Prin norul de fum mă privea lung, cu ochii lui plini de nepăsare, ca un lac îngheţat.
Era un bătrânel mărunţel şi ghebos, cu înfăţişare ironică, grăsun, cu chipul plin de răutate şi cu plete lungi înnegrite. Te privea ca şi cum ar fi vrut să-ţi facă rău.
"Bietul om" ai fi zis privindu-l de la distanţă. "Amarât şi cu vlagă cât un pui de găină!"
Pielea îi atârna pe scheletul descărnat şi părea că sufletul îi zace la o distanţă de câteva picioare.

(I)

Prin norul de fum mă privea lung, cu ochii lui plini de nepăsare, ca un lac îngheţat.

Era un bătrânel mărunţel şi ghebos, cu înfăţişare ironică, grăsun, cu chipul plin de răutate şi cu plete lungi înnegrite. Te privea ca şi cum ar fi vrut să-ţi facă rău.

"Bietul om" ai fi zis privindu-l de la distanţă. "Amarât şi cu vlagă cât un pui de găină!"

Pielea îi atârna pe scheletul descărnat şi părea că sufletul îi zace la o distanţă de câteva picioare.

Se cocârjă într-un colţ întunecat, cercetând un petic de hârtie scos din buzunar. Molfăia între dinţi un ciot de creion şi rânjea ca un dobitoc.

Încercai să-mi ocup timpul cu ceva mai puţin neplăcut, dar chipul palid şi schimonosit al bătrânului cerşetor mă făcu să tresar.

– Eşti nouă, frumoaso? se auzi vocea lui ca un grohăit. Bestia cu chip de om izbucni într-un râs îndobitocit, lăsându-şi pe spate pletele negre şi unsuroase.

Deodată mă cuprinse avid cu privirea şi, pe un ton serios, zise.

– Vreau să te pictez.

Am făcut ochii mari, înspăimântată. Abia acum observasem ochiul de sticlă ce strălucea neverosimil. Îşi încrucişă braţele, privindu-mă ironic.

În bar domnea o linişte apăsătoare, ochii tuturor fiind fixaţi pe bătrânul ciudat care îşi încordase muşchii braţelor, privindu-mă maliţios.

Şi totuşi, durerea de pe chipul lui atesta clar că era deranjat de descoperirea mea.

Mă privi cu ură, clătinând din cap fără să spună nimic.

Apoi se îndepărtă şchiopătând, pierzându-se în noapte pe o stradă lăturalnică.

( II )

– S-ar putea ca ochii tăi să-l fi atras, îmi zise şeful două zile mai târziu.

Aş fi putut pune pariu că şeful nu avea timp nici să observe, nici să perceapă calităţile angajaţilor săi.

Deodată, răcnind şi urlând, ciudatul bătrân dădu buzna în bar cuprins de panică. Lângă tejghea se dezechilibră şi se prăbuşi, lovindu-se la cap.

Un grup numeros de oameni se năpusti pe uşă, aruncându-se asupra bătrânului care, cu ochii injectaţi, începuse să facă spume la gură.

Am şovăit o clipă, după care am apucat de gât o sticlă şi, răcnind ca o apucată, am lovit tejgheaua. Nu ştiam exact ce voiam să obţin. Important era că brusc se făcu linişte.

Ochii îmi străluceau a cruzime şi ură, dar n-aş fi putut explica de ce.

După faţa chinuită şi zâmbetul încurcat al bătrânului am început să-mi fac procese de conştiinţă.

O femeie cu voce interesantă şi plină de emoţii începu să explice cum bătrânul îi apăruse în cale. Stătuse pitit şi o apucase de braţ, bolborosind ceva nedesluşit.

– M-a îngrozit, repeta ea cu spaima întipărită pe chip.

Toţi acei oameni apăruseră la ţipetele femeii şi-l urmăriseră până aici.

Neexistând alte motive pentru care bietul bătrân fusese hărţuit, decât spaima exagerată a unei femei, grupul de binevoitori se retrase.

Şeful, pe numele lui Mihai, îi oferi o vodcă batrânului care nu-şi ridică privirea de pe gura paharului, fără a se atinge însă de el.

M-am apropiat de masa la care stătea, cerându-i permisiunea de a mă aşeza.

Mă privi blând cu ochiul sănătos, fără a spune nimic. Îi dădui o ţigară pe care, în loc s-o aprindă, o molfăi între dinţi.

Vrusei să spun ceva, dar vocea lui gravă mă luă prin surprindere.

– Nu subestima niciodată răutatea divină. Dumnezeu dă şi ia când şi cum pofteşte.

– Meritai o viaţă mai bună, zisei eu zâmbind acru.

– Poate, spuse rupând filtrul ţigării. Ştii, mă tot gândesc la incompatibilitatea celor două puteri: puterea Diavolului şi puterea lui Dumnezeu.

Zâmbi acru şi dădu paharul peste cap.

Apoi se ridică greoi, îndreptându-se spre uşă şi rostind Tatăl Nostru.

( III )

– Nebunia omenească n-are limite, replică batrânul, mânios, în timp ce mă picta.

Mihai îl privea rigid, clătinând din bărbiţa lui de ţap.

Era oarecum şocat de adevărul acelor cuvinte. Nu se aşteptase să-l audă pe batrânul cu înfăţişare atât de vulgară, vorbind ca un auster profesor.

Cu pasul domol, plin de demnitate, defila prin faţa tejghelei, privind grav spre puţinii clienţi de la acea oră târzie.

Eu îmi făceam de lucru, având grijă să ţin tot timpul faţa îndreptată spre bătrân.

Acesta îşi înfrână mânia şi îşi aprinse ţigara, cu un zâmbet plin de amărăciune.

– Am fost poliţist, începu el să povestească.

Se opri puţin ca pentru a-şi drege glasul.

– Printre altele, adunam şi vagabonzii de pe străzi. Deseori aveam de-a face cu bolnavi psihic fugiţi din sanatorii şi spitale. Printre ei era unul care avea o plăcere nebună să cânte ca un cocoş şi să imite cloncănitul găinii. Ne amuza teribil capacitatea lui de a imita orătănii. Într-o zi l-am găsit mort la umbra unui copac din spatele secţiei. Era pentru prima dată când avea acte la el. Fusese om de ştiinţă.

Oftă adânc iar trupul i se încordă.

Stinse ţigara şi tăcu câtva timp apoi se ridică şi se uită direct în ochii şefului.

– L-am tratat ca pe un gunoi pentru că aşa arăta.

Ochii tuturor erau îndreptaţi spre batrân şi nimeni nu îndrăznea să spună nimic.

– Nu încerc să mă disculp, ci doar…

Se întoarse spre mine şi, privindu-mă fix, spuse:

– Poate că îmi merit soarta.

– Nu! strigai eu emoţionată. Faptele noastre vor atârna în cumpăna judecăţii divine şi nu a celor ca noi.

– Cei ca mine sunt excluşi din societate, zise el amărât. Eşti la fel de tânără cum eram eu atunci. Şi naivă.

Dispreţ, cruzime, ironie i se citeau pe chipul zbârcit.

– Mi-e frică, fetiţo. Mi-e frică să nu înnebunesc, şopti cu tremur în glas.

( IV )

Mihai îi oferi adăpost contra unor mici servicii cum ar fi dusul gunoiului şi întreţinerea toaletei. Îi dădea hrană şi ceva bănuţi, iar de două ori pe săptămână acces la duş. Unii clienţi îi aduseseră încălţări şi haine, dar nimeni nu ştia adevărata poveste a bătrânului.

Se spunea că soţia îi murise din pricina nebuniei, într-un spital de boli nervoase. Din nu se ştie care motiv, singurul lui copil îl lăsase pe drumuri, renegându-l.

Batrânul, pe numele lui nea Popa, îngenunchease multe generaţii de tineri şi făcuse prăpăd când îl apucau furiile. Bătea cu piciorul de lemn în podea şi perechi de ochi căutau parcă, în pardoseala de lemn, legile nescrise ale tovarăşului Popa.

Soţia îi fusese sclavă, iar prietenii îi deveniseră subalterni sau chiar duşmani şi nimeni nu îndrăznise vreodată să-l contrazică.

Paf! Paf! şuiera obrazul fostului prieten sub greutatea palmelor lui.

Gurile rele spuneau că soţia înnebunise din pricina bătăilor repetate şi a regimului dictatorial la care fusese supusă. Fiul îl abandonase imediat dupa revoluţie, la puţin timp după moartea mamei sale.

Dar toate astea aveam să le aflu mult mai târziu, ca şi motivul pentru care insistase atât să-mi picteze chipul.

Acum îl priveam cu milă pe batrânul hidos, dar simpatic, ce îşi ducea traiul nevoiaş de pe o zi pe alta.

– Oamenii visează mai mult să aibă o carieră decât să fie fericiţi. Dorinţa de carieră cu orice preţ poate cauza nebunia, iar nebunul se crede împărat.

Am clătinat din cap, privind cu atenţie creionul pe care nea Popa îl învârtea între degete.

– Nebunul nu cunoaşte frica şi crede că totul îi este permis. Nici măcar mânia lui Dumnezeu nu-l sperie şi aleargă în galop spre infern, fără a şti însă încotro se îndreaptă.

( V )

– Îmi place seninul ochilor tăi căprui, zise nea Popa cu căldură în glas şi cu privirea frântă.

Mi-am săltat ochii uimiţi spre faţa lui părăsită parcă de orice forţă lăuntrică. Mă simţeam slabă şi neprotejată.

– Mulţumesc, zic uimită de incapacitatea mea de a spune altceva.

Mă muştruluiesc în gând, afişând un zâmbet binevoitor.

Nu-mi place să fiu luată pe nepregătite, iar un compliment venit de la un om ca el era neaşteptat de ciudat.

– Are ochi de şerpoaică, se auzi un glas venit dintre mese.

Nea Popa râse în hohote. Corpul i se mişcă haotic, zguduit de râs.

Se retrase la una din mese târându-şi piciorul cu un zgomot ciudat, ca şi cum celălalt picior nu atingea niciodată pământul.

( VI )

În colţurile gurii îi luceau doi dinţi, singurii pe care îi mai avea.

Îl priveam cum înmuia bucata de pâine în tocăniţă şi o molfăia când pe-o parte când pe cealaltă, ştergându-şi mustaţa după fiecare îmbucătură, cu mâneca jerpelită a cămăşii.

Nu era tocmai o imagine plăcută, dar îmi făcusem un obicei din a studia gesturile acestui bătrân plin de mister şi, oricât de scârbos era modul primitiv în care se hrănea, nu-mi puteam dezlipi privirea de pe faţa lui.

– Ei, îmi şopti Mihai la ureche, i-ai descoperit secretul?

– Mai lasă-mă, replicai, întorcându-i spatele.

El râse în barbă, agitat, strecurându-şi mâna în buzunar.

Mă întrebam ce-l făcea să fie atât de agitat. Cu siguranţă suferise un şoc nervos ce-i anihilase urmele oricărei sensibilităţi.

– Sunt fiinţe interesante aceste personaje ce par picate din cer.

Îl privii cu un aer întrebător. Pe faţă i se citea o oarecare şovăială.

– Tu nu vezi? Nea Popa a picat de niciunde. Nimeni nu ştie nimic despre trecutul lui, iar eu, neavând de lucru, i-am oferit casă şi masă. Ai idee câţi clienţi am pierdut de când s-a pripăşit pe prispa mea?

Avea dreptate.

Cei mai buni clienti dispăruseră, iar cei rămaşi îşi pierdeau vremea cu poveşti de tot soiul, neaducând nici un beneficiu firmei.

Afacerile mergeau prost, iar Mihai parcă îşi ieşise din minţi.

Mă încruntai privindu-l cu dispreţ.

Buna dispoziţie îi reveni şi începu să râdă.

– Hai lasă, nu mai face faţa asta. Nea Popa este aici şi va rămâne cel puţin până la primăvară. Mulţumită?

– N-am avut intenţia să vă jignesc, i-am răspuns ruşinată.

– Fă-mi o cafea, zise fluturându-şi degetele deasupra bărbii şi redevenind serios.

– Da, domnule.

Nu îmi puteam reprima ironia oricât aş fi încercat. Îi simţeam privirea mustrătoare, dar, dacă m-aş fi întors cu faţa spre el, aş fi izbucnit în hohote de râs şi lacrimi.

( VII )

Străbăteam holul dintre vestiar şi bar când voci înfuriate mă siliră să mă opresc. Atunci devenii martorul involuntar al sfârşitului unui dialog al bătrânului cu un necunoscut.

– Asasinule! tună vocea gravă a străinului. Nu meriţi ospitalitatea celor de aici. Într-o zi vor afla cine eşti şi te vor da afară, iar atunci când vei muri îţi vor putrezi oasele într-un şanţ şi nici ciorile nu se vor atinge de leşul tău infect.

La auzul acestor cuvinte, m-am îngrozit şi am luat-o la fugă.

Văzându-mă desfigurată de spaimă, Mihai îmi oferi un pahar cu apă.

Mă pregăteam să-i dezvălui motivul pentru care mă aflam în starea aceea de şoc, dar privirile mi se loviră de ochii îngheţaţi ai bătrânului.

Mă privea ciudat, trecându-şi gânditor palma peste barba zburlită.

Faţa lui zbârcită părea să fie sub influenţa unei tulburări mai mari decât cea pe care mi-o provocase mie.

– Te simţi bine, domnişoară? mă întrebă, privind adânc în ochii mei.

N-apucai să răspund.

Îl văzui răsucindu-şi corpul cadaveric şi dispărând undeva în noapte.

( VIII )

Trecuseră două zile de la tulburătoarea discuţie dintre nea Popa şi necunoscut.

Batrânul dispăruse atunci şi nimeni nu-l mai văzuse.

Deodată, uşa se deschise şi îşi făcu apariţia. Părea bolnav şi obosit.

Se aşeză la o masă, făcându-mi semn să mă apropii.

Îi oferii o ceaşcă de cafea fierbinte şi mă aşezai fără a-l saluta.

Scormoni în scrumieră cu degetele îngheţate, alegându-şi un chiştoc pe care îl aprinse. Trase cu poftă două fumuri, după care aruncă restul.

Evita să mă privească şi, probabil, căuta cuvintele potrivite pentru ceea ce avea să-mi spună.

– Am fost securist, începu el să povestească. Am fost un om rău care şi-a maltratat soţia şi şi-a ucis prietenii. N-am iertat pe nimeni. Nici pe fratele meu pe care, într-un acces de furie, l-am aruncat în lanţuri unde a şi sfârşit. Nu mi-am putut ierta nici propriul fiu care a fost ucis încercând să treacă graniţa. Soţia a înnebunit de durere când mi-am bătut celălalt fiu până la leşin, pentru că nu mă informase despre planurile fratelui mai mare.

– Cum? am exclamat indignată.

– Nu mă întrerupe!

Începu să scormonească din nou în scrumieră, cu un calm care mă călca pe nervi.

– Nu înţelegi! Mă făcuse de râs.

Aici se opri, sorbind cu poftă din cafeaua fierbinte.

– Până şi mama mă dispreţuia, dar nu-mi păsa. Vroiam doar să fac carieră cu orice preţ. Atât. Apoi, într-o dimineaţă, stresat de smiorcăielile soţiei, i-am făcut dosar şi am internat-o într-un spital de boli nervoase. Am dat instrucţiuni stricte să fie sedată permanent pentru a nu mai avea timp să bocească. Inima nu i-a rezistat şi, în şapte luni, s-a curăţat.

– Dumnezeule!

– Două luni mai târziu regimul a căzut, iar eu m-am ales cu ochiul de sticlă şi piciorul de lemn. Cadoul de pensionare din partea colegilor.

Se opri puţin, ştergându-şi fruntea cu dosul palmei şi zâmbind acru, apoi îşi continuă povestea.

– Celălalt fiu rămas în viaţă s-a aliat cu familia fratelui meu mort şi m-au lăsat pe drumuri. Restul… ştii.

M-am ridicat ameţită de pe scaun. Îmi doream cu disperare să stau cât mai departe de bestia cu chip de om.

Niciodată chipul desfigurat al bătrânului nu-mi provocase atâta scârbă.

( IX )

A doua zi dimineaţă, o mulţime considerabilă de curioşi şi poliţişti se adunase în spatele barului în care lucram.

Mi-am făcut cu greu loc prin mulţime şi nu mică mi-a fost uimirea când, lângă tomberoanele de gunoi, am văzut zăcând trupul bătrânului.

În cămăruţa unde locuise în ultimele lui zile, am găsit portretul meu pe care nu-l văzusem niciodată. Era o pictură frumoasă, dar femeia aceea nu semăna cu mine. Avea privirea veselă…

– Este perfectă, se auzi vocea caldă a unui bărbat în spatele meu. Dar mama avea ochi albaştri şi privirea tristă.

M-am întors încet şi am privit adânc ochii necunoscutului.

Am zâmbit amar, dăruindu-i portretul femeii pe care o iubise atât.