Evoluţionismul şi creaţionismul – o evaluare istorică şi teologică –

Conflictul modern dintre ştiinţă şi teologie reprezintă versiunea recentă a unor tensiuni culturale ale căror rădăcini se pierd în trecut. Este o evidenţă faptul că în mai toate culturile lumii au existat şi se manifestă încă, sub varii forme şi în diverse proporţii, controverse între raţionalişti şi tradiţionalişti, între agnostici şi mistici. În aceste condiţii, a trata astăzi conflictul dintre reprezentanţii celor două domenii ale cunoaşterii ca fenomen lipsit de echivalent istoric, cum se întâmplă printre zeloţii din ambele tabere, ţine de o anumită superficialitate şi amnezie, mai precis de ignorarea faptelor. Ceea ce a mai fost va mai fi, spune Cartea Ecclesiastului. Or, dacă lucrurile se repetă în natură, pare că trebuie să existe un proces identic şi în plan cultural… Este, pentru a zice astfel, în firea lucrurilor.

Eseul de faţă nu intenţionează o recuperare exhaustivă a istoriei fenomenului cultural menţionat, întreprindere de altfel superfluă, în contextul în care deja chiar publicul românesc beneficiază de studii serioase dedicate chestiunii1 . În schimb, prezentul eseu îşi propune pe de o parte să creioneze câteva din cele mai importante repere ale fundalului istoric imediat în care trebuie plasată figura lui Darwin, iar pe de alta să contribuie la demolarea mitului mediatic numit „Darwin”. De ce tocmai Darwin? Pentru că numele său este evocat de toţi cei mereu gata să găsească un vinovat, sau, după caz, un erou, pentru conflictul în discuţie.

Aş vrea să observ mai întâi faptul că, în realitate, deşi cei mai mulţi oameni (uneori din chiar câmpul disciplinelor academice) văd în opera lui Darwin originea scandalului, cauzele imediate ale conflictului modern dintre ştiinţă şi teologie trebuie căutate ceva mai în urmă. Cultura spirituală a evului mediu occidental a fost zguduită repetat prin emergenţa unor idei noi despre forma, vârsta şi dimensiunile universului, despre istoria vieţii, idei de natură să pună sub semnul întrebării multe din reperele existenţiale proprii establishment-ului şi stratului cultural anterior2 . Este vorba despre cosmografia copernican-galileeană şi de ideea cusaniană a universului infinit, care puneau mai mult sau mai puţin explicit sub semnul întrebării sensul creaţiei şi centralitatea omului; despre datele tulburătoare ale geologiei, potrivit căreia pământul nu a apărut din neant în urmă cu câteva zile, gata împodobit, ca un pom artificial de Crăciun; despre surprinzătoarele descoperiri paleontologice, care au scos la lumină forme fosilizate ale unor vieţuitoare cu totul nefamiliare omului secolelor XVIII-XIX.

Nu este deloc de neînţeles reacţia dură a multor teologi occidentali din acea vreme3 . Şocul lor a fost provocat de implicaţiile curând evidente ale acestor idei noi în câmpul viziunii teologice asupra lumii şi vieţii, în planul sistemului valorilor, în condiţiile în care cele mai multe ipoteze şi teorii ştiinţifice obişnuiau să îmbrace forme ideologice, fiind puse în slujba unor curente de gândire anticreştină4 . Ar trebui să avem înţelegere pentru aceşti oameni, care vedeau prăbuşindu-se, odată cu „dogmele” ştiinţei antice (în interiorul cărora îşi definiseră teologia), un întreg univers mental şi, ceea ce părea mai periculos, lumea valorilor. Făcând retrospectiva istoriei recente a moravurilor, aşadar conştientizând neaşezarea personală şi socială, ca elemente specifice portretului civilizaţiei noastre5 , ne dăm seama că reacţia lor a fost într-o măsură oarecare îndreptăţită. Nu vreau să justific însă prin această observaţie nici o formă de anacronism. Doresc numai ca cititorul acestor rânduri să încerce să se pună în situaţia acelor oameni, cărora literalmente le fugea pământul de sub picioare. Din nefericire, cum spuneam, vertijul lor a fost intensificat şi amplificat prin acapararea rezultatelor cercetării de către ideologii seculare – uneori de inspiraţie explicit păgână6 –  nu întotdeauna oamenii de ştiinţă având puterea discernerii graniţelor fragile, însă importante, dintre ştiinţă şi opinie, dintre obiectiv şi subiectiv7 . Asocierea ştiinţei cu ideologiile antitradiţionale ale modernităţii – de la ateism şi nihilism, la materialismul ştiinţific şi dialectic – este fenomenul care trebuie chestionat, atunci când e vorba de a descoperi cauzele reale, omeneşti, mult prea omeneşti, ale conflictului.

Darwin, ca om şi savant, a apărut natural, prin selecţie culturală, exact în vremea în care trebuia să se nască, fiind greu de crezut că el ar fi făcut figură frumoasă în Renaştere, spre exemplu, în condiţiile apetitului pentru magie şi gnosticism al acestei epoci. El a fost deopotrivă produsul şi fermentul unui demers mental, mai precis al unei feţe a acestuia, pentru care trăsătura dominantă era febrilitatea nestăvilită a minţii, tendinţa irepresibilă de a demola orice formă a idolatriei culturale. Similar, dar într-un alt registru mintal, adversarii săi (majoritatea venind dinspre teologia anglicană şi din protestantism, apoi şi din catolicismul roman) reprezentau cealaltă faţă, figura tradiţionalistă8 , eşuând în anchiloză intelectuală şi anacronism, prin graba de a condamna ceea ce nu înţelegeau şi prin acuta lipsă a discernământului9 . Din punctul meu de vedere, Darwin nu este responsabil pentru ceea ce s-a spus şi făcut în jurul lui, în numele lui, chiar dacă, după ce a trecut de aici, memoria lui a fost asimilată unui simbol al conflictului. Iar în privinţa celor spuse de el însuşi, în locul său ar putea fi aşezat cu ceva atenţie oricine, de la Copernic la Galilei, de la Descartes la Newton, de vreme ce implicaţiile pe termen lung ale cugetării acestora au fost la fel de importante ca şi cele ale gândirii lui. Diferenţa dintre „cazul” Darwin şi ceilalţi este numai de natură mediatică.

Evoluţioniştii şi creaţioniştii de duzină se raportează diferit la memoria lui Darwin, unii aproape idolatru, exaltându-i geniul şi exagerând perenitatea moştenirii lui, alţii demonizându-i amintirea, excluzând orice aspect pozitiv al întreprinderilor sale. Cred că şi unii, şi ceilalţi, greşesc, folosind ca pretext pentru propriile lor interese figura unui om dedicat cunoaşterii, chiar dacă el însuşi influenţat de ideologiile contemporane. Dosarul trebuie să fie exorcizat. Darwin trebuie lăsat acolo unde îi este locul: în galeria eroilor ştiinţei şi în istoria ştiinţei. Mai ales că biologia contemporană a pus sub semnul întrebării validitatea multora dintre aserţiunile sale10 . Din păcate, nu asta fac curentele parazitare, care încearcă să se grefeze pe trupul ştiinţei (evoluţionismul) şi pe cel al teologiei (creaţionismul)11 , interesate de prelungirea unui conflict dureros, cu consecinţe dramatice pentru existenţa – şi aşa sfâşiată de tendinţe contradictorii – omului modern.

Dosarul Darwin nu poate fi identificat cu problema nici din punctul istoriei culturii, nici din perspectiva teologului; dureros este numai ceea ce s-a petrecut în jurul şi în numele lui, de câteva secole încoace. Biserica s-a rugat mereu pentru iertarea persecutorilor săi; sunt convins că se poate ruga pentru orice om, de vreme ce fiecare om rămâne făptură după chipul lui Dumnezeu, indiferent de profunzimea păcatului în care acesta a căzut. Teologia ortodoxă nu se cantonează în ură, intoleranţă şi dorinţa exterminării adversarilor. În fapt, beneficiind de experimentul bizantin al asumării critice a ştiinţei şi filosofiei antichităţii târzii, teologia ortodoxă nici nu s-a simţit atinsă, la începuturile modernităţii, de propunerile noilor ştiinţe12 . Este adevărat că astăzi, influenţaţi de fundamentalismul neoprotestant, chiar unii teologi ortodocşi au împrumutat metode de lucru mai puţin tradiţionale; fenomenul rămâne însă marginal. Ceea ce a permis teologiei ortodoxe o înţelegere mai clară a situaţiei a fost faptul de a fi ştiut dintotdeauna că există competenţe diferite în cercetarea şi înţelegerea realităţii umane, biologice şi cosmice. Personal, chiar dacă nu este aici locul pentru dezvoltarea acestei piste, nu am nici o îndoială că teoria evoluţiei reprezintă altceva decât ideologia evoluţionistă, la fel cum teologia creaţiei rămâne altceva decât ideologia creaţionistă13 .

Conflictul este imposibil între domenii care au motivaţii, metode şi scopuri diferite în privinţa cercetării realităţii. În aceste condiţii, din punctul meu de vedere, istoria recentă a culturii europene (şi nu numai), în speţă conflictul interminabil dintre creaţionişti şi evoluţionişti, se întemeiază pe o proastă înţelegere a situaţiei, pe dorinţa teologilor şi a oamenilor de ştiinţă de a-i scoate din cursă pe ceilalţi, de a le demonstra irelevanţa şi inutilitatea. Astăzi, într-o vreme în care obişnuim să ne lăudăm cu maturitatea conştiinţei, a venit vremea să renunţăm la asemenea prejudecăţi, făcând loc fiecare celuilalt, acceptând şi optica celuilalt, în scopul comun de a cunoaşte şi de a ne bucura de minunata alcătuire a creaţiei lui Dumnezeu, alcătuire care transcende, în cele din urmă, orice domeniu de cercetare.

Preot Dr. Doru COSTACHE14

______________
Note:

1. Mă refer mai ales la colecţia ‘Istoria ideilor’, găzduită de Humanitas, şi în special la cărţi precum: Arthur Koestler, Lunaticii. Evoluţia concepţiei despre Univers de la Pitagora la Newton (1995); Arthur O. Lovejoy, Marele lanţ al fiinţei. Istoria ideii de plenitudine de la Platon la Schelling (1997); Alexandre Koyré, De la lumea închisă la Universul infinit (1997); Amos Funkenstein, Teologie şi imaginaţie ştiinţifică. Din Evul Mediu pînă în secolul al XVII-lea (1998).

2. Cf. Raymond Trousson, Istoria gândirii libere. De la origini pînă la 1789, Polirom, Iaşi, 1997, pp. 49-51 şi 166-167.

3. Cf. Jean-Pierre Lonchamp, Ştiinţă şi credinţă, XXI: Eonul dogmatic, 2003, pp. 45-53 şi 75-80. În altă ordine, am mai observat în diverse locuri surprinzătoarea permisivitate a clerului şi a teologilor răsăriteni faţă de noile idei ştiinţifice. Vezi “Viziunea teologiei ortodoxe asupra controversei creaţionism-evoluţionism. Elemente pentru un discurs despre metodă”, în vol. Teologie şi ştiinţe naturale. În continuarea dialogului, coord. Radu Constantinescu şi Gelu Călina, Mitropolia Olteniei, Centrul pentru Studii de Teologie Aplicată, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2002; “Logos, Evolution and Finality in Anthropological Research. Towards a Transdisciplinary Solution” / “Logos, evoluţie şi finalitate în cercetarea antropologică. Spre o soluţie transdisciplinară”, în vol. Science and Religion. Antagonism or Complementarity?, coord. Basarab Nicolescu şi Magda Stavinschi, Ed. XXI: Eonul dogmatic, Bucharest, 2003; “Dialogul dintre ştiinţă şi teologie în România” (colaborare cu dr. Magda Stavinschi), în Noua reprezentare a lumii, Studii interdisciplinare. 2, XXI: Eonul dogmatic, Bucureşti, 2004.

4. Vezi chiar tentativele de substituire a credinţei creştine cu aşa-zisa “religie a ştiinţei”, promovată de ideologii naturalismului şi ai scientismului. Cf. Karl R. Popper, Mitul contextului, Trei, 1998, pp. 112-117; Lonchamp, Ştiinţă şi credinţă, pp. 105-108; Claude Allègre, Dieu face à la science, Fayard, 1997, p. 8.

5. Cf. Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, ed. a doua, Humanitas, Bucureşti, 2001.

6. Cf. Ioan Petru Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului, Nemira, 1995, cap. ‘Nihilism modern şi gnosticism’, pp. 308-344.

7. Cf. Jürgen Moltmann, God in Creation. An Ecological Doctrine of Creation, SCM Press ltd, 1991, p. 194; Basarab Nicolescu, Ştiinţa, sensul şi evoluţia. Eseu asupra lui Jakob Böhme, Vitruviu, 2000, pp. 84-87.

8. Este necesară o distincţie între tradiţional şi tradiţionalism, primul termen referindu-se la structura conştiinţei eclesiale iar cel de-al doilea la o pseudomorfoză a acesteia. Precizări importante privind sensul tradiţiei vezi la părintele Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, ed. a treia, 2003, vol. 1, pp. 5-6, şi la părintele John Behr, “Faithfulness and Creativity”, în J. Behr, A. Louth & D. Conomos (eds.), Abba. The Tradition of Orthodoxy in the West, St Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, NY, 2003, pp. 159-178.

9. Lipsa discernământului se dovedeşte în incapacitatea de a distinge competenţele teologiei şi competenţele ştiinţei. Cf. Doru Costache, “Istoria recentă, actualitatea şi perspectivele raporturilor dintre teologie şi reprezentarea ştiinţifică a lumii”, în vol. colectiv Ştiinţă şi teologie. Preliminarii pentru dialog, XXI: Eonul dogmatic, 2001, pp. 36-40.

10. Cf. Isabelle Stengers, Inventarea ştiinţelor moderne, Polirom, Iaşi, 2001, pp. 145-149.

11. Despre apartenenţa ideologică a celor două curente am vorbit în “The Teleological Anthropology: a Way for Transcending the Conflict between the Scientific & Theological Perspectives on Human Being”, în vol. Science and Religion Dialogues, eds: Radu Constantinescu şi Gelu Călina, University of Craiova, SReDOC Program, Mitropolia Olteniei Printing House, Craiova, 2002

12. Cf. Allègre, Dieu face à la science, p. 218.

13. Vezi observaţiile  din “Logos, Evolution and Finality in Anthropological Research”, pp. 245-250.

14. St Andrew’s Greek Orthodox Theological College (Sydney College of Divinity, Australia)