mi-aplec grumazul sub păienjeniş

trec gârbovită dincolo de boltă

cu cheia ruginită în buzunar

vântul închide uşa în spate

 

vremea a stat între cald şi rece

o pălărie atârnă de un cârlig

nici prea sus dar nici prea jos

strugurii acri se îndulcesc greu

 

nu pot să mă ating de nimic

pereţii şi clanţa sunt moi

pâinea mucezeşte verde cartofii încolţesc alb

doar merele pătule rămân rumene

printre ele se târăşte un fir de lumină

ca un şarpe pe pământul mustind

călcâiele tremură

genunchii pocnesc îndoindu-se

 

atâta gol e în stomac şi împrejur

poate e Sfânta Vineri

şi voi rămâne aici vreo douăzeci de ani

fără duminici