Editorial

Oricât de frumos e la noi în grădină…

la_noi_in_gradinaCivism, comunitate şi lipsa lor




Oare în ce ar consta spiritul civic ? Dar comunitatea ? Trăim vremuri de restrişte în care fiecare îşi vede de viaţa lui şi uită de semeni. Ne facem curat în casă, ne punem termopanele, dar azvârlim de la etaj cu brazii şi ţepii lor de după Crăciun, iar când ieşim afară mai aruncăm şi pe jos. Deşi la capătul unei cozi, sărim primii la ghişeu, fără să avem răbdarea de a ne aştepta cuviincios rândul. De parcă numai noi ne-am grăbi în acel moment şi cel din faţa noastră nu. Suntem indiferenţi. Ne doare în paişpe de altu’.,,Pardon ?’’ ,,Poftim ?“,,Cu plăcere ?’’,,Mulţumesc ?“ Prostii ! ,,Ce vrei ? Nu ştiu, dom’le ! Lasă-mă-n pace, până nu mă enervezi !“

Suntem distanţi. Trecem pe lângă vecinu’ fără să îl salutăm măcar, când odinioară timpurile grele ne aduceau împreună. Făceam cunoştinţă cu aceştia printr-un cioc, cioc! la uşă şi mai apoi prin ulterioara strângere de mână. După aceea, cu unii legam chiar şi prietenii. Ne vizitam, ne găseam punctele comune de interes şi ne petreceam timpul liber împreună. Dacă în perioade comuniste şeruiam unul cu altul un ulei sau un kilogram de zahăr (ceea ce însemna mult), paraxodal, după perioada postrevoluţionară, acest tip de gesturi fireşti s-a rarefiat. Acum nu mai schimbăm pe scară (măcar) o vorbă (mulţi dintre noi nu ne permitem să stăm decât la bloc).

La volan încălcăm prioritatea indicată de zebră. Ca pietoni, traversăm neregulamentar liniile de tren şi tramvai sau pur şi simplu prin locuri nepermise, punând în pericol atât viaţa noastră cât şi cea a celorlalţi cu care împărţim spaţiul public. În ambele situaţii trecem adesea pe roşu, pentru că nu ne mai mustră nici măcar conştiinţa cu acel cartonaş roşu (că tot suntem o naţie înnebunită după fotbal).

Constatăm pe zi ce trece şi tot mai apăsător că întâlnim tot mai rar în viaţa cotidiană oameni câtuşi de puţin preocupaţi de soarta altora, înafara celor care le alcătuiesc familiile sau le constituie cercul de prieteni. Majoritatea dintre noi ne creeăm un zid apărător între noi şi restul, acoperindu-ne călduţ cu o dună mată şi pufoasă de ignoranţă, pe care refuzăm să o dăm laoparte pentru a vedea ce se întâmplă dincolo de ea. Efectiv nu ne interesează ! Când vine vorba de noi însă, ne sunăm până şi prietenii numai în situaţii care ne privesc strict pe noi (dar nu există dată să nu începem cu ,,Ce mai faci ?“). Putem oare vedea când vine vorba de prieteni şi dincolo de nevoi ?

Fie că vrem să o acceptăm sau nu, relaţia noastră cu tot ceea ce ne înconjoară este de interconectivitate. Suntem, teoretic vorbind, conectaţi la tot ce mişcă, iar când zic tot, mă refer şi la legătura noastră cu universul. Dacă restrâng ideea la faptul că suntem acea infimă parte din cele şapte miliarde (mai nou am atins şi acest prag) care inhabitează planeta, pot să ajung uşor-uşor la continente, la relaţiile ţărilor una cu alta, la înfrăţirea cetăţii noastre cu alte oraşe (http://www.europapentrucetateni.eu/document.php?doc=5), la relaţia pe care o avem cu cetăţenii oraşului pe care îl locuim sau la cea pe care am (mai) avea-o fie cu oraşul, comuna sau satul natal. La cea dintre mediul urban şi rural, pentru că, nu-i aşa, de acolo ne hrănim most of the time. Cel puţin eu nu mă duc la Kaulfand sau Billa pentru cumpărături, ci mănânc fie de la ţăranii cu tarabe din Mihai Viteazul, fie din grădină de la bunicu-mi-o. Acum, satul se mută încet-încet la oraş, iar replica ,,ţărane!’’(http://www.dilemaveche.ro/sectiune/ieri-vedere-azi/articol/fi-tigan-fi-taran) a prins acea noţiune stas cu care înjosim pe oricine. Cât despre locuitorul unei comune, din start îl desconsiderăm. Efectiv învinuim omul pentru simplul fapt că s-a nimerit să se nască la ţară. Valorile satului cu care mamele şi taţii noştri au crescut le-am îngropat în prejudecată şi le-am uitat. Ele nu mai există.***

Un oraş înseamnă o comunitate, mai multe oraşe sau ţări înseamnă comunitate globală. Nu suntem singuri… şi nu mă refer aici la chestiunea discutabilă a existenţei extraterestre, ci la faptul că orice facem prost ne afectează în mod circular atât pe noi, cât şi pe restul din jur. E destul să luăm cazul Greciei, care prin falimentul intern a pus pe jar întreaga Europă. Aradul, spre exemplu, ca mai toate oraşele importante, este înfrăţit, stabileşte obiective comune şi demarează proiecte de parteneriat (pe diferite paliere – economic, sportiv, social, cultural etc.) cu mai apropiatele Gyula şi Pecs (cu care organizăm anul acesta, ca eveniment recent, Vernisajul Bienalei Internaţionale de Artă contemporană – Meeting Point, ce va avea loc sâmbătă, 26 noiembrie la Teatrul Clasic) din Ungaria, Zrenjanin (SER), Trencin (SLO), Ditzingen şi Wurzburg din Germania etc. dar şi cu altele mai îndepărtatele Kirldees sau Fushun din Anglia sau China ş.a. (http://www.primariaarad.ro/info.php?page=/pma/infratite.html) În Parcul Europa se pot vedea plăcuţe care certifică şi ne aduc la cunoştinţă aceste lucruri. Ca fapt interesant, în caz că nu ştiaţi, numele oraşului nostru este preluat după denumirea biblică a altuia din Israel (http://en.wikipedia.org/wiki/Tel_Arad ). Probabil datorită acestui fapt am fost mai adesea feriţi de pericole, căci în afară de ieşirea Mureşului din matcă în anul 1972, nu prea s-au abătut calamităţi asupra Aradului. În acea perioadă s-au ridicat movilele de pământ şi binecunoscutul dig ce se lungeşte de la un capăt la celălalt al parcului, fără de care eu personal nu aş putea concepe malul. Mal şi faleză de care m-am îndrăgostit irecuperabil şi care îmi lipseau uneori atât de mult în perioada facultăţii.

Când ne simţim mai bine, când dăruim un cadou sau când îl primim de la altcineva ? Ideea de a face ceva bun pentru un alt om presupune iniţiativă, civism şi lipsă de interes. Pro-bono – adică nu constă în vreun câştig material. Termenul este varianta scurtă a latinescului “pro bono publico”, tradus ca “pentru binele public”. Cu alte cuvinte, se referă la ideea de a lucra din convingere, fără recompense financiare.

Atitudinea civică este o virtute care presupune conştientizarea inechităţilor şi disfuncţionalităţilor sistemului (în care rezistăm tot mai greu spre imposibil) şi acţionarea noastră în consecinţă pentru a le îndrepta. Şi uniţi, putem face asta, pentru că suntem cetăţeni şi avem dreptul constituţional prevăzut de legi democratice pentru a o face.

 

***      Îmi aduc aminte cum odată l-am aşteptat pe bunicu’ în staţie la autobuz. Venise de la Sintea-Mare (Sâncea – în vorbele lui Bace Toghiere, că tot e de prin zonă) pentru un control medical. La viaţa sa fusese învăţător de meserie, aşa că toată lumea din sat care trece pe lângă el îl salută respectuos cu ,,Bună zâua, domnu’ Patroc’’ sau cu ,,Sara bună, dom’-văţător’’.

Era îmbrăcat la un costum negru, cu cravata roşie tăiată uşor de nişte dungi subţiri şi gri, iar pe cap îşi purta nelipsita pălărie de ieşit pe stradă. În mâna dreaptă îşi ţinea servieta şi pe cealaltă şi-o ţinea la spate, îndoind-o, lipind-o cu pumnul strâns de coloană. Pacino, De Niro, Bogart, James Bond şi mai orice mire sau mare gangster ar fi fost invidioşi. Pe lângă luciul pantofilor, îi mai lipseau probabil doar ochelarii de soare. La coborâre, a inspirat puternic aerul de oraş, umflându-şi pieptul, desfunzându-şi nările, vrând parcă să miroase întreg Aradul. Stătea mai drept ca un unghi de o sută optzeci de grade.

La braţul său stăteam eu, ciufulit la păr, neras, mucos, gâb, mânjit la gambe de vaselina de la bicicletă, într-un tricou murdar, julit la un genunchi, în pantaloni scurţi… molfăind gumă. Vă zic sincer, mă simţeam ca un cioban.

 

P/S: Am ajuns să-mi fie jenă să întreb până şi cât e ceasul. Ţin minte că fiind mic şi neştiind citirea ţagărelor, întrebam mai mereu de oră când întâlneam lumea pe stradă. Mă simţeam atât de bine când pe lângă răspunsul dorit primeam şi un zâmbet with sprinkles on top… Era mai ceva ca descoperirea unei jucării într-un ou Kinder ! Acum, cu toată lipsa generală de interes şi când toată lumea afişează o faţă posomorâtă şi fără chef, nu îţi vine să mai ceri ajutorul nimănui.

Bonus – un trailer la o savuroasă comedie privind arta de a convieţui cu vecinii – http://www.youtube.com/watch?v=oltpVqiwTkg

+ încă ceva interesant – Poate fi altruismul (http://ro.wikipedia.org/wiki/Altruism) o formă de egoism ? http://av-dmc.blogspot.com/2010/05/altruismul-fateta-subliminala.html Pf, ce păcat că Becali nu intră pe WWMP !

 

Unele precizări binevenite asupra articolului primite pe mess din partea unui prieten căruia nu îi pot dezvălui numele, întrucât nu îi cerusem în prealabil acordul de a-i publica comentariul.

 

Aşadar – O mini-dezbatere privind diferenţa (insesizabilă de către mine) dintre COMUNITATE şi SOCIETATE

 

X – Problema mare cu articolul tău e afirmaţia următoare: “Un oraş înseamnă o comunitate”

acu n-aş vrea să-ţi dau toata literatura de specialitate care tratează diferenţa modernă dintre societate – comunitate, dar un oraş în mod cert nu e o comunitate, nici de la primele oraşe ridicate în Babilon. Eu sunt de-acord cu tot ce-ai scris acolo. Atitudine civică DA, iniţiativă DA. De la naşterea lor, oraşele s-au deosebit uşor de comunităţile tradiţionale, principalul motiv fiind divizarea muncii şi împărtirea strictă a atribuţiunilor, crearea breslelor şi a relaţiilor birocratice. Repet, de la Babilon încoace. Diferenţa antropologică e foarte importantă, pentru că în comunitatea traditţonală, existenţa fiecăruia e inevitabil lipită de a celorlalţi, pe când la oraş, rolul îţi este doar “prescris”. Îţi poţi şi tu imagina de ce au apărut atâtea support groups si militant groups şi rahaturi d’-alea prin America… Americanul de la oraş (marele oraş) simte acut lipsa apartenenţei la comunitate.

 

Eu – Pentru mine oraşul înseamnă comunitate… being a small town kid, că mereu asa m-am considerat, dar asta nu înseamnă că afirmaţia mea e corectă. Mai ales dupa ce îmi spui tu aici.

 

Eu asta văd în spaţiul public şi în oamenii care circulă pe stradă. De aici am şi pornit. De la dex:

 

,,Grup social ai cărui membri trăiesc împreună sau posedă bunuri materiale, au interese comune; colectivitate. 3) Totalitate de persoane care trăiesc în aceeași localitate. Totalitatea celor care trăiesc în același loc și au aceleași obiceiuri, aceleași norme de viață etc.; colectivitate.

Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Articole Populare

To Top