despre luminiţe

Soarele cobora încet în spatele dealurilor. Ultimele zvâcniri roşii mângâiau pădurea. Ceaţa se insinua, atacând fiinţele, mistuind ultimele fărâme de voinţă. Satul se cufunda încet într-o beznă tăcută.

În faţa casei vechi de chirpici tinerii savurau ultimele zvâcniri ale luminii muribunde. Păsările brăzdau cerul căutându-şi cuiburile golaşe. Toată agitaţia culorilor se estompa încet, lăsând loc unei feeri de sunete. Glasurile nopţii se amestecau, poveşti prin întuneric. Andrei zâmbea, apropiindu-se mai mult de silueta bolnavă a micului bec. Hepatita luminii îl învăluia nereuşind totuşi să îl îmbujoreze. Andreea îl privea cu coada ochiului…

– Ştii că nu ai mai sta aici niciun minut dacă aş închide lumina aia…

– Nu, dar…

– Hai, nu ai pe cine să păcăleşti, eşti puternic doar ziua. Noaptea nu şti decât să te ascunzi sub plapumă sperând că totul va dispărea… Nu te mai preface, eşti ridicol.

Tânărul îşi înghiţi cuvintele. Ştia că nu are niciun rost să continue această discuţie. Se mai certaseră pe tema asta şi înainte. De fapt, era pur şi simplu o diferenţă de perspectivă. El nu putea să creadă în acest supranatural care se pare că Andreei îi oferea un refugiu în faţa vieţii pe care de multe ori nu putea să o înţeleagă.

– Mergem în casă?

Paşii dispărând în zumzetul pădurii care învăluia satul au lăsat în urmă doar întuneric.

– Şah! Ha, acum nu mai ai nicio şansă.

Andreea se mulţumea se zâmbească. Ştia că jocul era al ei, însă îi plăcea această situaţie. Victoria va fi mult mai dulce astfel. Iar Andrei va trebui încă o dată să se recunoască învins şi să accepte greşelile pe care inevitabil, ca de fiecare dată de altfel, le-a făcut… Poate că tocmai de asta, pentru că tratează viaţa ca pe un joc perpetuu, îl iubesc aşa de mult…

– Şah mat!

Andrei privea tabla de şah împietrit. La naiba, trebuia să fie jocul meu! Fir-ar să fie de treabă! Ei, dar poate e mai bine aşa, acum măcar e fericită. Mai bine pierd câteva jocuri, mai bine primesc aceste înfrângeri cu seninătate, pentru ca ea să zâmbească, să mă privească cu ochii aceia limpezi ai celui care a scăpat de presiunea inutilă a rezultatului. Da, pierd un joc, însă câştig un om.

– Hei, felicitări!

– Andreea, zi ceva… Ce-ai păţit? Te-ai supărat? Hei?Fata privea însă fereastra fără să se clintească. Andrei se întoarse şi el, fără convingere. Nimic. Întunericul era de nepătruns.

Andreea stinse lumina, luându-l prin surprindere.

– Ce s-a întâmplat?

– Nu vezi?

– Ce?

– Luminiţa?

Inima lui Andrei se opri pentru o secundă. Instinctiv, se trase lângă perete, cât mai departe de fereastră. Tremura…

– Unde?- Chiar la geam…

– Şi ce face?

– Nimic. Se mişcă şi ea.

– Se apropie?

– Da!           

Andrei era paralizat. Calmul fetei, zâmbetul ei, îl enervau. Fir-ar să fie, ea chiar are impresia că e un joc…? Minutele se scurgeau lent. Băiatul simţea cum frica îi pătrunde adânc în trup. Nu mai putea să îşi controleze trupul, totul părea să se prăbuşească în jurul lui. Un gust amar îi invadase gura. Se chinui să şoptească:

– Ce mai face?

– Se micşorează.

– Dispare?

– Cred că da… Gata, s-a stins.

Lumina invadă încăperea. Andrei se prăbuşi pe pat. Transpiraţia îi năclăise părul. Răsufla greoi.

– Crezi că era o luminiţă din aia?

– Da, despre care ne-au spus sătenii. Apar când cineva trebuie să moară. Ele se duc şi îl găsesc pe cel sortit. Pot să treacă prin orice şi le place să danseze, să ofere speranţă deşartă. Apar foarte des pe aici. Cineva a murit în seara asta…

– Şi ce se întâmplă dacă le atinge altcineva…?           

– Moare!       

– Îh, ai mai văzut vreodată?

– Da, tot aici, de la aceeaşi fereastră, când aveam 9 ani.

– Şi ce-ai făcut?

– Am ieşit să o prind. Dar din păcate n-am apucat…

Andrei scoase un oftat şi îşi strânse picioarele la piept, pipăindu-şi burta.

Fata îl sărută, strângând cele câteva firicele sărate prelinse pe buzele lui şi se afundă în pat.

– Noapte bună!

– Cum ai dormit?

– Foarte bine, răspunse Andrei trăgând perdeaua. Razele soarelui invadau încăperea. Privi pe geam cu precauţie. Câteva găini se hârjoneau aproape de copaci. Totul părea calm…

– Ce păcat că azi trebuie să plecăm. Aş fi vrut să mai văd o dată luminiţa aia… Cine ştie când o să mai am şansa asta.

– Eşti sigură că nu ţi s-a părut?

Privirea furioasă a fetei îl făcu pe Andrei să îşi regrete cuvintele. Ah, n-am ce să îi fac, o ţine una şi bună cu balivernele astea…

– Nu-i nimic, sunt şi în Bucureşti!

– Da…? Nu zău?, rosti Andrei mândru, învăluit în razele calde. Ei lasă, abia aştept să vină în Bucureşti! Deschid televizorul, aprind toate luminile, pun un Cradle of Filth la maximum şi să vezi tu de nu fug toate luminiţele mâncând pământul!