simboluri / libertate mărginită  / sequoia / avem mai multe motive sa fim tristi

simboluri

realul obosit
s-a oprit
la graniţă.
deschide tacticos capacul unei boîte à mutique,
să descifreze intenţiile destinului.

pantomima luptei desfigurate de viteza acţiunii,
este gravată
pe nimbul nelumesc al existenţei umane.

protuberenţe ascutite ale momentului initial;
colţi,
lucioase şi ameninţătoare gheare ale unui timp ulterior,
repetă la infinit:“ răzbunare!”

impăcarea repere n-are;
mila este ruptă in bucăţi;
compromisul inţelegător, fugărit de copoi este.

pe scena lumii vegheată de astre,
ingerii au sfârşit a lor cântare.
rămân pe cerul vieţii
netulburate, doar
simbolurile
victoriei…
şi ale
morţii.

libertate mărginită

a hotarele noastre de inţelegere
a destinului,
plânge in hohote,
marea.

mereu vagabonzi,
in căutarea adevărului din noi,
mergem spre o veşnicie
fragmentată
de o boare de făgăduinţe.
ducem gâfâind,
in spate-ca pe o cocoaşă,
umbra celuilalt.

lambriuri de deziluzii
impletite
cu descărcări de zori noi,
purtăm sub unghii.

ţipătul ascutit al Măiastrei,
libertate mărginită
anuntă.
umbrele merilor din livada ce-şi plânge culesul,
le mută cu ciocul la cer.

*

vine o vreme, când
coaja uscată a merelor
ţi-acoperă obositele pleoape
şi
cioturi de sâmburi ţi-apar la tremurânde degete.
atunci, vei trage zăvorul şi vei deschide opintindu-te
poarta sfârşitului.

printre neguri albe
scoase din ape ce plutesc peste prag;
printre fulguiri de pene sticloase
ce pasul temător ţi-l măsoară,
vei vedea:
nerăbdătoare să te strângă la piept…
braţele nemărginirii.

sequoia

o veşnicie de sonoritaţi, ce imita clipocitul stelelor în undele spumoase ale norilor,
apasă
pe ramurile arcuite spre iubire, ale dăruirii.

în casa de lemn, printre frunze, luna cloceşte tăcerea.

însoţindu-l pe “ azi”,
cântându-l pe “ ieri”,
arborele mamut
se pleacă smerit în fata eternităţii.

din când în când,
vântul
răsuceşte cuiele
să acordeze chitara…
sau
să adâncească durerea.

avem mai multe motive sa fim tristi

Mucii verzi
ai toamnei,
atârnă pe bărbia
copiilor nemâncaţi
şi jalnic imbrăcaţi.
Palizi,
sus
pe grămăjoara de porumb
depănuşează soarele,
de
raze şi speranţe.

Alese doamne.
elita
unei pretinse benefice clase,
sub impozantele umbrele
desfac cu degetele
impovărate de inele,
destine,
sa le vindă cu dispret
la suprapret.
Umbrele lor hrăpărete se desprind de pe
pământ
şi-n ţipete cotorsionate sunt duse
de vânt

Biciuiti de vânt, de ploaie,
sub
balele cleioase de noiembrie,
nu ştii ce sunt
copii sau dascali ;
ei stau năuci
şi-ascultă :
bancuri anticomuniste,
rostite
de aceleaşi doamne,
coborâtoare
din peisaje suprarealiste.

Noi,
cei de astăzi,
supravieţuitorii, cu gâturi lăsate
pe banda rulantă a
abatorului comunist,
avem mai multe motive
sa fim trişti.