Un sentiment ciudat, greu de îngurgitat
nu-mi dă pace de-o vreme:


Mă simt ca un produs greu vandabil,
pe cale de expirare.


Cu cât înaintez în vârstă nu mai am căutare
deşi cresc, văzând cu ochii.


Kilogramele în plus ale gândurilor care mă bântuie
mi-aduc experienţă,


Tonele de trăiri zilnice mi-aduc înţelepciune
şi noi valenţe în reuşită,


Milioanele de virgule, refac o operă trainică şi cuvântătoare.


Uneori, societatea mă face să mă simt tot mai inutilă.


Foamea de nou mă bântuie fără oprire.


Eu nu mă las copleşită de necomercialul din mine,


Nu sting lumina după ultimul vis,
cel mai puternic dintre toate.


Deşi în păr începe să strălucească argintul,
inima are tot douăzeci de ani


Şi zburdă nebuneşte pe câmpia cunoaşterii
căutând, savurând, creând,


Se bucură de clipă şi leagănă gânduri de mărire
în palme asudate şi singure,


Scutură praful de stele de pe gardul sufletului
făcându-l din nou să vibreze.


Nu sunt expirată, nu mă simt bătrână
şi lupt pentru cauza mea,


Aceea de a nu fi tratată diferit
doar pentru că am doborât o ştachetă,


Aceea de a nu fi dată la o parte
pentru că am depăşit limita de viteză


Şi am trecut linia de sosire înaintea altora,
nedorind să fiu câştigătoare,


Nefiind înscrisă în nici o competiţie
şi nedorind să ating vreodată


Finişul tuturor produselor expirate,
necomerciale, greu vandabile…