Se zorea. Cosașii erau deja la fața locului și-și pregăteau coasele, pentru a incepe secerișul. Lanul cu spicele înalte aștepta cu nerăbdare ca muncitorii să facă primii pași.

Asemeni unui imn al hărniciei cutiile lunecau pe lămile ascuțite ale coaselor, dîndu-le de înțeles că le așteaptă o zi încărcată.

Cînd totul era deja pregătit,badea Alexei, mai marele și experimentatul dintre toți ceilalți, făcu semn și toți se sculară în picoare. Cinci bărbați tineri și voinici, făcîndu-și semnul crucii pășiră hotărît înainte.

Lăsîndu-și distanță la trei-patru pași unul de altul, toți odată ridicară coasele sus și făcură prima brazdă. Anul acesta a fost  bun, chiar și ploile nu s-au lasat mult chemate. Roada mult-așteptată, după o muncă bine organizată a întrecut așteptările. Spicele coapte aplecau capetele grele spre pămînt, de parcă se rugau să fie secerate.

Boierul Vasile Antoniuc se ocupa mai mult cu comerțul, deși părinții lui habar nu avuseră ce și de unde să cumpere și să vîndă. Avea loturi în mai multe părți a satului. Pămîntul roditor pe care îl stăpînea îi aducea profit mare. O jumătate din roadă o păstra pentru ași întreține fa-milia și lucrătorii ,iar restul o vindea sau schimba pe altele pentru gospodărie.

În centrul satului Bolotina deschise și o prăvălie unde erau puse în vînzare la un preț convinabil haine, instrumente, încălțăminte și alte chițibușuri. Ce mai multă vorbă, era un gospodar adevărat pe care îl stima toată lumea din sat.

În dimineața aceasta se trezi și el cu primii zori.Trecînd pe la bucătărie, el controlă dacă bucătarii pregătiseră prînzul pentru cosași. Gustînd din bucatele pregătite, rămaseră mulțumit.

–         E bine, Sofica, gustos pregătești. Alexei are norocul de a o avea drept

soție cea mai bună bucătăreasă din sat. Pregăteștele și punele în cratițe, vizitiul va veni după ele și le va duce în cîmp. E cam timpul. Băieții probabil au flămînzit deja.

–   Spunea bărbatul meu ieri că e o roadă nemaipomenită anul acesta.

–         Am fost și eu pe cîmp acum cîteva zile, cînd am venit de la Botoșani. E o

frumusețe de neredat. Vîntul adia și mîngîia spicele. Apropo, Tămărica mea va pleca cu mîncarea pe cîmp, vrea să vadă și ea cum e la coasă, îl lași și pe Nicu al tău să-i ție companie?

–         Cu plăcere, dar are de făcut ceva pe lîngă gospodărie. Să aduca apă la

vite. Nu vor sta ele în așteptarea lui, neadăpate.

–         Știi ce, e prea mic să-l pui la așa lucru și la urma urmei sînt vitele mele și

voi găsi eu cine să le adape. Dintre toți copii din vecinătate e unicul băiat care mai gîndește. Ar fi trebuit să-l dai la școală să învețe literile. Cîțî ani are?

–         În noiembrie va împlini nouă.

–         Mă voi gîndi eu ceva, păcat de băiat, poate deveni cineva în viață.

–         Dar cine mă va ajuta pe mine? Am toată încrederea în el.

–         Sofia, trebuie să te gîndești și la viitorul lui. Tu mai ai din urmă copii care

te vor ajuta, dar Nicu e altul. De astăzi la noi va veni învățătorul să facă niște lecții cu Tamara, s-o pregătească de școală. Lasă-l și pe Nicu al tău să vină.

–         Mulțumesc pentru tot. Va veni neapărat. Acum plec să-l trezesc. Cînd vor

pleca în cîmp?

–         Peste  o oră, mai lasă-l să doarmă, dimineața somnul e cel mai dulce.

Boierul plecase, iar Sofie în cîteva clipe pregătise totul în cratițe și trecu în grabă grădina. Sărind peste gard, ea se pomeni în ograda sa. Intră în casă și se opri pe o clipă. Nicușor dormea dulce. Îl admira ca o mamă  blîndă și undeva în adîncul sufletului se căina că nu-i atrage atenția cuvenită și că la vîrsta lui nu prea a cunoscut mîngîerile mamei. Le înțelegea pe toate, dar era al doilea copil  în familie, ajutorul și spriginul ei de nădejde.

Sărutîndu-l pe obraz ea îi șopti la ureche:

–         Buna dimineața, Nicușor.

Băiatul deschise ochii jalnic,apoi îi inchise la loc.

–         Deja e dimineață?

–         E timpul să te scoli. Vreai să pleci cu fiica boierului în cîmp la tata?

–         La cosit? întrebă băiatul, sculîndu-se pe șezute.

–         Da.Vizitiul va pleca peste o oră cu Tămărica la cîmp și boierul m-a rugat

să-ți permit să o însoțești.

–         Desigur că vreau, foarte mult.

–         Atunci scoala și adă apă vitelor, apoi poți pleca cu ea.

Nicușor își șterse ochii și o îmbrățișă strîns. A stat așa cîteva clipe apoi sări

din pat.

–         O rugăminte doar, mamă, strîngem te rog patul.

–         Fugi, îl strîng eu.

Ionică ieși rapid din casă, luînd din cui ștergarul și se îndreptă la robinet.

Getul de apă rece îl trezi totalmente.

Cînd Sofia ieși în curte, el nu mai era. Revenind la gospodăria boierului, își văzu odorul cu două căldări mari, cărînd apă de la fîntînă.

Peste o jumătate de oră, el reveni sleit de puteri în bucătărie. Ștergîndu-și sudorile cu mîneca cămașei, el spuse mîndru:

–         Atît, s-a făcut, 20 de căldări cu apă și bacul plin în rezervă.

–         Bravo, băiete!

O mînă vînjoasă și totatunci gingașă îi netezi părul. Era chiar boierul,

care i-a menționat străduința.

–         Ești harnic, bre Zaporojene. Leit Alexei Zaporojan, harnic și vrednic.

Unde pune el mîna, acolo pune și D-zeu mila. Sofia, punele copiilor să mănînce , că vizitiul pregătește deja trăsura.

Din spatele boierului apăru fiică-sa Tamara, unicul copil din familie. O

fetiță zglobie și foarte frumoasă. În ochi scîntei și din tălpi foc.

–         Mata, mumucuță Sofica, pune-i lui Nicu a matale mai multă mîncare că a

obosit zdravăn de dimineață.

–         Vă pun egal, trebuie să creșteți ambii mari, răspunse ea zîmbind.

–         Ba nu, el trebuie să fie puternic și să mă apere de toți cîinii cînd mă voi

duce la toamnă la școală.

–         Bine, fac precum zici. Acum ședeți. Dumneata cucoane mănînci acum?

–         Nu, mai tîrziu, odată cu cucoana Stepanida. Ai grijă să mănînce totul,

făcu el semn cu ochiul, în caz contrar ei nu fac nici un pas din ogradă.

Cînd boierul reveni în bucătărie după cratițe, copiii bucuroși îi arătase farfuriile goale.

–         Am mîncat totul, tată, sări Tămărica înaintea lui cu farfuria ridicată sus.

–         Uite așa îmi place, spuse boierul ridicînd-o sus.Îmi promiți că vei fi

ascultătoare?

–         Da, voi asculta și….

Dîndu-i farfuria lui, Tămărica îi făcu semn lui Nicu s-o urmeze și în două

clipe și trei mișcări se făcură comod în trăsură.

–         Tu, Nicușor, cîte litere știi?, întrebă ea privindu-l direct în ochi.

Nicu feri privirea și încercă să schimbe tema de discuții.

–         Va fi o zi frumoasă, spuse el ca un om bătrîn, punîndu-și mțna streșină la

ochi.

–         Asta e, nici eu nu știu multe. Dar de azi vine învățătorul și vom învăța

împreună. Oricum tu ești mai mare, trebuie să știi măcar cîteva litere.

–         Nu am eu cînd să mă ocup de știință, răspunse el gospodărește, am altele

mai importante.

–         Tata a spus că tu vei învăța cu mine împreună literile, a citi, scri, socoti.

–         Chiar a spus așa? tresări el bucuros.

În adîncul sufletului își dorea mult acest lucru, dar înțelegea bine că

posibilitățile nu corespundeau cu dorințele sale.

–         Așa mi-a spus-o dimineață.

Nicu de bucurie întoarse ochii înlăcrimați în partea opusă și spuse:

–         Asta mai zic eu noutate.

Venise vizitiul  și așeză cratițile la picioarele copiilor, apoi și o sticlă de

țuică.

–         Aveți grijă să nu să se răstoarne,  spuse el surîzînd.

–         N-ai grijă, bădiță,răspunse Nicușor , mergem.

Normele boierului se aflau la marginea satului. Calea nu era lungă și în

scurt timp ei auziră cîntecul coaselor.

–         Auzi, spuse Nicu, de parcă cîntă viorile.

Observînd vizitiul cu mîncarea, Alexei făcu semn flăcăilor să inceteze.

–         Atît. Facem pauză și luăm masa. Degrabă trebuie să vină nevestele să le

grămădească snopuri. Pînă atunci mîncăm și ne odihnim.Am lucrat bine, a venit timpul și să mîncăm bine.

Atîta le trebuia băietanilor. Unul cite unul iesiră la margine și se asezară la umbră. Soarele déjà pîrjolea de-a binelea. Sărind de pe scara trăsurii Nicușor alergă în brațele tatei.

–         Tată, am venit să văd cum vă isprăviți fără mine.

–         Tu, bre? ce faci aici, oare nu ai de o ajutat pe mama?

–         Bădiță Alexei, nu-l certa. A fost harnic, a reușit să facă totul și tata l-a

rugat personal să mă însoțească.

–         Și tu, cuconiță Tamara, n-ai somn?

–         Vreau să văd cum vine pînica pe masă. Tata mi-a promis-o de cu primă-

vară că mă va lua la seceriș.

–         Ian veniți după mine, îi îndemnară Alexei, vă voi arăta ce mi-o adus

iepurile cel sălbatic pentru voi.

Făcînd cîțiva pași înainte, el feri crengile și scoase cîteva mere pădurețe.

–         Uite-le cît sînt de mici, dar mai dulci ca zahărul.

–         Noi nu sîntem mici, așai Nicule. Nu ne amăgiți cu iepuri și cocostîrci.

Arată-ne mai bine  unde e copacul.

Alexei rise din toată inima , apoi strînse din umeri.

–         Apoi ce să vă spun, faceți cîțiva pași înainte și îndată după izvor, în vale

ve-ți găsi.

–         Pleacă tată și mănîncă, ai nevoie de puteri ca să te isprăvești cu atîta

lucru. Noi ne mai plimbăm și venim îndată. Nu avea grijă.