În acest nou mileniu al vitezei, al răsturnării prejudecăţilor, al stresului, al muncii epuizante, privind din exterior, aidoma unui analist obiectiv (pe cât de obiectivă poate fi totuşi această analiză, ţinând cont de subiectivitatea inerentă fiinţei umane), observăm că oamenii îşi creează în general singuri probleme, privind evenimentele din jurul lor printr-o perspectivă deformată.

   

   În acest nou mileniu al vitezei, al răsturnării prejudecăţilor, al stresului, al muncii epuizante, privind din exterior, aidoma unui analist obiectiv (pe cât de obiectivă poate fi totuşi această analiză, ţinând cont de subiectivitatea inerentă fiinţei umane), observăm că oamenii îşi creează în general singuri probleme, privind evenimentele din jurul lor printr-o perspectivă deformată. Pe scurt, este o căutare febrilă a "sacrului", într-un mundan vulgarizat de mult ce nu mai poate coexista cu noţiunea de sacralitate. Căutăm înţelesuri ascunse acolo unde ele nu au cum să existe… Încă din fazele sale incipiente, omul a dorit să înţeleagă. Iar când nu a reuşit să facă asta din cauza unei înapoieri de ordin senzorial, omul a creat superstiţia, mitul, legenda, credinţa, ideea supranaturalului. Tot ceea ce părea de neînţeles a fost transformat în ceva intangibil, superior prin tocmai această proprietate a intangibilităţii… Şi iată cum oamenii au devenit în scurt timp sclavii propriilor creaţii… Ei au inventat toate aceste simboluri pentru a elimina presiuni, pentru a scăpa de întrebări, pentru a răspunde într-un mod cât de cât acceptabil problemelor existenţei. În scurt timp însă, oamenii au devenit subjugaţii de aceste creaţii ale lor.             

    În spatele oricărui fapt banal căutăm explicaţia ascunsă, misterul, partea aceea nedezvăluită decât celor avansaţi. Neofitul visează în permanenţă la iniţiere şi creează vise, imagini ipotetice ale acesteia, care, fie ele pozitive sau, din contră negative, ajung, la capătul unui şir de procese psiho-somatice, să afecteze însăşi actul în sine. Percepţia a priorică pe care tu o ai, prejudecata ta, afectează percepţia faptică. Porneşti la drum având deja cristalizat în conştiinţă un rezultat posibil şi asta afectează desfăşurarea actului în sine. Psihologia este cel mai bun exemplu de căutare absurdă a unor cauze pur şi simplu inexistente. Un efect devastator poate avea la origine nişte cauze banale, sau, chiar, poate avea la origine hazardul, înţelegând aici un element amorf despre care nu se poate spune nimic, nici măcar dacă există sau nu. Într-un fel, hazardul este Tao, este o idee abstractă inexistentă prin care omul încearcă să-şi explice lumea, delimitând cunoscutul de un rest a cărui existenţă trebuie în mod esenţial pusă la îndoială "până la dovada contrarie"… Încercând întotdeauna să găsim cauze, ba, mai mult, aducând de cele mai multe ori aceste cauze în patologic, transformăm firescul într-un lung şir de probleme. Căutăm să înţelegem prin intermediul unor algoritmi complecşi raţionamentele ascunse ale gândirii unui criminal, doar pentru că nu vrem să acceptăm că unii oameni pur şi simplu pot omorî dintr-o plăcere ce nu are legătură cu traume, ci este, pentru ei, doar firească. Nu suntem capabili să admitem existenţa firescului.

    Moartea de exemplu nu trebuie înţeleasă, este inutil să facem speculaţii. Doar viaţa reală, doar senzaţia nemijlocită, doar fiinţarea Daseinu-lui în mijlocul lumii, doar acestea sunt senzaţii veridice. Puterea unei filosofii, puterea unui sistem raţional rezidă tocmai în aplicabilitatea acestor sisteme. Teoria se poate fundamenta doar pe practică, în caz contrar, fiind doar un instrument steril şi banal de raţionament scolastic… Încercând să găsim întotdeauna cauzele ascunse, uităm să trăim, pentru că viaţa nu există pentru un motiv. Raţiunea vieţii rezidă simplu în "a fi". Atât şi nimic mai mult… Nu este nicio problemă în a nu şti, este firesc… Marea lecţie a vieţii este că aceasta în sine este o întâmplare întâmplătoare care s-a întâmplat din întâmplare…