„Din lăsământul acesta voesc să se constituie o fundaţiune permanentă, care va purta numele Fundaţiunea lui Gozsdu”


 

    Persistarea în actualitatea ultimelor luni a unei dileme în jurul modului cum cele două guverne, român şi maghiar, s-au înţeles asupra manierei de abordare şi soluţionare a chestiunii Gojdu şi în special asupra succesiunii în materie de patrimoniu a vechii Fundaţii Gojdu, înfiinţată la Sibiu şi Budapesta în anul 1870, a generat o stare de confuzie şi chiar de perplexitate la virtualii beneficiari din România şi Ungaria, care nu ştiu ce se întâmplă, ce înţelegeri oculte s-au făcut dincolo de uşile închise ale tratativelor diplomatice. În această stare de nemulţumire, referinţele la litera şi înţelesul Testamentului lui Gojdu, reiterarea dorinţei lui nealterate de reavoinţa unora, care nu-i suportă urmările, a devenit o cale de a restarta adevărul, precum se restartează softul unui calculator, atunci când este atacat de un virus, care vrea să-l modifice şi să-i deformeze produsul.
    Absenţa comunicării de bună credinţă, din partea celor în cauză, în speţă din partea guvernului, a alimentat şi alimentează părerea că s-a căzut într-o  învoială rea şi s-a făcut gafa monumentală, din care nu se află soluţia de ieşire, pentru a linişti opinia publică.
    Părerea care circulă este că partea română a dat dovadă de amatorism şi neglijenţă în apărarea intereselor ţării, iar partea maghiară de machiavelism şi lipsă de onestitate. Toate au condus împreună la subminarea cu pagube mari a continuităţii Fundaţiei istorice Gojdu, din 1870, deşi aceasta este recunoscută juridic în Fundaţia Gojdu, restaurată din anul 1996 la Sibiu, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, care-i consacră vocaţia de proprietar al vechiului patrimoniu.
    Mai observăm că testamentul lui Emanuil Gojdu s-a publicat din nou, în serial, de către revista „Foaia românească”, de la Giula, din Ungaria, în numerele sale din decembrie 2005 şi ianuarie 2006, ceea ce înseamnă un strigăt de deznădejde, căci românii de acolo se simt din nou abandonaţi de guvernul român, precum s-a întâmplat în epoca regimului comunist. S-a publicat textul fără comentării, căci acesta este stadiul lor de exprimare, fiind încă sub frica terorii de dezaţionalizare din perioada anterioară. S-a publicat astfel, ca să se vadă că ei îl ştiu şi îl ţin, dar aşteaptă sprijin pentru ca adevărul acelui testament să iasă la iveală şi să fie respectat.
    În consecinţă, cu rol lămuritor, aducem acum înainte câteva pasaje esenţiale din Testamentul lui Emanuil Gojdu. Acest document a fost redactat în limba maghiară, la 4 noiembrie 1869, în casa din Pesta a titularului, în prezenţa notarului public şi a martorilor, fiind semnat de toţi şi autentificat astfel. S-a deschis şi s-a făcut lectura publică a lui, potrivit  legii, îndată după moartea lui Emanuil Gojdu, survenită la 22 ianuarie / 3 februarie 1870. S-a publicat imediat integral în Telegraful român de la Sibiu, începând cu numărul 9, din 10 februarie 1870. Apoi se publică în Analele Fundaţiunii lui Gojdu, 1881, p. 17-21. La 1886 se publică din nou în Protocolul Congresului Naţional Bisericesc Ordinar al Bisericii Ortodoxe Române de la Sibiu, ceea ce înseamnă asumarea de către această instituţie a vocaţiei de testator, beneficiar şi operator al prevederilor documentului, în esenţă prin Fundaţiunea Gojdu. Asesorul consistorial Matei Voileanu traduce din nou şi mai bine textul, la cererea Reprezentanţei Fundaţiunii Gojdu, care îl editează în broşură la Sibiu, în anul 1899, de ziua naşterii lui Gojdu. Acest text este difuzat public în toate parohiile ortodoxe româneşti din imperiul bicefal, împreună cu portretul lui Emanuil Gojdu, care se etala în şcolile rurale confesionale ale românilor. Astfel se populariza fundaţia şi se colectau cererile tinerilor pentru burse şi ajutoare de studii medii şi superioare. Traducerea Voileanu a fost mereu republicată, între care în 1940 de către Academia Română, în 1995 la Budapesta, în 2002 la Târgu Mureş şi Bucureşti în 2003 la Oradea. De aceea, nu se poate spune că Testamentul este greu accesibil, că nu este cunoscut. Atunci este de mirare uşurinţa cu care se trece peste litera lui şi se încalcă de actualii guvernanţi mesajul lui.
    Prima întrebare este privitoare la cine este în drept să pretindă respectarea Testamentului? În chiar primul aliniat, Emanuil Gojdu scrie că aceasta revine tuturor celor „pe cari voesc să-i împărtăşesc din rămasul meu”, adică soţia, rudele şi componenţii „acelei părţi a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania, care se ţine de legea răsăriteană ortodoxă”. Acestora le lasă testamentul ca să le servească „de cinosură”, adică de temei şi delegaţie de interese.
    Pentru îndeplinire: „Din lăsământul acesta voesc să se constituie o fundaţiune permanentă, care va purta numele Fundaţiunea lui Gozsdu”, pentru care lasă instrucţiuni de funcţionare într-o perioadă de 150 de ani, deci între anii 1870-2030. Dacă socotim că fundaţiunea a fost sechestrată la Budapesta şi împiedicată să funcţioneze după anul 1920, apoi a fost desfiinţată abuziv în 1948-1953, prin măsuri dictatoriale ale unor guverne reacţionare, atunci se pune problema prelungirii în mod corespunzător a duratei de funcţionare pentru împlinirea celor 150 de ani normali, prefiguraţi de testator. Prin urmare Fundaţia Gojdu e în dreptul său natural de funcţionare până în anul 2115.
    Iar în final: „Pentru ca dispoziţiunile acestea testamentare sub decursul timpului să nu se dea uitărei, dispun ca testamentul acesta să se citească în toţi anii în toate bisericile parochiale române răsăritene, la 9 februarie calendariu vechiu, ca fiind în ziua naşterii mele.”
    Cum se apropie acest 9 februarie, ar fi nimerit prilej de a se respecta voinţa lui Emanuil Gojdu şi să se facă lectura voinţei lui, aşa cum a cerut-o. Dar să înceapă această acţiune din Parlamentul României cu lectura Testamentului Gojdu, pentru a respinge orice act, prin care voinţa generoasă al lui Gojdu şi moştenirea sa ar fi puse în pericol de înţelegerile oculte ale unei guvernări îndepărtate şi chiar străină de istoria noastră şi de interesele viitoare ale României.

Conf. univ. dr. Constantin MALINAŞ