Ardealul si secuii

Să lăsăm la o parte problema naţionalismului sau radicalismului maghiar, secuiesc ori românesc, căci şi acela există, fiindcă din păcate nici noi nu suntem mai breji! Mai înainte de a ne justifica, trebuie spus lucrurilor pe nume, musai (vorba ardeleanului), să privim lucrurile în mod obiectiv. De când cu vizita şefului statului, munteanul Traian Băsescu, în zona secuiască (nota bene, n-am spus maghiară), cred că ar fi bine, mai înainte de a ne apuca să-i hulim sau să-i luăm tare, pe unii sau alţii, să facem o mică incursiune în istoria milenară a Ardealului şi în special a părţii sale de est.

Dincolo de originea numelui său, despre care se poate discuta la infinit, unii mergând până acolo, încât să afirme că toponimul Ardeal provine din ungurescul Erdely, ar trebui să facem de la bun început o corectură de fond. Istoricul Ion Pachia-Tatomirescu, ne demonstrează în articolul  ARUTELA / ARUDELA (TERRA ARUTELA / ARUTELIENSIS) ARUDEAL / ARDEAL (TARA ARDEAL / ARDELENILOR) originea pelasgo-traco-dacică a denumirii, căci de la Arutela, numele castrului descris de romani în timpul cuceririi părţii sudice a provinciei, până la Ardeal sau ungurescul Erdely, nu e nici măcar pentru necunoscători o mare diferenţă de constatat. Numele dat de unguri, Erdely, este aşadar un împrumut timpuriu, în urma unei evoluţii fonetice logice, atât pentru maghiari şi secui, cât şi pentru românii de mai târziu, fiind o prelungire în timp a unui toponim străvechi, aşadar tema trebuie închisă decent.

Ceea ce nu se cunoaşte încă îndeajuns şi ar fi bine să se afle şi să se discute ceva mai aprins, este politica de maghiarizare a Ardealului din secolele trecute, în virtutea căreia au fost deznaţionalizaţi nu numai mulţi români (valahi), ci şi saşi germani, şvabi sătmăreni, zipseri (tot germani) şi da… secuii, bătu-i-ar norocul! Şi de cine? De iubiţii lor maghiari!

Eu unul cred că de aceea secuii poartă în ei de secole o traumă naţională, justificată prin pierderea identităţii lor ca neam, un fapt despre care se vorbeşte prea puţin! Aici e buba! Poate că de aceea ar trebui să ne mai amintim şi să acordăm atenţia cuvenită faptului că la 1437 în timpul lui Unio Trium Nationum în Principatul Transilvaniei, se aliaseră între ei: saşii germani, ungurii şi secuii. Nici pomeneală de valahi, care erau şi atunci majoritari! Dar să ne punem decent o altă întrebare: unde sunt acum secuii de altădată? Iată-i deci astăzi, pierduţi în masa maghiarizată a Ardealului. Ceea ce nu înseamnă, nici mai mult nici mai puţin, decât că şi patria lor a fost întotdeauna Ardealul, dar a fost o patrie în mişcare, din Vest către Est, de la Tisa până în cotul Carpaţilor, fapt ce am să-l demonstrez mai încolo.

Şi noi românii ştim ce înseamnă deznaţionalizarea de-a lungul istoriei! Priviţi chiar cu îngăduinţă spre Basarabia, Bucovina de Nord, Timoc, Transnistria etc. şi  veţi înţelege mai bine. Apoi, în virtutea vicisitudinilor istoriei, în Ardeal, ungurii războinici au învins valahii mai puţin organizaţi, la început de mileniu nou, după anul o mie şi ceva, încoace. A fost  o cucerire maghiară lentă şi treptată. Ce-i drept, ei aşezând apoi secuii, neamul turcic migrator şi însoţitor ce i-au cules se pare prin părţile Uralului ( comparaţi spre exemplificare, peiorativul românesc "bozgor", cu numele încă actual al baschkirilor autonomi în Rusia), ca păzitori de graniţe, pe măsură ce cucerirea lor în Ardeal înainta către Est, către Carpaţi. Spre exemplu, chiar şi în Bihor există un Săcuieni,dar îi mai întâlnim şi în părţile Turdei (ca enclavă), ca semn istoricesc, că odată, la graniţele de est de altădată a maghiarilor, cu sute de ani în urmă, cuceritorii îi aşezaseră pe secui ("siculi", în menţionările vremii), spre apărarea posesiunilor lor.

Bobâlna la 1437 ca act istoric, atestă doar cele trei neamuri (nemţii, secuii şi maghiarii), căci valahii sau olahii, cum ne spun ungurii cu dispreţ, n-au fost nicidecum menţionaţi. Dispreţul faţă de valahi era deja de pe atunci, definit, fiind desconsideraţi la acea vreme, lipsindu-ne în virtutea  istoriei o conştiinţă naţională timpurie. Dar pe vremea aceea, secuii erau încă un neam autentic, astăzi sunt un neam maghiarizat! Astfel că înainte de a fi astăzi notorii patrioţi „unguri”, este bine a se şti, chiar şi între ei, cine sunt ei, cu adevărat! Căci nimic nu este mai frumos sau dureros decât adevărul! Şi ca să fim siguri că nu ne scapă nimic, ar trebui să pomenim aici şi neamul ceangăilor (adică al secuilor maghiarizaţi şi ce se revarsă de secole în Moldova românească), al căror dialect maghiar, greu inteligibil astăzi chiar şi pentru unguri, poate doar din aproape în aproape, este încă o dovadă că secuii n-au genetic nimic comun cu naţia maghiară, ci doar au înprumutat limba străveche şi parţial câte ceva din cultura lor, dar nu în totalitate, ceea ce nu este un fapt neobişnuit în istorie. Dar pentru ambiţioşii radicali şi istorici maghiari de-a lungul istoriei anti-româneşti, maghiarizarea în Ardeal a fost un fapt normal, ce se cuvenea a exista! Aroganţa şi dispreţuitoarea atitudine a guvernanţilor de la Budapesta în secolul al XIX-lea, a dus  în trecut la pierderea în massa maghiară a mii şi mii de suflete româneşti şi nu numai. Soluţia şi geneza problemei secuieşti trebuie de aceea căutată în istoria acestui neam şi în tabu-urile ungurimii.

Ceea ce face însă Ardealul interesant şi pe alocuri greu de neînţeles pentru outsideri, este influenţa în decursul istoriei a mai multor naţiuni, culturi şi religii, fapte profund întipărite în timp în mentalitatea locuitorilor săi indiferent de naţionalitate, care trebuie tratate ca atare  – ca realitate obiectivă. Este cu siguranţă ceva mai greu de înţeles pentru un muntean, dobrogean sau moldovean mentalitatea ardeleanului, ce trăieşte între unguri, nemţi şi secui, căci şi aici clişeele domină. Căci oricât s-ar strădui guvernanţii munteni să prelucreze transilvănenii în virtutea aroganţei dâmboviţene (şi istoria se repetă), locuitorii Ardealului vor trebui întotdeauna trataţi cu respectul  cuvenit, atât în ce priveşte românii transilvăneni, cât şi ungurii, nemţii (câţi vor mai fi rămas), ori secuii săi. Şi aceasta se poate face, doar prin cunoaşterea realităţilor istorice şi a mentalităţilor de ambele părţi, ce din păcate nu se schimbă peste noapte şi sunt sursa zâzaniei politice.

Respectul reciproc este singura bază pentru un dialog decent şi acesta n-are de-a face de loc aiurelile mandatarilor politici ori populişti sau cu radicalismul presei bulevardiere. Iar negativismul ambelor părţi nu serveşte oricum nimănui şi nu va duce la rezolvarea problemelor la faţa locului. Sigur că şi unii lideri de opinie din secuime sunt intoleranţi, aşa cum şi unora dintre guvernanţi le lipseşte înţelegerea mentalităţii locului, tactul, calmul şi delicateţea cu care ar trebui să trateze sentimentele unei naţiuni mici, mă refer aici la cele câteva sute de mii de secui, care au fost deznaţionalizaţi în trecut de către unguri şi care acum agită inutil spiritele şi suflă acum şi-n iaurt pentru faptul că prin învăţarea şi uzul limbii române întrezăresc ipotetic (ceea ce este evident exagerat), perspectiva unei noi deznaţionalizări, născând astfel prin radicalismul liderilor săi teoria absurdă, că s-ar putea cumva pierde în massa românească. Dacă este o traumă şi este în cele din urmă o traumă, atunci să o înţelegem, măcar parţial şi să o tratăm cu înţelegere, dar ferm. Limba unei naţiuni este în cele din urmă factorul de integrare socială (n-am spus deznaţionalizare etnică!) numărul unu, căci la urma urmei, noi românii suntem în continuare majoritatea covârşitoare în Ardeal, cu cea mai puternică natalitate şi stăpânii de drept şi fapt a locului, prin descendenţă şi nu prin invazie.

Problema ce se pune acum este însă de altă natură şi anume legată de radicalismul ideologilor anti-români ai regiunii în speţă. Mă întreb însă care va fi fost atitudinea secuiască, în timpul maghiarizărilor forţate de la sfârşitul secolului al XIX-lea, sau în timpul legii Appony, ori pe vremea celebrului conte Tisza, a Monarhiei Dualiste Austro-Ungare, etc?  S-au împotrivit oare şi atunci, sau erau gata maghiarizaţi? Aveau şi atunci suficiente „drepturi”? Mai poartă secuii nostalgia Imperiului?

Problema este iată mult mai dificilă fiind rezultatul istoricesc al tradiţiilor, clişeelor, mentalităţii protestatare şi a atitudinii antiromâneşti tradiţionale ale unui popor mic, dar agresiv prin intoleranţa sa vizavi de valahi, căci ne-au desconsiderat de nenumărate ori la noi acasă, acum considerând românismul redeşteptat al unei naţiuni în trezire, ca inamicul lor public numărul unu, ca factor de deznaţionalizare şi (o)presiune, în baza atitudinii protestatare şi populist-naţionaliste alimentate de cercurile maghiaro-secuieşti, fapt ce era de altfel de aşteptat şi cunoscut din istorie. Nimic nou sub soare!

Însă ceea ce este un fapt şi faptele nu se pot contesta: limba română este limba unui stat naţional şi suveran, o limbă cultă ce trebuie respectată şi învăţată chiar şi de secui, indiferent dacă faptul în sine le va place sau nu! La fel de adevărat este faptul că româna este o limbă dificilă, comparativ cu limba maghiară, care nu este o limbă europeană, ci la origini, un idiom fino-ugric. Dar limbile romanice sunt greu de învăţat pentru că prin structura lor gramaticală complexă, sunt o adevărată provocare pentru vorbitorii unei limbi de origine asiatică! Să fie oare aceasta o scuză pentru minoritatea secuiască? Nicidecum, aşa cum iarăşi nu se poate învăţa limba română, doar atunci când vrei să o înveţi, sau când n-ai de ales, ori că eşti ceangău sau mândru secui şi faci armata, profesionala ori facultatea între români, ori te fericeşti cu un valah în familie, printr-o căsătorie mixtă etc. Dar faptul cel mai important este că la originea psihozei secuimii şi trauma lor în sine, nu se află românii, ce sunt  istoriceşte un popor tolerant prin excelenţă, ci ungurii!

Poate şi de aceea, înainte să-l condamn pe Traian Băsescu, pentru folosirea sintagmei: „Limba româna ca limbă străină între secui", îi acord mai degrabă circumstanţe atenuante, vizita sa fiind în cele din urmă un act de comunicare, aşa curios cum apare în mediile româneşti şi pe alocuri chiar în Diasporă. Că o fi politică (şi sigur că e!), voturi încolo, voturi încoace, că o fi joc politic cu UDMR-ul, ori contra lui, fie ce-o fi, vizita preşedintelui între secui, în gura lupului cum s-ar spune, naşte oricum un dialog greu şi un fel timid de a înlătura frica, resentimentele şi dispreţul (peste secole), a unei naţiuni mici, dar ambiţioase. Dar cum toate au nevoie de timp, iar în România este loc pentru toţi, este iarăşi adevărat că va trece multă apă pe gârla Sâmbetei, până să ajungem cu secuii la un numitor comun! Este nevoie mai întâi de încredere de ambele părţi! Vom vedea de altfel, ce i-a reuşit lui Băsescu, cât de curând, căci dragoste cu sila, oricum nu se poate face!

Că suntem noi românii oarecum iritaţi de demersul domnului Băsescu, de atitudinea secuiască de  la noi de-acasă, este lesne de înţeles, mai mult decât evident şi este normal să fie aşa! Dar să nu ne agităm mai mult decât trebuie cu „problema secuiască”, ci să privim mai bine spre Basarabia, unde sunt ai noştri, căci acolo sunt problemele mult mai grave şi nu se discută îndeajuns despre ele! Căci dacă vom rezolva cândva problema secuiască, care este rezolvabilă, prin politica paşilor mărunţi – "Politik der kleinen Schritte", vom putea rezolva şi-n Basarabia unită cu ţara pe viitor, problema integrării rutenilor, ruşilor, a găgăuzilor, tătarilor etc.

Lucian HETCO
Editor Revista Agero – Germania
http://www.agero-stuttgart.de/