Ordonanta latina

Motto: "Nu cred ca nu cred în România!"
(Emil Cioran – Schimbarea la faţă a României)

Naţionalismul marilor culturi creatoare de istorie, văzut ca voinţa de putere, are posibilitatea la un moment dat să-şi actualizeze aceasta dorinta  de a fi mai mult, prin transformarea sa în imperialism.

Naţionalismul reacţionar, ne-actualizat, nu e decât un imperialism ratat.

Invers, imperialismul e doar un naţionalism exacerbat, revărsat peste propriile-i graniţe şi impus ca modus vivendi popoarelor invadate, cucerite, în-globate, un naţionalism ce-şi depăşeşte limitele.

Diferenţa ce le separă nu este ontologica ci doar una de intensitate, o diferenţă de putere. Condiţiile necesare transformării voinţei de putere într-o putere supradezvoltată, care însă nu încetează să fie voinţa de a fi mai mult, sunt interdependente şi complementare: explozia demografică, boom-ul economic, o armata bine dotată şi organizată, şi vitalismul general al populaţiei, ale cărei energii latente disparate trebuie coordonate spre o unitate exploatată apoi sălbatic de către un sistem politic totalitar sau chiar demo-cratic.

Ţinta spre care tind eforturile comune ale oricărui imperiu este însăşi globalizarea. Visul oricărui dictator genial sau nebun a fost dintotdeauna un imperiu global, un naţionalism universalizat prin exacerbarea bioputerii sale, lumea organizată în jurul propriilor idei. Putem privi orice imperiu ce se va fi constituit vreodată în istorie ca pe-o globalizare ratată. Din antichitate şi până-n epoca modernă, mecanismele prin care un naţionalism excedentar devenea imperialism cu tendinţe globalizatoare sunt aceleaşi: războaie, masacre, violuri, ultraje, batjocuri, sfârtecări. Naţionalismul devenea imperialism prin teroare.

Era postmodernă ne aduce un nou tip de imperiu, care tinde să se impună ca globalizare prin metode subtile, discrete, ascunse, care se dovedesc însă mult mai eficace şi mai periculoase decât cele clasice. Aceste metode sunt în genere mediatice şi financiar-economice. Americanii stapânesc astăzi primul imperiu virtual-mediatic din istorie, prin intermediul căruia controlează şi manipulează minţile şi vieţile miliardelor de sclavi pe care-i înneacă zilnic în Coca-Cola. Globalizarea a devenit pentru noi o densă mitologie esoterică. Desigur, avem acces la acea parte necenzurată a sa, cotidiană şi genealogică, structurată în reţea: Internetul, McDonald's-urile, sistemele de vânzare în reţea sau universala Coca-Cola.

Aparent opusă structurii autoritare, guvernamentale, piramidale, structura reţelară e doar o altă strategie de putere, adaptată la noile cerinţe, noile pieţe şi chiar la noile transformări esenţiale ale minţii umane profanizată, înclinată spre cultul superficialităţii comode şi-a adorării non-valorilor. Dar ce se ascunde oare sub masca acestei puteri conspiratoare care prin invizibile legături manipulează bietele păpuşi de lemn?

Revela-ni-se-va vreodată "păpuşarul nebun" rupându-şi firele ce-l făceau dependent de "marele său manipulator"? (Ioan Petru Culianu)

Globalizarea e un mit, mitul puterii desăvârşite, absolute, universale.Continuă să rămână doar o dorinţă veşnic neîmplinită. În realitate nu există decât imperialisme: economice, politice, socio-culturale, religioase.

România în contextul globalizării? Ca de atâtea ori în istorie, de fapt în subistorie, pentru ca noi n-am făcut istorie ci ne-am târât doar printr-o subistorie crasă (Emil Cioran), datorită blestematei poziţii geografice, paradoxal atât de lăudată, România e obligată să joace vechiul rol de zonă tampon, rolul nenorocit de tampon al Europei, menit să absoarbă scursurile estice.

Ce dracu vreţi?! Suntem la "porţile Orientului". (Matei Caragiale)

Între est şi vest, Orient şi Occident, România a ales să-şi amăgească progeniturile cu basmul integrării. Se pare că integrarea este noua zeiţă păgână pe altarul căreia românii sunt chemaţi să-şi jertfească drepturile, libertăţile şi puterea de cumpărare.

Guvernele ce s-au perindat pe la conducerea ţării se folosesc de mitul integrării pentru a-şi face jocurile de putere fără teama izbucnirii unor revolte. Dacă e pentru zeiţa-integrare majoritatea populaţiei acceptă orice.

Numai ţăranii români, după Schopenhauer, Nietzsche, Kierkegaard, Cioran, rămaşi ultimii maeştrii ai suspiciunii, refuză să aibă încredere în democraţie, guvern, parlament, Occident, Orient, integrare sau globalizare, deplângând mereu un trecut glorios ("Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu") şi ameninţând cu venirea vremurilor apocaliptice.

De-a lungul veacurilor, românii s-au deprins să privească spre Orient cu groaza nebună, întemeiată în demoniacele invazii barbare, turco-tătare sau ruseşti. În timp mintea lor a realizat o  analogie între acestea şi cel mai mare rău, despre care le vorbeau în biserici preoţii: puterile Întunericului.

S-au uitat spre Apus cu încredere şi speranţă. N-au primit decât batjocuri şi exproprieri masive. Dar în minte le-a rămas prejudecata referitoare la puterile bune, vestice.

Revela-ni-se-va vreodată Occidentul ca fiind Demiurgul cel Rău?

Deconspira-vom vreodată lupul camuflat în bunicuţă sau în scufiţa cu fir roşu?

Când România se va alinia fondului său oriental sau formelor sale occidentale, la malul răului "spărgătorii de minţi" (Graţian Ilie Simion) "îşi vor fi violat fiica" (Nicolae Avram). Le părea rău doar că nu şi-au înfipt mai adânc degetele în incest.

Globalizarea înseamnă imperialisme şi sclavi, impunere şi acceptare, cuceritori şi cuceriţi, "triumf al celui puternic asupra celui mai slab" (Friedric Nietzsche).

Acum îmi înţeleg depresia ce m-a cuprins mâncând o îngheţată la un McDonald's, simbolul tipic al imperialismului american totalitar şi imagine a mitului globalizării. Îi preferam un biet birt într-o gară de ţară, care are macar originalitate, integrare în peisaj şi pitorescul aparte al beţivilor rataţi, care beau ţuică şi înjură globalizarea.