Poezii trimise de Lucian

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Manual de romantism alternativ / Sonetul XV

Manual de romantism alternativ

I-am dat în judecatǎ ieri pe toţi romanticii ce-au spus
Cǎ poezia de amor şi declaraţiile-s cheia
Cǎtre orice domniţǎ dar, se pare însǎ c-au apus
Acele vremuri când poeţi ce-aveau drept idol doar „femeia“,
Au scris şi-apoi s-au dus.
Ieri i-am chemat la tribunal pe toţi, cu Eminescu-n cap,
Pentru a-i întreba de ce, cu toţii, sǎ ne mintǎ-au vrut.
Romanticii-au dezis, spunând doar cǎ ispǎşitorul ţap
Nu-s ei; apoi m-au invitat sǎ le dezgrop al lor trecut,
Şi-am început sǎ sap.
Minune! M-am întors în timp, în anii când orice iubire,
De la domniţe de salon, pân’ la cucoanele distinse,
Putea sǎ se-nfiripe doar printr-un-ceput de cucerire,
Şi pasiuni porneau, astfel, femeile fiind deprinse.
Era în a lor fire…
Pe lângǎ-un titlu de baron, de conte ori de duce – clar,
Numai poetul era cel ce inima oricǎrei dame
Pe jar punea, numai cu-un vers, cu înc-un vers ţinând-o-n jar;
Creând iubiri, din frumuseţi, şi din domniţe, creând mame,
Cu zâmbet dulce-amar…
Acuma, însǎ, de-s poet? Credeţi-mǎ, cunosc prea bine,
O domnişoarǎ − de-i recit, aşa cum, ca romantic, ştiu −,
Nu va scuipa mǎcar o dat’ şi nu va da doi bani pe mine
Nici de m-aş perpeli de tot, nici de aş arde-n foc de viu;
Ah! Cum, sǎ plâng, îmi vine!
Spuneau romanticii – sǎ-i cred? – cǎ dragostea-i un splendid vis,
Noi doi şi luna, vorbe dulci, un vânt ce şuierǎ-n copaci;
Aşa era pe-atunci. Acum, ea îmi va spune „Ce plictis!“,
Îşi da-va ochii peste cap şi adormi-va; ce sǎ-i faci?
M-apuc atunci de scris!
Cum ce sǎ scriu…? Citaţia, pentru a-i da în judecatǎ
Pe cei ce-aşa m-au învǎţat; pe toţi romanticii poeţi
Care-au vorbit de dragoste aşa cum o fi fost odatǎ
Aşa îmi trebuie… Auzi?! Sǎ te apuci sǎ mai înveţi
Cum sǎ curtezi o fatǎ…

Sonetul XV

Se plâng ades artiştii că tristă le e soarta, dar, iată,-obiectivă, o clipă, de-am ideea,   
Găsesc că, mai degrăbă, destin lipsit de farmec, îl are-a lor zeiţă şi muza lor, femeia.   
Forţată este biata, istoria ne spune, ca, fără să-nţeleagă, s-asculte mii de rime   
Ale-unora ce-ncearcă să-anime al ei suflet când ea doreşte numai ca trupu-i să-i anime.   
Sclipirea cea de geniu că-n veci a refuzat-o e vina ei sau poartă Prea-Sfântul astă vină?   
Să-i cerem ca în mintea-i visarea să se nască, de ea, cu trupu,-a artei durere o alină?!   
Nicicând, niciunde, Raiul nu fost-a mai aproape de Iad cum la femeie, pe trupu-i, se găseşte,   
La fel cum chipu-i, bustu-i, angelige şi caste-s, mai jos de pântec totul drăcesc păcătuieşte.   
Mi-e milă-ades de-ursita acesteia, dar milă… mi-e mult mai mult de-aceia ce vor a sparge zidul   
Acela ce stă-n calea eternului femeii… Voieşti a şti femeia? Învaţă ce e vidul!   
Şi chiar eternitatea s-o capete putut-a: Elena, Cleopatra, Marie Curie, D’arc Ioana,…   
Aceea care viaţă ne-a dat în astă lume,… Maria – ce, cu pruncul, o-ntruchipă icoana,…       
Şi, nu-n cele din urmă, a inimii aleasă, ce spulberă-orice cuget cu tentă misogină;       
Cum Lucifer nu poate să rédevină înger, aşa femeia – geniu, nu poate să devină.