Jurnalul meu

Nesfârşit

 


 

Ce voce frumoasă are omul acesta, se gândea în timp ce autobuzul aglomerat se zdruncina pe strada plină de şanţuri şi gropi. Era dimineaţă şi se îndrepta spre serviciu, la aceeaşi fabrică unde lucrase ani de zile. Acolo nu mai găsea decât feţele comune şi aceleaşi discuţii banale despre vreme şi bârfele de obicei fără urmări pentru că se discutau mai cu seamă cazurile celor recent îmbogăţiţi sau ale starurilor de cinema şi televiziune, apoi activitatea destul de monotonă, asemenea şi ea figurilor ponosite şi somnoroase din autobuz. Era înghesuială şi stătea prins între trupurile celorlalţi călători, ca întotdeauna parcă prea graşi şi masivi şi el, strecurat între ei şi genţile lor, privea prin fereastra uşor aburită a maşinii la şirul de copaci de pe drum şi la lumina aceea de dinaintea răsăritului de Soare şi asculta atent ceea ce difuza radioul. Atent, pentru că reclama acelui medicament se încheia cu textul aşa de cunoscut, …acest medicament se poate elibera fără prescripţie medicală, dacă apar manifestări neplăcute…, rostit de vocea frumoasă foarte-foarte repede, asta pentru că timpul costa desigur foarte mulţi bani în publicitatea de la radio. Îi veni să zâmbească la gândul că el, ca să capteze mult mai bine atenţia ascultătorului, ar fi rostit acel text foarte-foarte rar, cu intonaţiile unui învăţător dictând copiilor din clasă, nevoit să-i aştepte până termină de scris fiecare, dar sigur că rostirea în acest fel ar fi costat mult mai mult timp şi mult mai mulţi bani şi nu ar fi stârnit decât zâmbete. Dar aşa, rar, ar fi rămas mai bine în atenţia ascultătorului, dar ceea ce gândea el nu avea mare importanţă. Oamenii din jur aşteptau să coboare din acest autobuz aglomerat şi zdruncinat de dimineaţă şi să se îndrepte spre serviciu indiferenţi.

Indiferenţa, da… Se simţi iar cuprins de gestul devenit reflex de a închipui trăsăturile feţei posesoare ale acelei voci frumoase. Când era aproape sigur în mintea lui de chipul acelei voci trebui însă să coboare, împins cu putere de cei din spate.

Timpul era ca un nou prag, aşa i se părea, toate se grăbeau fără noimă în jur, se cerea din ce în ce mai mult timp, mai repede, mai repede, de parcă toate orele  s-ar fi scurtat la jumătate  şi oamenii păreau uneori de-a dreptul ameţiţi de agitaţie, asta îi făcea să doarmă puţin, din ce în ce mai puţin. Şi să viseze din ce în ce mai puţin, ştia el asta, dar preţul acelui somn scurt, fără vise, el îl cunoştea, de parcă oamenii nu-şi mai lăsau sufletul să meargă noaptea să se refacă în locurile ştiute doar de el şi acel suflet nu mai avea putere să îi călăuzească în timpul zilei cu dragostea lui purtătoare de viaţă. Nu ştiau asta călătorii cei grăbiţi din autobuz sau şoferii aşteptând în traficul imposibil. Dar cu toţii simţeau oboseala adâncă şi aparent fără cauză, la fel cum o simţise şi el. Dar el ştia şi altceva, ştia să găsească ascuns în spatele unui glas un chip de om ale cărui vibraţii vocale i se desluşeau fără greşeală, chiar dacă vorbitorul nevăzut nu îşi dădea seama de asta. Era taina lui, doar a lui, iar acum, făcând cei câţiva paşi pe jos, îi trecu deodată prin minte să încerce şi el.  Da,  o voce avea şi el şi tocmai de aceea va încerca.

Iubise dintotdeauna liniştea. Nu liniştea aceea din peşteri sau din catedrale, în care un strop de apă căzând sau un pas căpătau rezonanţe atât de adânci şi uneori înfricoşătoare, ci liniştea adevărată a unui cămin paşnic, aşa cum avusese în copilărie, la casa părinţilor lui. Acolo nu pătrunsese încă televiziunea cu reclamele ei şi cu filmele violente şi la fel de înfricoşătoare, acolo el era băiatul care se juca în legea lui în cireşul tuturor anotimpurilor. Maşinile treceau aşa de rar atunci pe strada lor, încât liniştea era de fapt foşnetul vântului prin frunzele cireşului, primăvara, proaspăt şi spălat de ploi tinere, sau toamna, în galbenul cel luminos, apoi mai erau păsările care îl trezeau dimineaţa şi câte alte sunete, da, sunete curate, clare ca nişte luminiţe, nu zgomote…  Mai ales în timpul iernilor cu viscol se adunau pe lângă soba duduind de lemne şi pe  atunci mama tricota un pulover sau nişte ciorapi, tata asculta viaţa cum se scurge lin şi în armonia muzicii de la radio îşi fuma ţigara departe de zgomote, era cu adevărat linişte în ei toţi atunci, o ştia şi îşi simţea inima lui de copil uşoară şi veselă. Apoi, înainte de culcare, auzeau cum pisica revenea acasă din vagabondajul ei zilnic, îi dădeau drumul în casă şi ea se punea torcând pe mâncat cu poftă, pe urmă se aşeza aproape de soba caldă, se spăla calm o oră întreagă, apoi adormea torcând în continuare şi băiatul se tot gândea la zilele lui şi la tot ce închipuise, seara avea o stare deosebită pentru că îi era somn şi cu ochii închişi simţea mai bine casa cea bună şi viscolul încă nu îi făcea nimic rău, aşa adormea el şi pe atunci visele îi erau curate şi clare ca lumina zilei strălucind în soare pe zăpada albă. Aveau vacanţă de Crăciun şi atunci se simţea mirosul de cozonaci copţi în cuptor şi mama îi frământa cu mîinile ei, tata se ducea la cumpărături şi ei, cu toţii, aveau acasă o bucurie blândă, fără a fi bogaţi, se găseau de toate pentru copii şi se adunau în jurul bradului cu lumânări şi cântau cam fals colinde şi vorbeau şi se adunau aşa amintirile acestea pe care n-ar fi dorit să le uite niciodată.

Trecuseră, desigur, toate acestea şi uneori, atunci când îşi privea viaţa cu cei cincizeci de ani ai lui, i se părea că toate se întâmplaseră altuia şi parcă nu se mai recunoştea. Avea acum o seamă de experienţe pe care le trăise din plin şi pe care le alesese pentru că simţea că îl chemau. Au fost pe rând familia cu soţia lui, apoi băiatul lor şi mai târziu înţelegerea faptului că, deşi se străduise din răsputeri să meargă totul bine, se destrămase fiorul acela de la început şi fiecare din ei se închisese în propria lui tăcere. Făceau totul de formă, aşa cum se nimerea şi credeau ei că se cuvenea, ca şi cum ar fi fost totul doar o obligaţie chinuitoare. Atunci el simţise dorinţa de a asculta pe altcineva, altceva şi descoperi iarăşi radioul din bucătărie, seara, singur, la fel cu tatăl lui atunci, dar totuşi nu, acum ceilalţi ai casei priveau cu sete la ecranul parcă magic al televizorului şi el se simţea exclus dintre ei. Însingurarea îl călăuzi spre ascultarea atentă a glasurilor auzite şi înţelese cât de multe se puteau simţi prin vibraţia unei voci, conformaţia feţei, a gurii şi a danturii, chiar forma pieptului prin tonul cald sau nu, arăta asta cu câtă inimă şi suflet se vorbea. Începu să simtă aproape fără greş când se rosteau munciuni, inflexiunile acelea emoţionale nu le puteau ascunde decât prin tăcere, dar la radio trebuiau să vorbească, nu puteau să tacă.  Îşi cumpără un osciloscop şi începu să studieze temeinic tehnica sunetelor. Puţin câte puţin, apoi mai mult, urmă un magnetofon, un microfon şi un computer cu analizor de voci, căştile pe urechi şi treaba mergea bine, înţelese cu adevărat  diferenţa dintre zgomot şi sunet, dintre un glas omenesc şi o strună de vioară Stradivarius. Se ascundea aşa de tăcerea celor din jur.

Observă cum se urâţeau cei dragi din cauza tăcerilor şi lipsurilor, cum munca devenea tot mai chinuitoare pentru ei toţi şi viaţa asta a lui,  paralelă cu a celorlalţi, îl ajută să nu devină de-a dreptul depresiv. Cu un zâmbet tainic pe buze se vedea din nou copil, atunci când piesele de teatru difuzate la radio îl încântau şi îi stârneau imaginaţia bogată. Mai târziu, când crescuse, citind acele piese de teatru în cărţi îi reveneau deopotrivă sunetele şi imaginile trăite pe atunci, toată piesa se completa  asemenea unei altfel de realităţi, aceea creată sau de fapt recreată de el însuşi. Păstrase ani întregi vie în sufletul lui acea colecţie de emoţii transmise prin calea vrăjită parcă a radioului. La teatru, acolo, pe scena aceea de lemn şi carton pictat, nu avu decât dezamăgiri, asta pentru că totul nu se potrivea de loc cu ceea ce ştia el aşa de bine.

Când înţelesese destul despre voci, sau când lui i se părea că ştie, descoperi cu uimire că propria lui voce nu şi-o putea auzi aşa cum era ea la înregistrare, oricât de multe corecţii de sunet ar fi aplicat. Ştia că vocea noastră se aude în timpanele noastre pe două căi diferite, una prin aer şi cealaltă prin oasele feţei, că vitezele de străbatere a sunetului prin aceste două medii diferite diferă şi ele, iar rezultanta lor era ceea ce simţim cu toţii a ne fi propria voce. Ştia pe deplin că vocea lui era percepută de ceilalţi aşa cum era ea înregistrată pe bandă, nu aşa cum ar fi vrut el să şi-o audă sau închipuie.

Chestia asta îl întărâtă să încerce să-şi schimbe dacă nu timbrul natural al vocii, măcar intonaţia, făcea asta atunci când era întrebat câte ceva de colegi, era uneori grav la glumele lor sau vesel la treburi serioase, era ca o joacă de actor pe care o exersa, deşi ştia că este tot el cu vocea lui ştiută de ceilalţi. Învăţă cu timpul să-şi cenzureze emoţiile aşa de bine încât nimeni nu mai putea să simtă adevărata lui stare sufletească, era o altă formă a lui de a se ascunde, şi cu cât dorea să se ascundă mai mult şi mai adânc în el însuşi, cu atât se deprinse a vorbi mai mult, despre tot şi toate, spunându-şi prostioarele lui cu intonaţii diferite şi căutate, devenind aproape ridicol. Dar jocul ăsta îi trecu destul de repede.

Urmă apoi închiderea în adevărata tăcere, când se rezumă doar a mai rosti monosilabe, da-da, nu-nu, atât. Începu în vremea aceea să se audă în interiorul lui, cu glasul pe care şi-ar fi dorit să-l aibă, asemănător cu acela al unui actor îndrăgit pe când era  copil. Citea cărţi despre Tibet şi despre budişti şi îşi alese o mantră pe care o repeta în gând cu acea voce clară, frumoasă, pe care cu trecerea timpului şi-o imagina ca fiind un dar de la cineva. Se înregistră pe o bandă închisă în inel şi se asculta pe el însuşi aşa cum îl puteau auzi toţi ceilalţi, dar totuşi nu se putea convinge de realitatea exterioară a vocii lui, era parcă a altcuiva. Şi când îşi dădu seama că nu putea fi altcineva, se acceptă şi simţi cum începe încet şi sigur să se schimbe ceva în el, pe o cale ciudată îşi simţi crescute ca niciodată siguranţa, credinţele şi certitudinile, acelea puţine, a dragostei şi a morţii. Simţea cum se eliberează încet şi sigur de frică, de toate fricile închipuite de când se ştia, de toate cele spuse de alţii şi creştea în el o siguranţă puternică. Avu câteva zile insomnii teribile care se terminară printr-un somn lung, era obosit de prea multă energie cheltuită intens, dar când se trezi totul i se păru mult mai limpede.  Repeta iar şi iar şi la un moment dat îşi auzi vocea propriului lui suflet, simţi asta deodată, aşa cum de mult timp ştiuse că era într-o continuă căutare, iar acum ştia că ajunsese până la el însuşi şi trăi o mare bucurie gândindu-se că poate asta era menirea vieţii lui.

Totuşi nu renunţă. Într-o bună zi se opri la agenţia de anunţuri ale ziarelor de mare tiraj, luă de acolo un formular pe care scrise cu litere mari de tipar textul unui anunţ. Ofer voce frumoasă de bărbat posturilor de radio interesate. Doar atât, apoi întinse formularul unei fete drăguţe de la un ghişeu. Fata luă foaia, o citi, apoi privi puţin nervoasă către omul din faţa ei, îl întrebă dacă doar acela era textul şi el îi răspunse cu un da foarte căutat şi sonor. Fata îşi plecă privirea în registrele ei şi se gândi că sufletul acesta are o voce foarte frumoasă şi atunci  o cuprinse un fel de duioşie care îi alungă nervozitatea. El plăti anunţul şi plecă, dar simţi în spate privirea fetei al cărei glas nu i se părea în regulă, asta după studiul lui propriu, dar o iertă şi ştiu că i se păruse un alt nebun căutând cine ştie ce cu anunţul lui ciudat, ca atâţia alţii de altfel.

O uşurare îi străbătu trupul şi se simţi bine. Trecură câteva zile. Păstră la îndemâna lui telefonul mobil pe care îl dorea să sune şi abia când sună cu adevărat îşi gândi glasul potrivit, dar nu era decât o cunoştinţă oarecare de-a lui.  Se trezi la realitate şi abia la al doilea apel al telefonului simţi că era cineva care îi citise anunţul şi-i răspunse cu vocea lui frumoasă de  bărbat, aceia care sunaseră nu ştiau câte mii de ţigări fără filtru fumase el câţiva ani ca să ajungă la vocea asta. Primi o ofertă de interviu.

 

Stătea pe podul cel mare din oraşul lui, exact la jumătate, deasupra fluviului, acolo pe unde trecătorii nu aveau decât o mică bandă laterală pentru mers pe jos sau cu bicicleta, dar unde puţini pietoni se aventurau. Era acelaşi trafic de maşini de tot felul pe cele patru benzi, zgomotos şi neîncetat, dar stâlpii cei mari din oţel şi nervurile imense ale podului îi dădeau o senzaţie stranie de zbor apărat, deasupra apei celei mari care se scurgea la cincizeci de metri sub el, de-abia se întrezărea mişcarea apei, doar se simţea vântul şi când privea în părţi putea vedea cele două maluri unite prin podul metalic, sus era cerul zărit printre barele de fier, iar jos apa care îl atrăgea ciudat. Simţi deodată realitatea din jur în alt fel, ca o clipă suspendată între cele patru repere, sus-jos şi stânga-dreapta, se gândi că apa aceea aduce întâmplările vieţii, ele se trăiesc şi apoi se duc pe aceeaşi cale ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Se întristă şi simţi că nu dorea nimic. Trăise. Iubise. Respirase şi muncise aşa cum respirase, aflase ceva despre vibraţiile vocilor omeneşti şi astfel despre sufletele oamenilor şi chiar despre al lui. Stând imobil pe acel pod, exact la mijlocul lui, simţea fremătând fierul zimţat ori de câte ori trecea câte un camion din cele mari, se gândi că totul pe lume şi poate în univers se poate numi vibraţie, mai joasă ori mai înaltă, se gândi că apa de dedesubt este ca un vis în care se oglindesc toate, o proiecţie parcă neobişnuită a unui vis nepământesc. Cineva ne visează, îşi spuse, iar noi nu facem decât să ne supunem visului, e ciudat asta, de ce oare nu putem evada din jocul ăsta şi să visăm şi noi, liberi…

Simţi că se apleacă peste parapetul podului, deşi era încă apărat de o plasă de sârmă, iată încă o plasă în care poate trebuie să fiu iarăşi prins ca un peşte, în loc să ajung la apa eliberatoare în care aş putea înota liber. Da, încă o plasă, de protecţie, pentru protecţia lui de el însuşi. În faţa abisului nu se gândea la cădere, ci la zbor, ştia că poate ajunge în acel loc al tuturor sufletelor, asta înţelesese din studiul vocilor, că oamenii vin cu toţii din acelaşi mare suflet uitat de mai mult timp numit omenesc, că viaţa era doar un imens fluviu curgând continuu şi că totul şi toate nu erau decât în această stare nesfârşită de curgere liberă spre acea unică geană de lumină numită Dumnezeu, Sufletul cel mare şi care se arăta în fiecare dimineaţă pe cer ca un Soare. Soarele pe care îl aştepta chiar şi în autobuzul aglomerat să răsară, atunci când mergea către serviciu.

Nu există moarte, înţelese acolo, pe pod, în acea zi, ci numai trecere, o nesfârşită trecere…

A dărui. A primi. A lua. A apuca sau a fura. A călători. A iubi. Nu erau unul şi acelaşi lucru, desigur, dar alegerea este a fiecăruia dintre noi. Asta în limitele visului pe care-l călătorim şi noi pe aici. Life is a journey, citise pe o sacoşă cândva…

Acolo, pe acel pod, imobil, fixat între cerul cu norişori albi şi apa curgând alene în albia ei, simţi cum se aşază cu adevărat în călătoria cea mare a visului vieţii, că este o parte a visului, aşa cum îşi dorise de fapt mereu. Da, visul, nesfâşit…

Ce voce frumoasă avea sufletul acesta, îşi vor aminti despre el.

Ce voci frumoase au sufletele acestea, îşi aminti el.

Nesfârşit.

 

(Din volumul “Oamenii de lângă noi” – 2008)

Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Articole Populare

To Top