Timpul şi Omul

Vrăjmaş a tot ce fiinţează
între trecut şi viitor,
unde-i stăpân cu vreri depline
peste etern şi trecător,

 

visează Timpul să unească
sub sceptrul său fără egal
fiinţa cu nonexistentul,
astfel creând un tot regal.

 

Ba chiar mai mult, aici să intre
gânditul şi ne-ngăduitul
şi Omul cu-ale lui speranţe
că va cunoaşte nemuritul…

 

Îl deranjează mai cu seamă
a Omului împieptoşare,
cu năzuinţa sa de-a şti
câte-s în lună şi în soare,

 

curajul său de-al despica
în fost-a este şi va fi,
ca de urechi să-l poată trage
când îndrăzneşte a minţi.

 

Şi nu-nţelege cum de Tatăl
se-arată-atât de tolerant
cu un asemenea pigmeu
necumpătat şi arogant,

 

ce crede că nu doar Pământul,
ci lumea-ntreagă e a lui
ca mendrele să şi le facă
cam ca la uşa cortului.

 

˝Ehei, îşi spune Timpu-n sine,
de-ar fi să fie cum vreau eu,
l-aş aranja pe cabotin
ca pe oricare derbedeu,

 

încât are renunţa pe dată
la-nfumurări de demiurg,
ca rostul său de râmă oarbă
să şi-l cultive mai cu sârg˝.

 

Dar Domnul i-a citit aleanul
şi-n necuprinsa lui mărire
în Om sădi elan spre ceruri,
iar Timpul îl lovi cu-orbire.


Căutarea originalului

Atâta te-am tot căutat
încât am sfârşit
prin a mă pierde
pe mine însumi.

 

Doamne,
de-aş avea
măcar o poză de-a ei,
ca să pot reconstitui
acele clipe ce s-au sinucis
sorbind cu dulce încântare
şi tristă nepăsare
otrava veşniciilor ratate!

 

Dar copia-i doar amăgire
de-originalu-i rătăcire;
de-aceea, Doamne, ia la Tine
povara oarbelor simţiri
şi racla mea cu amintiri,
ca-n veci să nu mai ştiu
că am iubit o Galatee.

 

Rugăciunea Crucificatului

 

De mii de ani stau răstignit
pe crucea dăltuită
din jertfa mântuirii
şi-nfiptă-adânc
în Căpăţâna omenirii,

 

dar bieţii muritori refuză
să ia lumina nemuririi
din candela eternului Cuvânt,
ci-şi făuresc cu opinteli de moarte
enorme cruci din fală şi-amăgire,
ce-ntreg Pământu-l fac să pară
colecţie de-ntinse cimitire.

 

Se-nvârte omenirea cu zel şi-nverşunare
în cercul istovirii spre-un ţel debusolat,
căci cârma lumii-i frântă şi nava în derivă
pe-oceanul de păcate din inimi înjghebat.

 

O, Doamne,
iartă-i că nu ştiu ce fac
şi fă-i să vadă
chiar nevăzutele!