S-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Mircea Eliade (9 martie 1907). Ei, şi ce ne pasă nouă? …

S-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Mircea Eliade (9 martie 1907). Ei, şi ce ne pasă nouă? Aşa cum mă aşteptam, nimic din ceea ce, teoretic, era de aşteptat nu s-a produs în presa culturală românească de azi. Deşi cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în exil, destinul României a dăinuit în preocupările sale, unul dintre articole, scris în 1953, fiind intitulat chiar „Destinul culturii româneşti”.

Noi, însă, l-am uitat. Nu suferă el pentru asta, ci tot noi. Se pare că tentaţia defăimării este mai puternică decât cea a valorificării trecutului. Ioan Paler este deja la al treilea episod al serialului său din revista ASTRA intitulat „O istorie a eşecurilor din literatura română”. Îmi pare rău pentru autor. Stilul şi erudiţia sa sunt, cum s-ar spune, „demne de o cauză mai bună”. Citându-l pe Emil Cioran, el ne atrage atenţia că „politica este ancorată în viaţa socială mai mult decât spiritul”. Întregul paragraf ce urmează, vorbind despre caracteristicile oamenilor politici, este corect, cu o precizare: pe aceştia îi alegem noi, cu puterea noastră de înţelegere a fenomenului politic, dependentă la răndul ei de cultura noastră, care cultură – într-un feedback continuu – depinde de politică.

Revenind la Mircea Eliade, într-un articol polemic din tinereţe (1936), publicat pe când era încă în ţară, îi răspunde lui Zaharia Stancu, care acuzase „generaţia tânară”  cum că ar fi „în pulbere”, adică fără valoare. În apărare, Mircea Eliade îi aduce pe matematicienii Grigore Moisil, Ţiţeica, Teodorescu, filozofii Constantin Noica, Emil Cioran, sociologii Traian Herseni, H.H. Stahl şi foarte mulţi alţi aparţinători ai aceleaşi generaţii. De existenţa acestora şi a lucrărilor lor, el avea cunoştinţă, deşi profesau în alte domenii. Iată o dovadă de cultură autentică, ancorată în realităţile vremii sale. Nu vreau să critic pe nimeni, aşa că prefer să nu mă gândesc la cei ce se auto-numesc azi „oameni de cultură”. Întrebarea este: „încotro se îndreaptă cultura româna azi?”. Avântul generaţiei lui Mircea Eliade s-a prăbuşit între timp. Este generaţia de astăzi capabilă de un nou avânt? Cum? Care ar trebui să-i fie instrumentele, subiectele de analiza, etc.? Nu vă aşteptaţi să dau eu răspunsurile. Vor fi alţii mai deştepţi decât mine s-o facă, şi bine ar face să se grăbească. Eu doar constat. Şi constat că eroii din antichitate se bat în filmele moderne cu săbii din oţel ce nu fusese încă inventat, că instrumentul preferat pentru introspecţii psihologice este sexul, şi . . .  mă opresc.

Există în fiecare dintre noi dorinţa de a fi – dacă nu o personalitate deja intrată în istorie – măcar un om normal. Alegerea între cele doua alternative este o chestiune personală, consecinţă a educaţiei şi psihologiei proprii. (Netrebnicia, deşi existentă şi încă în exces, nu poate fi o dorinţă, ci doar un rezultat.) În timp ce prima reflectă tendinţa de ieşire din mediocritate, a doua are ca ţel mediocritatea absolută. Prima reflectă caracteristicile omului ca animal „de pradă”, a doua pe cele „de turmă”. Primul are privirea îndreptată înainte, este singuratic, este duşmanul tuturor şi toţi îi sunt duşmani. Are tovaraşi doar în haită şi numai pe timpul vânătorii. Al doilea are ochii laterali, se simte bine în mijlocul şi la adăpostul turmei. Este ierbivor şi deobicei pradă pentru primii.  Este bine să nu ne scape din vedere aceste trăsături ale omului ce se află în constituţia noastră biologică, fie că ne place fie că nu. Aşa se face că unii dintre noi sunt conducători şi alţii conduşi. Unele dintre aceste trăsături se ameliorează prin educaţie, dar o genă a educaţiei nu s-a descoperit încă.Suntem antrenaţi în demersurile noastre intelectuale să căutăm normalitatea, deşi ea este o noţiune abstractă, un fel de valoare medie faţă de care pot exista abateri mai mari sau mai mici. Matematicienii sunt capabili să facă chiar evaluări statistice. Cele două trăsături sunt însa contradictorii; ele nu se amestecă. Mai curând ar putea fi analizate prin prizma Teoriei catastrofelor, care teorie nu tratează aşa cum s-ar crede catastrofele, ci fenomenele care au o evoluţie discontinuă, cu rupturi ale pantei.

Exemplul clasic în psihologie este cel al căţelului care – după ce latră furios şi plin de avânt – în faţa unui pericol iminent o rupe la fugă. Trecerea dintre cele două stări nu este graduală, ci bruscă. Noi, cum spuneam, căutam normalitatea. În cazul nostru, ea înseamnă mediocritate şi presupune nu numai lipsa dorinţei de a „ieşi din front”, ci şi lipsa oricărui viciu. Trecem peste sfatul nu-mai-ştiu-cui de a ne feri de cei fără vicii şi – pentru că nici nu le putem recomanda – să căutăm dacă nu comportarea normală, cel puţin una rezonabilă. Asta ar însemna să găsim o măsură în tot ceea ce facem, deşi măsura se pare că este tot mai mult izolată în domeniile tehnice şi mai puţin prezentă în cele umaniste. Înseamnă deci că trebuie să acceptăm din partea fiecăruia o doză de anormalitate şi să ne înţelegem în mod reciproc slăbiciunie, evident fără să le transformăm în pretenţii.

Cum spuneam, mediocritatea absolută este doar o noţiune teoretică; ea nu există în lumea reală. În tehnică, orice dimensiune se indică împreuna cu precizarea toleranţelor admisibile în plus şi în minus. O precizie mai mare înseamnă o toleranţă mai mică. Toleranţa zero nu există. Rezultă că orice individ, oricât de mediocru al fi el, se poate spune şi oricât de dobitoc, tot are câteva calităţi, oricât de mici. Asta ca să nu vorbim despre defecte.

Această mică digresiune introductivă are un scop pe care îl voi finaliza mai târziu. Deocamdată să mai facem o remarcă. România, ca orice altă ţară, are nevoie de o literatură, ca parte a culturii. Nu vreau să spun că nu ar avea una. Orice cultură are la bază câteva cărţi fundamentale care, pe de o parte au contribuit la formarea gândirii, a mentalităţii, acelui popor şi pe de altă parte au arătat lumii cine sunt ei. Naţiunile puternice nu numai că au arătat, dar au şi impus altora cultura lor. Desigur, există cărţi de ficţiune, de exegeză, de poezie şi de multe alte feluri, dar la nivelul de bază, cel fundamental, se află cărţile ce relatează întâmplări reale sau fictive – dar plauzibile – menite nu numai să arate, ci să şi explice mentalitatea poporului aşa cum s-a format ea în decursul anilor, ca efect al istoriei pe care a traversat-o, cu toate evenimentele ei, favorabile sau nefavorabile. Motivaţiile noastre, explicaţia unor fapte trecute şi modul în care vom acţiona în viitor se află într-o relaţie de tip cauză-efect.

Nu întâmplător cei ce conduc lumea ştiu cum să ne manipuleze. Ei ştiu cum gândim chiar mai bine decât noi, pentru că ne cunosc trecutul, trecut pe care noi înşine uneori îl eludăm, atunci când nu-l deformăm din diferite motive. Trendul indică viitorul, dar parametrii lui se stabilesc prin analiza evoluţiei anterioare. Sau mai pe româneşte, „trebuie să ştii de unde vii ca să ştii încotro te îndrepţi”.

Ce avem noi aici? Cam puţin, iar cu apetitul nostru către defăimare, riscăm ca în scurt timp să nu mai avem nimic. Şi totuşi, am cunoscut evenimente din care ar putea învăţa şi alţii, nu numai noi. Despre ele, însă, nu scriem decât prea puţin, aproape nimic. Există mentalitatea că un roman este mai ceva decât un jurnal, că ficţiunea este adevarata literatură şi nu reflectarea realităţii. Poate, cu o mică observaţie: orice autor va pune în sarcina eroilor săi ceea ce gândeşte şi înţelege el şi nu ceea nu i-a trecut niciodată prin minte. Un roman este de aceea mai mult o încercare de a se ascunde după deget, pentru că îi lipseşte curajul să dea publicităţii un jurnal intim. În loc de persoana întâia singular se foloseste a treia şi gata romanul. Acestor autori le lipseşte prima calitate de scriitori adevăraţi: sinceritatea. A doua calitate, capacitatea de introspecţie, este deja ceva ce le depăseşte cu mult posibilităţile intelectuale. În ceea ce priveşte puterea de convingere, soluţia inversă – relatarea la persoana întâia a unor fapte îndeplinite de altcineva – ar fi cu mult mai eficientă.

Am început să scriu aceste rânduri plecând de la o carte pe care tocmai am citit-o. Nu spun care pentru că nu vreau să fiu acuzat că îi fac publicitate. Este autobiografică, adică tocmai ceea ce criticii noştri literari minimizează, nerealizând că în acest mod se desfiinţează pe ei înşişi. Sub forma amintirilor unui copil este redată atmosfera deceniului şase al secolului trecut într-un târg românesc. Nici un tratat de istorie nu va reda atât de autentic viaţa în România acelor ani, iar cărţile de literatură care ne-am aştepta s-o facă sunt cvasi-inexistente. Amintiri din copilărie? Iată o idee! Un copil nu poate fi decât martor. Lui i se iartă orice. Totul este ca relatarea să fie autentică, iar aceasta este una dintre puţinele cărţi adevărate scrise în ultimul timp. Pentru contrast, avem „memorialistica” celor ce vor să-şi corecteze imaginea, sau chiar să-şi construiască o „filogeneză aurită”. Cum acestora din urmă le lipseşte sinceritatea, rezultatul este opus celui scontat. Minciuna prin eludarea unor evenimente importante sau chiar minciuna simplă sunt prea evidente pentru orice cititor oricât de neavizat. În lipsa unor explicaţii plauzibile, supoziţiile pot fi chiar mai grave decât realitatea. Orice răufăcător are în momentul respectiv convingerea că faptele lui sunt pe deplin justificate. Cum a ajuns el la această convingere rămâne să ne povestească. Dacă o face cu sinceritate, s-ar putea să-l credem şi chiar să-l iubim, fiindcă îl înţelegem. („Errare humanum est, perseverare autem diabolicum”.) Marii scriitori nici n-au făcut altceva. La şcoală ni se dădea exemplu Shakespeare care o duce pe Gertrude, mama lui Hamlet, de la o convingere la cea opusă, de la ură la dragoste, prin subtilitatea modificărilor psihologice în paşi mici. Ceea ce poate da de gândit este faptul că autorul cărtii autobiobrafice pe care tocmai am laudat-o – intelectual în toată puterea cuvântului – nu este un scriitor profesionist. Dar ce este un scriitor profesionist? Nu demult discutam cu unul binecunoscut – prefer să nu-l denunţ – care protesta „cu mânie proletară” împotriva celor ce se apucă de scris după ce ies la pensie, în timp ce el – sărmanul – scrie de la 15 ani. E greu de aflat ce credea el că are de spus lumii la vârsta aceea, pentru că n-a reuşit s-o facă nici mai târziu, dar şi-a apărat întotdeauna cu îndârjire breasla de orice intrus. Cum însă eram „asupra unui pahar cu vin”, s-a confesat că raporturile lui cu profesorii de alte materii decât limba română, pe care nu reuşea niciodată să-i înţeleagă, se limitau la negocierea / cerşetoria notelor. Este doar un exemplu din ceea ce a ajuns să fie aproape o caracteristică generală a celor ce – profesând în discipline unde aprecierile sunt subiective – anii de socialism i-a antrenat în folosirea altor criterii, mai practice pentru propria lor parvenire.

Recrutaţi dintre elevii mai limitaţi intelectual, după ce au scăpat de „furcile caudine” ale profesorilor de la şcoală – pe care numai ei ştiu cum au abslolvit-o, dacă au absolvit-o – declară ( fără să-şi dea seama că se auto-insultă) că ei „nu le au cu matematica”, ei sunt „oameni de cultură”, ca şi cum condiţia necesară a omului de cultură ar fi prostia. Aici nu este vorba numai de înfumurare, ci şi de un scut menit să le apere ignoranţa în faţa unor „indiscreţi”. Asemenea atitudini se reflectă într-o sumedenie de manifestări, cum ar fi, spre exemplu, declaraţia unora cum că americanii ar fi inculţi, pentru că n-au auzit de Marin Preda, ca şi cum noi am fi tobă de literatură americană. Cum poate fi incult un popor care, în mod evident, ne este superior. Îi asigur din experienţă pe neîncrezători că librăriile şi bibliotecile lor sunt incomparabil mai mari decât ale noastre şi întotdeauna pline de cititori. Asemenea concepţii reflectă doar ideea celor mulţumiţi cu suficienţa lor, idee potrivit căreia „ce ştiu eu însemnă cultură, ce nu ştiu eu nu contează”.Ce-i drept, un specialist într-un domeniu oarecare nu poate face literatură în specialitatea lui. Tendinţa de exprimare exactă îl va împiedica să găsească un limbaj poetic. Este nevoie de puţină ignoranţă. Întrebarea este deci: „De câtă ignoranţă este nevoie pentru a face literatură?”, pentru că prea multă, în mod evident, nu poate fi folositoare.

Atunci când Eminescu scria „La steaua”, foarte puţini dintre români ştiau cu exactitate ce sunt acelea stele şi care sunt distanţele dintre ele. Nici Eminescu nu era un astronom, dar printre poeţii din vremea lui, el era un om cult. (Ce vremuri!!!) Tocmai acest statut de „intermediar” i-a permis să cucerească inimile noastre.Scriitor este doar cel care are ceva de spus. Este cu atât mai bun cu cât o face mai bine. Dacă însă nu are nimic de spus, el nu rămâne în literatură, oricât şi oriune ar cotiza. Să nu confundăm sportivul cu antrenorul sau – mai grav – cu profesorul de sport. Sunt profesiuni distincte, performer fiind doar primul, dacă a avut norocul să fie lansat de un antrenor inteligent. Nu ştiu de ce tocmai în literatură cele trei profesiuni se amestecă. În plus, orice carte are o adresă, în sensul că se adresează unei anumite categorii sociale: există cărţi de fizică, de agronomie, de psihologie, de dragoste, pentru copii, pentru văduve, etc, etc.

Nici măcar Biblia nu se adreseaza tuturor, în ciuda acelor sectanţi care te acroşează pe stradă şi îţi bagă sub nas un text religios pe care ei abia îl silabisesc şi nu realizează că interlocutorii au alt nivel intelectual. Se justifică cu ideea că şi apostolii erau analfabeţi. Da, dar ei nu erau şi proşti. La vremea aceea, majoritatea oamenilor erau analfabeţi. Orice carte, inclusiv Biblia nu se putea adresa decât celor extrem de puţini ştiutori de carte şi care erau savanţii timpului. Acestora le era adresată Biblia, care – pe lângă altele – avea rol de „note de curs” în încercările acestora de a transmite mesajul celorlaţi. În rândul populaţiei din care proveneau, apostolii erau stimaţi, se bucurau de încrederea concetăţenilor, reuşind astfel să-şi îndeplinească rolul de intermediari, ceea ce nu li se întâmplă sectanţilor din zilele noastre.          

Unii „oamenii de litere” au devenit şi ei un soi de sectanţi imaginându-şi că doar ei deţin adevărul şi îşi propun să se pronunţe chiar şi acolo unde nu înţeleg despre ce anume se vorbeşte. Iar cum în România socialistă şi post-socialistă administraţiile editurilor literare au fost ocupate în exclusivitate de ştim-noi-cine, ne putem pune cu îngrijorare întrebări asupra viitorului.

Revenind in prezent, eu trebuie să recunosc că fac parte din acea categorie de persoane despre care se spune că, asemenea căţeilor, au privirea inteligentă, dar nu se pot exprima. Este vorba despre ingineri. În cazul meu, lucrurile stau chiar mai prost: nici măcar nu am privirea inteligentă. Am ochii verzi şi – se ştie – doar cei cu ochii închişi la culoare sunt acreditaţi cu privire pătrunzătoare şi, implicit, cu o minte pătrunzătoare. Ochii de culoare deschisă inspiră o persoană mai ştearsă. Dacă în ceea priveşte inteligenţa privirii ne-am lamurit, rămâne să analizăm capacitatea de exprimare. Ei bine, aici situaţia e puţin mai complicată. Inginerii se înteleg foarte bine între ei, ceea ce înseamnă că pot exprima şi înţelege subiectele ce-i preocupă. Aceste subiecte sunt în general ceva mai complexe decât cele uzuale. Se pune atunci întrebarea: „cum se face că reuşesc să comunice în probleme complexe şi nu se pot exprima în cele simple?”. Poate că nu exprimarea este de vină, ci întelegerea din partea interlocutorilor şi mai ales selecţia subiectelor apreciate ca meritând să fie discutate. Evident, vorbesc despre inginerii adevăraţi şi nu despre cei făcuţi ştim noi cum, dar în această privinţă nici celelalte categorii profesionale n-au fost în totalitate iertate, iar cele „umaniste” fiind chiar cele mai afectate.     Există probabil scriitori care îşi imaginează că opera lor interesează pe toată lumea şi, în consecinţă, ei se adresează tuturor. Este o naivitate, ca să mă exprim delicat. Cei care scriu cărţi – pot sau nu să facă parte din categoria căreia i se adresează. O carte pentru copii, nu este scrisă de către copii. Există adulţi care s-au dedicat acestui sector şi scriu într-o formă agreată de către copii, chiar dacă inserează mesajele adulţilor – atunci când o fac. Se poate să n-o facă? Ba bine că nu! Ce se află în capul acestor autori mi-e mai greu să aflu, dar am cunoscut – ca tot românul – pe pielea mea, recomadările profesorilor, în general bune – nu zic nu – dar şi cu erori şi încă majore.

    N-am înţeles, spre exemplu, niciodată de ce ni se recomanda „Contele de Monte Cristo”, al cărei mesaj prostesc este răzbunarea, dar ni se interziceau „cărţile de aventuri”. E drept că acestea din urmă erau prost traduse, dar mesajul moral, educativ, era întotdeauna perfect. În plus, mai învăţai şi ceva geografie, aflai câte ceva despre alte meşteşuguri decât cele din ograda proprie, obiceiuri ale altor popoare, şi multe altele. Altă carte recomandată copiilor este Tartarin din Tarascon. Carte pentu copii! Oare??!!! Cartea a fost în epocă un pamflet politic ce numai copiilor nu era adresat. Este de presupus a fost un pamflet superb, motiv pentru care s-a şi păstrat, dar din care noi astăzi nu mai înţelegem nimic, iar poantele nu mai sunt gustate nici măcar cu explicaţii. Şi, dacă nu înţelegem noi, recomandăm cartea copiilor, în speranţa că poate măcar ei se vor amuza citind „aventura” eroului. Ei bine, nu se amuză!

    Am făcut acest experiment. Am dat cartea spre lectură unor copii cu inteligenţa verificată obiectiv. Doi dintre ei au răspuns testului meu. Deşi nu se cunoşteau între ei, răspunsul lor a fost identic. Au respins-o cu vehemenţă şi cu un mic reproş ne-exprimat: „îi iau cumva drept idioţi?”. Caracterizarea lor a fost: întâmplări neverosimile, un personaj tembel, etc., etc.  Şi atunci, ridicol devine şi cel ce recomandă asemenea lecturi.

    Ne mai miră că cititul nu-i mai atrage pe copii? Să nu ne mai mire! După o aşa recomandare, nu ne putem aştepta decât la efecte pe măsură. O carte bună pentru copii este „Robinson Crusoe”. Daniel Defoe, însă, n-a urmat vre-o şcoală de scriitori. El a fost mai întâi om de afaceri, s-a implicat în politică, a fost şi arestat, s-a apucat de jurnalistică, unde s-a remarcat printr-o  satiră ascuţită şi, tot îmbunătaţindu-şi instrumentele, a devenit scriitor. Întotdeauna a scris pentru că a avut ceva de spus. Abia mai târziu s-a gândit că ar avea ceva de spus şi copiilor şi aşa s-a născut o carte cu un conţinut profund educativ. Aventura este la el un pretext.

    Oricum, cărţile amintite nu sunt româneşti. O cultură autentică trebuie să se ancoreze în cea universală, dar nu se poate lipsi de un sâmbure autohton. Din când în când, asemenea sâmburi apar şi la noi. Nu ştiu de ce nu încolţesc! Întrebare retorică, bineînţeles.

    La Sibiu a apărut cândva ASTRA (Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român), având ca obiectiv răspândirea culturii în rândurile românilor transilvăneni, îndelung oprimaţi de către străini. La Braşov apar într-o veselie seriale de reviste ASTRA, de parcă nu se puteau găsi şi alte nume. Cât despre obiectiv, el a fost demult uitat şi, îmi pare rău să constat, ultima serie nu poate avea ca cititori decât un cerc cu foarte puţin mai larg decât cel al autorilor. Nu pentru că nu ar avea cine s-o citească, dar „obraznicii” de cititori îşi permit luxul să-şi selecteze lecturile. Şi cum majoritatea cititorilor potenţiali aparţin altor cercuri profesionale, este greu de crezut că aceiaşi, mereu aceiaşi, autori ar putea să le spună ceva nou.

    În schimb, pictorul Mişu Popp a fost braşovean. Un studiu serios al vieţii şi operei lui este realizat de către Elena Popescu din Sibiu. A organizat chiar şi o expoziţie itinerantă, împrumutând în acest scop tablouri din principalele muzee din România (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Braşov, etc.) şi din colecţii particulare. Efortul depus şi dăruirea ei sunt remarcabile. Acum, expoziţia al cărei curator este, se află chiar la Braşov, unde nimeni nu se poate lăuda nu numai cu realizări similare, dar nici măcar cu preocupări asemănătoare.

    Cartea despre care vorbeam la început şi spuneam că mi-a plăcut mi s-a părut cu atât mai valoroasă cu cât vine după o lungă perioadă în care am constatat şi regretat lipsa unei literaturii autentice, sincere tratând tocmai perioada care, ca popor, ne-a încercat atât de tare. Literatura are un rol cu mult mai important chiar decât documentele oficiale, citite doar de către istorici şi – uneori – nici măcar corecte. Literatura intră direct în conştiinţa oamenilor, o modelează. În plus, unele evenimente nici măcar nu sunt înregistrate. Iată un exemplu:

     La 23 august 1944, armata română angajată pe front a fost lăsată în voia soartei, mai exact în faţa armatei sovietice, care trăgea în tot ce mişcă, în ciuda declaraţiei noastre de întoarcere a armelor. Au fost câteva zile de groază pentru ostaşii români. Nu ştie nimeni câţi au murit şi nu s-a scris nicăieri despre traumele celor ce au scăpăt cu viaţă ca prin urechile acului, fugind peste munţi sau călcându-se unii pe alţii pe drumurile supra-aglomerate. Iar cum majoritatea mărşăluiau pe jos, au fost ajunşi imediat de către trupele sovietice auto-purtate. Cum tata fusese ofiţer – decedase între timp – prin intermediul familiilor unor foşti camarazi am avut prilejul să-i cunosc pe câţiva dintre cei ce au scăpat cu viaţă din acel coşmar. Cu mintea mea de copil nu înţelegeam prea multe, dar mi-au rămas întipărite în minte figurile lor încă îngrozite. Evident că nu există nimic scris despre acele evenimente dramatice în documentele oficiale. Nu numai că nu a avut cine să le scrie, dar şi dacă ar fi făcut-o, avea cine să le distrugă între timp. Eroii acelor întâmplări  – câţi mai există – sunt astăzi prea bătrâni pentru ca s-o mai poată face. Foarte curând, şi cei ce au trăit evenimentele ulterioare vor îmbătrâni şi ei; majoritatea deja sunt.

    Am cunoscut persoane a căror logică, sau lipsă de logică, mă surprinde şi astăzi. Sigur, „după război mulţi viteji s-arată”. Cu toţii greşim mai mult sau mai puţin. Indiferent de gravitatea erorilor, cel mai bun lucru ar fi să le recunoaştem şi, eventual, să explicăm cum de s-a întâmplat, dar mai întâi să întelegem noi înşine unde şi de ce am greşit. Un exemplu de decizie eronată mi-a furnizat un fost diplomat de carieră, deci un cunoscător al vieţii politice internaţionale, fiu de moşieri. După 23 august 1944, s-a gândit că în asemenea momente de răscruce este bine să fie acasă. În consecinţă, a părăsit Londra şi a venit în România. Acasă, însă, n-a apucat să stea, pentru că, desi nu făcuse nimic condamnabil, după ceva închisoare – nu ştiu câtă – a primit domiciliul forţat într-un cătun uitat de lume, unde a trăit din mila sătenilor.

    De la el am învăţat, mai târziu, limba engleză, ca răsplată pentru că îl ajutasem să-şi găsească un serviciu, în condiţiile în care, după ce fusese eliberat, nimeni nu dorea să-l angajeze. Exemple din categoria opusă, a acelora care, acasă fiind, au fraternizat cu străinii pentru a-i ajuta la sovietizarea României nu este necesar să dau. Poate că unii dintre ei îşi dau seama de erorile pe care le-au făcut, chiar dacă nu i-a condamnat nimeni pentru ele. Cei care nu-şi dau seama nu intră în discuţie; ei nu prezintă nici un interes pentru nimeni. Sunt simpli ticăloşi. Cei care însă sunt conştienţi, ar putea să ne povestească, pentru că, repet, „eroarea este omenească”.

    Acest gen de literatură este mai autentic decât oricare altul. În lipsa lui, tineretul nu-şi va cunoaşte trecutul. Vom rămâne o ţară săracă din punct de vedere cultural, o ţară de „moromeţi”. În literatura unei ţări civilizate îşi găsesc loc şi personaje mai evoluate. Aşadar, fraţi români, apucaţi-vă de scris! Conştiinţa voastră este mai presus de judecăţile altora.