism.

Dar, mă rog, ce gândire posedă un popor care zeci de ani s-a străduit să scandeze  lozinci bolşevice şi să memoreze citate imbecile din opera ”celui mai iubit fiu al naţiunii”, iar azi, la peste două decenii de la Decembriadă, continuă să se lase minţit şi insultat de o gaşcă de profitori care se erijează în conducători, când toată suflarea este edificată în privinţa incompetenţei primului ministru şi a cinismului de mahala al preşedintelui? De ce curaj şi demnitate se poate vorbi la nişte biete fiinţe înfundate în cavernele problemelor lor de zi cu zi şi ce eroism tăinuieşte obstinaţia supravieţuirii lor cu orice chip?

Că ne place au ba, trebuie să recunoaştem că mica noastră cultură este eminamente folclorizată, iar mai nou substanţial manelizată.

Cît priveşte folclorul nostru de valoare, este lesne de observat că el abundă în cântece de jale – interminabile lamentaţii melancolice şi tărăgănate, care ilustrează din plin sentimentalismul cancerigen al românilor. Puţinele cântece de vitejie îşi au originea în vremea lipsită de glorie a dominaţiei osmanlâilor, şi ele relatează actele de răzbunare ale unor haiduci cu faimă locală împotriva celor mai odioşi dintre potentaţii turci sau greci.

Istoria noastră nu cunoaşte revoluţii, chiar dacă facem abstracţie de părerea lui Petre Ţuţea cum că singura revoluţie cunoscută de omenire este cea înfăptuită de Mîntuitorul Iisus. Toate frământările noastre populare se încadrează fie în categoria răscoalelor (Horea, Tudor Vladimirescu), fie a revoltelor inspirate de exemplul străinilor (mişcările de la 1848, Decembriada), fie a grevelor, respectiv a luptelor de stradă.

Pentru mişcări de mare anvergură, capabile să schimbe structura spirituală şi instituţională a unui popor, este nevoie de oameni curajoşi şi de conducători înţelepţi. Cu curajul am văzut puţin mai sus cum stăm. Iar puţinii conducători înţelepţi care au riscat să ia taurul de coarne, au fost ba sacrificaţi de trădarea cozilor de topor şi de mişelia lichelelor, ba au fost nevoiţi să ia calea exilului pentru a scăpa de răzbunarea noilor autorităţi, de regulă necruţătoare cu elementele valoroase ale acestui popor.

Cum terenul afirmării în viaţa publică a României este minat de minciună şi necinste, cei mai mulţi dintre românii oneşti şi înzestraţi ai zilelor noastre preferă terenul mult mai sigur al anonimatului. În felul acesta impostura se simte ca la ea acasă, mediocritatea se învârtoşează şi gregarismul devine atotcuprinzător în societatea românească.

Dacă unii dintre românii postdecembrişti se mândresc cu galoanele dobândite în străinătate prin diplome, cărţi publicate ori demnităţi deţinute, nenumăraţi confraţi de-ai lor din ţară şi-au consolidat poziţiile prin patalamale rostuite în condiţii suspecte şi prin titluri universitare mai mult decât discutabile. Scandalul din urmă cu câţiva ani pe marginea zecilor de mii de diplome însuşite prin fraudă dovedită, n-a adus nici un prejudiciu posesorilor lor. Iar de-atunci câte mii de alte înscrisuri necinstite au mai fost puse în circulaţie? Că doar universităţile din România postdecembristă (nici una nu figurează în primele 500 de universităţi ale lumii!) s-au specializat, aidoma atâtor SRL-uri falimentare de pe aceste meleaguri, să lucreze pe stoc – eliberează diplome contra cost, fără a se sinchisi de contribuţia lor la dezastrul naţional prin lansarea pe piaţă a unor ”produse” cu valoare redusă şi cu pretenţii mari.

Iată motivul pentru care perioada postdecembristă s-a impus definitiv în istoria României, pe de-o parte prin corupţie, demagogie, hoţie, impostură şi nemuncă, pe de altă parte prin inflaţia de profesori universitari fără operă şi de licenţiaţi fără şanse de angajare, precum şi prin apariţia unui soi cât se poate de respingător de corcituri – monştrii rezultaţi prin încrucişarea dintre generali izmănari şi politicieni.

Dar şi unii şi alţii (stranierii, respectivi autohtonii) habar nu au de vorbele poetei americane Emily Dickinson vizavi de succes în general, de ridicolul succes din România în special: ”A publica nu este treaba poeţilor; să fii poet este totul, să fii cunoscut ca poet este nimic”…

 

Din totdeauna românul a fost convins că dă dovadă de credinţă atunci când se poartă smerit, deşi capul plecat începuse să se integreze în noua lui configuraţie anatomică şi istorică. Pentru justificarea perspectivismului lor istoric, românii fie se raportează la anumite texte biblice gelatinoase, fie aruncă vina pe România. În felul acesta vidul lăuntric al cetăţeanului este disculpat prin golurile şi neîmplinirile din istoria ţării…

Dar cu toţii, fiţi siguri, vor susţine sus şi tare că sunt patrioţi şi că-şi iubesc ţara. Numai că o fac într-un mod aparte: defăimând-o!

De altfel, autoironia este o stare de spirit generalizată la români, stare prin care ei înţeleg să facă haz de necaz. Foarte puţini se sfiesc să pună pe tapet tot putregaiul din ei, familii şi localităţile în care trăiesc, prin extensie din toată România. Cei mai mulţi români simt o satisfacţie morbidă să se facă troacă de porci prin acel soi de isterie dostoievskiană, cu condiţia să mânjească imaginea ţării lor şi să mai tragă în cloacă încă vreo două-trei cunoştinţe, de preferinţă prieteni. Vorba ceea: ”A murit capra mea. De ce să nu moară şi capra vecinului?…”

Există în mentalitatea românilor o tendinţă periferică de mediocrizare, altfel spus de accentuare a gregarizarii. Nu neaparat din invidie sau răutate. Mai degrabă dintr-un ancestral instinct colectiv de indiferenţă, ori poate dintr-o atavică neplăcere faţă de ceea ce nu-i aparţine. Iar consecinţele acestei atitudini sunt alarmant de vizibile: România sistematic jefuită de ciocoi şi murdărită (la propriu) cu mult zel de grosul cetăţenilor, pe bună dreptate a ajuns pe locul ce i se cuvine – cel de la coada ţărilor din Uniunea Europeană.

Fiind anistoric, românul şi-a conservat apucăturile de ţăran rapace, înzestrat doar cu un dezvoltat simţ al micii proprietăţi, dar complet nul în plan social. De aici decurge instinctul patologic al majorităţii românilor înspre găinării, instinct care-i călăuzeşte pe cărările anevoioase ale căpătuielii pe toţi tâlharii cu ştaif ai acestor meleaguri.

Dar printr-o ironie a sorţii, ori poate a justiţiei divine, cercul vicios se închide peste toţi românii, aşa încât sărăcia a devenit un fenomen curent şi global.

Acum ca şi altădată, excepţie face acea pătură subţire de îmbuibaţi (milionarii de carton), care au ştiut să profite din plin de apele tulburate în decembrie ʼ89.

Cum excepţiile întăresc regula, iată că gregarismul României se evidenţiază şi la acest gingaş capitol, care exercită un puternic impact asupra echilibrului cetăţenilor, implicit asupra stabilităţii societăţii. Istoria demonstrează şi bunul simţ ne încredinţează  că orice este posibil într-o societate profund distorsionată, precum societatea românească a zilelor noastre. Mai ales că nici vorbă ca în viitorul apropiat să fie soluţionate gravele probleme economico-financiare cu care ea se confruntă cam de multişor.