Cultura?! Da, mai există, dar numai pentru parvenire.

    Vorbeam într-o zi cu cineva despre cultura… Se mai discută astăzi despre aşa ceva, mai este oare un subiect la modă? Ce e moda şi care sunt criteriile după care ar trebui să ne ghidăm în a face o astfel de încadrare? Întrebări care rămân întotdeauna fără răspuns, deşi a curs destulă cerneală pe această temă. Dar să las dezbaterea teoretică pe altă dată şi să mă ocup de cultură, de  ceea ce pare a fi ceva pierdut în vâltoarea vieţii plină de angoase şi deziluzii a unor generaţii care parcă au apus sau care s-au săturat să mai aducă speranţa în gândurile lor ca pe un laitmotiv.
    Revin astfel la dezbaterea pe care am amintit-o la început, deoarece nu pot merge mai departe cu gândurile mele ( dizertaţie mi se pare un cuvânt prea sofisticat ) până nu amintesc ce mi-a răspuns interlocutorul meu. Cultura?! Da, mai există, dar numai pentru parvenire. Cum se poate aşa ceva? – am întrebat plină de revoltă şi cu un patos specific generaţiilor recente. Mi s-a răspuns tot cu o întrebare: Cine mai citeşte astăzi o carte de dragul actului în sine, de dragul cititului ? Gramul de nihilism ( poate am prea mari pretenţii să numesc astfel  starea mea de spirit ) şi de respingere a priori a ceea ce se încerca a mi se comunica a scăzut într-o clipă. Am tăcut, neîndrăznind să răspund…
    M-am gândit la mine, la cei din jur şi la cei care aveau să vină: generaţia următoare.   Aveam două soluţii să răspund întrebării puse: prima ar fi fost cea mai la îndemână, aş fi putut să evoc tradiţia, valorile, să mă întreb retoric asemenea francezului Ou sont les neiges d’antan? sau cea de-a doua variantă, mai uşoară dar mai dureroasă, să mă uit pe fereastră. Nu, nu fereastra care deschide noi orizonturi, nu fereastra  lui Vermeer, artistul din Delft, ci fereastra casei mele care îmi oferea mereu aceeaşi perspectivă: o imagine sumbră a unor blocuri care mai aminteau încă de o epocă schiloadă şi a oamenilor îngheţaţi care alergau – ca în fiecare zi – spre diverse locuri ce le răpeau tot timpul şi seninătatea. Dar n-am ales nici una dintre variante, am preferat sa tac…o atitudine probabil mai bună decât aceea de a mă bate cu pumnii in piept că mai există astăzi încă mulţi care savurează cultura din plăcere. Laşitatea sau pur şi simplu ruşinea de-a face parte dintr-o generaţie în care sunt tot mai puţini aceia care deschid o carte de dragul acesteia – nu ştiu care dintre cele două a atârnat mai mult în balanţa recurgerii mele la tăcere. Într-o clipă mi s-au scurs prin faţa ochilor mii de persoane, actori ai unui film care începuse déjà să mă plictisească. O lume pestriţă, coborâta parcă din filmele lui Kusturica, dar din care umorul încetase sa te mai sensibilizeze, apărea acum în gândurile mele sătule de atâtea vedete, de atâta muzică proastă, de atâtea lacrimi scurse din poveştile depănate de soap opera. Şi ca într-un videoclip la modă imaginaţia mea a zburat brusc către discursurile sterile, cu limbaj de lemn ale politicienilor care transmit mesaje fără conţinut şi către acei oameni pe care i-am evocat mai sus, aceia cărora am dori să le găsim o scuză că nu mai au timp pentru actul culturii, chiar şi acela care ar fi cel mai la îndemână – să citească o carte. Măcar una…             
    Şi poate că n-ar trebui să condamn o lume obosită parcă de scurgerea aceasta a timpului asemenea flash-urilor din reclamele televizate. Aş putea însă să-i acord circumstanţe atenuante în ceea ce priveşte abordarea aceasta pragmatică a unui domeniu care nu ţine de foame decât atunci când ştii cum să-l savurezi. Şi dacă acesta este preţul care trebuie plătit, poate că ar trebui să privim de acum înainte măcar partea buna a lucrurilor şi să avem puterea să acceptam – chiar dacă acest lucru nu ne mulţumeşte pe deplin  – că trăim într-o lume în care valoarea se amestecă azi cu ceea ce numim underground, în care este definită o estetică a urâtului, în care spiritualul se zbate să supravieţuiască pe un raft prăfuit ce aparţine miliardarului de carton. Mi-aş fi dorit ca aceste gânduri să mă obosească atât de tare încât să adorm şi să mă trezesc într-un alt fel de timp, într-o alt fel de lume.  Şi  – totuşi  – dacă nu aveam această discuţie, şi dacă nu mi se punea această întrebare eram mai liniştit? Asta sa fie oare Soluţia?! – am exclamat ca şi cum aş fi găsit cheia celor mai dificile ecuaţii…
    Dar oare s-ar găsi în fiecare loc din ţara asta un astfel de misionar care să poată să incite până şi cel mai neiniţiat suflet…cine ştie?  

Ioana Dorobantu,
istoric de arta