/ Sub o lespede grea / Acea blestemată jumătate / Tatăl  lui  Matei / Dansând  în  negru  ivoriu / Doamna invidie / DUMNEZEU  CARE  DOARME / MAX,  DRAGOSTEA  MEA / Inocenţa  în  stare  de  sclavie  / Fluturi  de  noapte /

    În curtea casei noastre era un măr mare cu un trunchi înalt şi aspru. Încercasem de zeci de ori să mă caţăr până la locul acela pe care mă apuca ameţeala privindu-l. Undeva, printre crengi, printre mere putrede, sufletul meu parcă mă aştepta ostatic. Mama îmi spunea că în ogradă mai fusese un astfel de copac şi că în locul rădăcinilor lui s-a făcut o groapă destul de adâncă. Aflasem groapa şi mă aşezam în ea, îmi făcea chipuri din lut şi priveam la soare. Stăteam aşa culcată pe spate ceasuri întregi până dădeau năvală urechelniţele. Târâturile mici şi perfide mi se păreau cele mai îngrozitoare fiinţe. Mă înspăimânta gândul că aş putea rămâne surdă. Cred că într-o zi m-am îndrăgostit de mărul cu trunchi înalt pentru că le povesteam copiilor din mahala cum am să mă mărit cu copacul, am să fac dragoste cu el şi am să fiu Doamna Copac ori Doamna Pădure. Nu-i vorbă, eu le explicam într-un limbaj mai frust, pe care îl învăţasem de la negustorul de gaz în ziua în care pândisem pe gaura cheii cum o scărmăna în pat pe învăţătoarea mea Puia. ,,La naiba cu gazul!”, am strigat. N-am mai vrut să mă duc nici la şcoală şi îmi plăcea mai mult întunericul. Şedeam aşa şi mă gândeam la dragostea mea. Chestia cu Doamna Copac a ajuns la urechile bunicii care n-a fost încântată deloc. Mi-a tras o bătaie bună, aşa ca să-mi scoată toate bazaconiile din cap şi m-a lăsat şi fără un dinte din faţă. Negustorul acela, porcosul de negustor, îţi dădea gaz numai şi numai dacă ai fi cumpărat o carte. O uram pe Puia cea frumoasă, cu ochi greţoşi, ca de urechelniţă. Cred însă  că m-am săturat de stat pe întuneric în ziua în care am dat o raită prin mahala şi m-am oprit să cumpăr o sticlă cu gaz. Erau  o mulţime de cărţi în vizuina negustorului, aruncate prin unghere, amestecate cu sfori, saci, vopsele şi cutii. Mă necăjisem destul din pricina dintelui, iar istoria cu măritişul meu devenise notorie. ,,S-avem pardon, dar mirele dumneavoastră s-a cam uscat pe la vârfuri”, s-a maimuţărit la mine negustorul. Eu am început să-i strig aşa, de la obraz, vrute şi nevrute, despre el şi scroafa de Puia. Cred că l-am supărat foarte tare pentru că m-a scos de păr afară şi a trântit uşa după mine. Vreau să spun că în încăierare am reuşit să-mi iau sticla cu gaz şi cartea pe care mi-o băgase pe gât bătăuşul. M-am aşezat din nou în groapă, cu faţa spre soare, cu cartea pe piept, sub apăsarea cuvintelor nedesluşite. Era o poveste scrisă de Hans Christian Andersen, despre Klaus cel mic şi Klaus cel mare, tipărită pe foi lucioase, cu litere încârligate şi vesele. Am citit-o doar o dată şi aş fi recitit-o, dacă nu m-ar fi atacat duşmancele care îmi ameninţau auzul şi dacă hârtia n-ar fi mirosit atât de tare a gaz. Puia a şters-o cu un geamantan pe care scria ceva în nemţeşte. Era o rablă găsită prin magazia negustorului care, de necaz, a închis prăvălia, a devenit smerit şi s-a făcut dascăl. Numai la mine se uita chiorâş fiindcă nu dădeam doi bani pe smerenia lui. Ghinionul tot ghinion. L-am întâlnit ieşind beat turtă, din cimitir, braţ la braţ cu groparul. Tata fusese ofiţer de cavalerie şi avea tot felul de aere cosmopolite. I-ar fi surâs ideea să aibă în curte canalizare. Vorbea ceva despre apa care curge prin ţevi, robinete lucioase şi alte lucruri de genul ăsta. Aşa s-au înfiinţat la noi câţiva negricioşi cu cazmale şi târnăcoape, plus şmecherul de gropar, care în viaţa lui nu făcuse altceva decât să scuipe în palme şi să sape. Era început de toamnă şi ograda era plină de merele care cădeau cu zgomot de pâslă. Eu mă scălâmbăiam într-un picior pe aleea pietruită şi muşcam din merele vişinii. Dar dragostea tot dragoste. Mi s-a năzărit că vor să dea cu târnăcoapele în copacul meu şi m-am hotărât să stau prin preajmă, la pândă. Când au scos la iveală oasele mici şi sidefate, negricioşii au început să vorbească în şoaptă. Am putut desluşi că aşa arată oamenii când dorm în pământ, iar dacă vor să se mai trezească devin meri sau cireşi sau gutui. Groparul era un om care nu se pierdea cu firea. Investigaţiile printre morţi erau parte din divertismentul lui, făcute, ce-i drept, nu în curţile oamenilor. Numai tatei i-a trecut cheful de canalizare. Astfel, cei care dormeau cine ştie de când la rădăcinile iubitului meu, au fost reacoperiţi cu grijă.

Cât despre mine, se spune că am crescut. Mi-am aranjat dantura şi, uneori mă mai bate gândul să mă caţăr prin locuri pe care te apucă ameţeala privindu-le. Şi azi mă înfrupt din mere care cad şi mă lovesc cu răutatea lor de pâslă. Stau de mult, în groapă, cu foile pe piept, sub greutatea vorbelor vrăjite. Aştept pe întuneric şi mă gândesc la dragostea mea. Porcul ăla de negustor şi-a despăduchit şandramaua şi a devenit editor. Se anunţă timpuri grele. Parcă văd că va începe să vândă iarăşi gaz. Numai biata Puia, cu ochii de urechelniţă, poate a devenit cireş. Câteodată, se uită la soare şi citeşte o poveste despre Klaus cel mic şi Klaus cel mare.

Sub o lespede grea

    Când a coborât din tren m-a luat de umeri şi m-a privit drept în inimă. Pentru întâia oară am simţit că nu mai pot ascunde spasmul ventriculelor. Ca la ecograf, când un medic miop, cercetând atent, clatină din cap şuierând acel ,,Daaa!”, despre care nu pricepeai niciodată dacă te condamnă la moarte. ,,Daaa!”, a zis şi el prinzându-mi mâinile. Amprentele lui miroseau a mălin. Mai degrabă eu toată mă strânsesem în palmele lui m-a tras în taxi şi îl aveam în faţă aşa cum îl descoperisem pe afişe sau pe coperţile cărţilor. ,,Ah!”, am ţipat în interiorul meu. Căci, uitându-mă la el, nesăturându-mă de fiinţa lui, o clipă l-am pierdut sub roţile taxiului. ,,Tremuri, iubita mea”, mi-a spus, neştiind că pentru mine el în fiecare clipă moare şi că învie tot de atâtea ori, ca un mort pe care îl crezusem şi sub o lespede grea şi-ţi apare deodată în prag şi rămâi paralizat de bucurie şi spaimă. Iar când m-a împins în holul hotelului, m-a învăţat să văd cu ochii lui. Uluită, mi-am dat seama de splendoarea luminii de care mă poticnisem ca de-o noapte covârşitoare. Am început să mă tem că-l voi pierde, grozav am început să mă tem, fir-ar al dracului, şi mi-am scos haina ca şi cum aş fi rupt zdreanţa de pe-o păpuşă. De fapt nu făceam dragoste. Îmi împletisem două codiţe din trupurile noastre, jucându-mă cu un ursuleţ împrumutat de pluş. ,,Nu-ţi fie teamă, iubitul meu”, i-am spus, ascunzându-i toate ridurile sub pernă. ,,Bătrâneţea e doar o oboseală, o să-ţi treacă”. Şi, deodată, aproape de noi sau în noi, s-a frânt ceva. Nu ştiu, poate veioza, ori felul în care el îmi plângea în carne, poate un pahar cu care îmi turnase cianură pe trup, sau chiar fereastra deschisă spre peretele îndoielii noastre, oricum, am simţit o tăietură în umăr şi am vrut din nou să fie linişte. ,,Ce fragil e totul”, am spus. ,,Facil?”, s-a cabrat el, neînţelegând că mă iubeam cu un mort căruia îi purtam greutatea pietrei pe care o dăduse la o parte. ,,Lasă-mă să te privesc”, a şoptit. Mi-am acoperit chipul căci în adâncul sufletului meu mi-ar fi văzut unghiile pline de pământ. ,,Ai ochi de nebună”, a râs. ,,Tu eşti povestea lui Marquez; «Ochi de câine albastru»”. Întinsă pe pat, capul îmi căzuse din umeri, nu alta. Şi printre ridurile ascunse tăinuisem cuţitul din mângâierile mele. ,,Tu dormi în noaptea asta atât de abruptă”, a ţipat el, lipindu-mi cu sărutări capul de trup, vitrificându-mă, reîntregindu-mă vertebră cu vertebră. ,,Cum mi-am pierdut eu capul, iubindu-te pe tine”, am plâns. Şi, când m-am trezit încăperea se balansa limpede. Şi oricât aş fi căscat pleoapele, pentru ca întoarse înăuntru să nu-şi cerşească disiparea, oricât mi-aş fi masat tâmplele spunând ,,Nu, nu” dorinţa de a-l ucide era acolo, clară, intensă, adâncă. Căci, dacă aş fi văzut pata de sânge pe cearşaful alb, s-ar fi isprăvit cu disperarea de a-şi repeta de o mie de ori ,,Am şaptezeci de ani, iubito”. Mult mai echitabil ar fi dacă ni s-ar lua totul dintr-o dată, gândeam. ,,Să fugim”, am tresărit. De fapt n-am vorbit eu, ci ucigaşa care îşi mai lăsa răgaz de căinţă. Şi mi-am dat seama că doi oameni mă urau: el şi femeia din încăpere care îl preţuise mai mult decât îşi venerase Dumnezeul.

Iar când ne-am despărţit în gară, eu, jumătate asasină, jumătate prostituată. ,,Eşti pură, iubita mea”, a murmurat. Şi dacă frica s-a dislocat de stupoare uram că se va întoarce cu pământ pe buze. ,,Daaa!”, a spus ca despre o sentinţă care te trimite la execuţie.

Urcam în tren sau aveam să aştept pe peron secole la rând? Acolo, pe muchia unde se termină dragostea şi începe delirul de a nu mai şti care eşti tu şi care este celălalt. Şi pentru ca această echivalenţă să fie suportabilă, ce mai contează o sută sau două de ani, când n-ai fost în stare să-ţi duci crima până la capăt?

Acea blestemată jumătate

Îşi umezise gura cu vin, o picătură i se prelingea pe marginea buzelor. Ascultam atent. ,,Cioc, cioc”, bătaia suna metalic. ,,N-aud cu o ureche”,   mi-am spus. ,,Dacă aş şti, dacă aş şti ceva despre această surzenie”, repetam. Recăzând din nou în vis, ca într-un fir de aţă dus până la capătul buzelor lui, mereu treze, cărnoase, neobosite de viaţă, miraculos de bătrâne şi senzuale. ,,De Beckett, de Beckett, vrei să-ţi povestesc ?”, întreabă. ,,Nu ştii nimic”, râse, cu o strâmbătate care îi venea bine pentru că se plia perfect pe ura mea, pe voluptatea cu care aş fi vrut acolo, în camera cu zeci de ferestre, să-i încifrez bărbăţia, să urmăresc umbletul picăturii de vin, rătăcită din paharul lui tocmai în sângele sângelui meu. Uitase că exist, faptul că lâncezeam amândoi  în ţesătura hipnotică a crâşmei făcea parte dintr-o poveste care oricum fusese scrisă demult, cu final cu tot, cu replici şi costume, cu mâini care dintr-un tic idiot încearcă să scundă o dantură strâmbă, cu fum şi uşi, cu scări care se recompun într-un singur sens, cu acel ,,Nu mă lăsa, dragostea mea, nu mă lăsa!”. ,,Nu-mi mai simt decât un ochi”, gândii, ascunzând ochelarii, strângându-i până când sticle subţiri, lame, îmi pătrunseră în degete şi începui să-mi ling rănile, să le ud cu alcool şi să mă gust din ele. Dar el, cercetând atent femeile din încăpere, nu-mi observase urletul.

Blestemam şi uram fecioara pe care o visasem pentru că ştiam că el îmi pătrunde în visuri şi se îndrăgosteşte de visurile mele. Atunci, apăru ea, în faţa oglinzii, ca o pată neagră, un soi de călugăriţă rătăcită. Se aşezase tăcerea, nu auzeam decât umbletul cârpei pe cristalul mesei într-o mişcare lentă, catifelată insidioasă. Simţii că trebuie să vorbesc fără noimă pentru ca acea imagine să nu ne absoarbă, fiindcă el era deja lângă ea, atingându-i picioarele, sărutându-i părul, mie rămânându-mi doar manechinul cu replici şi travesti, cu gesturi care dintr-o obsesie cretină îşi acoperă jumătatea de inimă, cu uşi glisante rostuite ca să te învârţi în cerc. Îi prinsei palma, o sărutai cu duşmănie, cu ochiul cu care mai vedeam, cu urechea cu care mai auzeam, cu acea jumătate de inimă care dintr-o blasfemie încă nu era sterilă. El zâmbi silit, o clipă observându-mi  degetele zdrelite. ,,Ce ai la mână?”, întrebă. ,,Am şters praful”, zisei. ,,N-ai şters tu, chelneriţa!”, râse, un râs metalic, şarpe rănit în biata mea auriculă. ,,A, deci nu era, cioc, cioc, sunetul unei bătăi”, spusei, îngenunchind, încercând să nu  mai aud nimic, să stau trează.

O, nu mai vreau să dorm, nu mai pot să visez, aş putea proiecta o femeie pe care el să o iubească. Şi atunci cum ar mai încăpea urma mea pe adâncimea paşilor lui? Cum m-aş mai hrăni din mine, cu buzele lui cărnoase, neobosite de existenţă, magic de bătrâne şi senzuale? Ce m-aş face cu această ură mai smerită decât toate iubirile mele?

Tatăl  lui  Matei

În fiecare dimineaţă zăream privind prin geana ferestrei un puşti cârlionţat cu părul patinat spre roşu, cu faţa mică şi vicleană de veveriţă. Îmi plăcea să-i urmăresc pasul vioi şi nesigur. Mă fascina mai ales când se desprindea din mâna bărbatului care-l însoţea, vrând să cuprindă parcă răzvrătit şi cu mai multă afecţiune păpuşa mare pe care o căra cu el. Uneori jucăria trebuie să fi zăcut abandonată printr-un ungher, dar braţele copilului se mulau în gol (întotdeauna!) ca după o imensă jucărie. Puştiul acela era, cred, cea mai nevinovată făptură pe care o putusem vedea. Pentru că mă provoca parcă să fiu fericită. Sunt lucruri atât de dureros valide încât ţi-ar plăcea să ţi le fi imaginat de fapt. De pildă eu m-am pomenit la un moment dat cu gândul înspăimântător că depărtarea de puşti mă răneşte. Pentru că mă durea cu adevărat spectacolul purităţii lui. Unii ar crede că singurătatea mă adusese la o exaltare nesănătoasă sau că era vremea să am un copil al meu, aşa după cum este rostuită lumea. Acum ştiu că nu era aşa. Cu adevărat nu era aşa.

Doi ani am supravegheat din culisele casei mele jocurile puştiului despre care am aflat că se numea Matei. N-o să mă credeţi, dar într-un fel Matei devenise al meu.

Dacă se întâmpla să nu-l văd o zi, treceam prin chinuri cumplite. Mi-l imaginam bolnav sau flămând, prins în cortegiul nenorocirilor. Începusem să-i cumpăr ursuleţi de pluş, maşinuţe colorate, pe care le ascundeam în cutii până în ziua în care Matei ar fi pregătit să le primească.

Eu fac gazetărie, unii dintre voi ştiţi, (he, he, poate acum când citiţi nu mai fac mare lucru, ci mă odihnesc în rochie nouă şi pantofi de lac). Cândva am crezut cu îngâmfare că sunt profundă şi deşteaptă iar apoi am înţeles că numai tăcerea înseamnă profunzime. Trăncăneala mea scrisă era doar epilepsie în stare sublimă. În peregrinările gazetăreşti am şansa să întâlnesc mulţi oameni ciudaţi. Nu avem întotdeauna deschidere spre bizar, dar pe omul acesta despre care vreau să scriu l-am cunoscut  când dorinţa de straniu din mine atinsese cote maxime. De fapt, vreme de doi ani, zi de zi, mă pregătisem poate pentru întâlnirea noastră.

,,Ai părul aproape roşu”, i-am şoptit şi el m-a prins de umeri în vreme ce ochii îi străluceau şi buzele îi tremurau. Dintr-o dată îmi devenea atât de drag! Pentru că de-ar fi spus orice meschinărie, în gura lui răutatea se şlefuia, în mâinile lui cioburile deveneau obiecte preţioase. Am priceput că particularitatea lui consta în felul în care putea să se dăruiască.

Trăia cu senzualitate până la banala deconspirare a dimineţii, când mijeşti pleoapele şi deasupra ta se arcuiesc întrebări prăfuite. Avea stil, cum s-ar spune, în a se împăca (trişând!) cu sine. Capitula cu eleganţă. A râs văzând jucăriile. ,,Eşti mare şi nebună”. ,,Vezi puştiul acela, sunt îndrăgostită de el”, i-am zis în vreme ce mă privea clipind şiret, cu ochi de veveriţă. Două luni a durat dragostea noastră. Mereu m-am gândit că atunci când Dumnezeu îţi dă putere să scrii, nu ţi-o dă pentru tine. Scriind, capitulez şi eu cu eleganţă. Am furat dragoste. Ei şi?

De alte două luni, eu şi tatăl lui Matei nu mai suntem împreună. Privesc în zori cum se derulează cu încetinitorul acelaşi film pe care l-am văzut de sute de ori şi nu pot să scot la bătaie răbdarea. Îi văd pe amândoi trecând cu paşi înceţi; puştiul puţin mai mare şi mai cârlionţat, bărbatul ridicând preţ de o secundă ochii spre locul în care îmi ghiceşte prezenţa. În momentul acela există între noi trei cea mai împlinită comuniune. Am sfidat formulele, am rupt ceea ce ne încorseta, noi trei, având secretul nostru peste moarte. Nimeni nu va putea spune că această mână care scrie n-a existat, că păpuşile, toate păpuşile pe care le-am cumpărat, n-au dansat şăgalnic şi că eu nu sunt cel mai fericit copil mare.

Chiar dacă Matei nu m-a cunoscut niciodată, într-un fel a devenit al meu.

Dansând  în  negru  ivoriu

Am răsucit fotografia, cercetând chipul din toate unghiurile, şi am înţeles că venise vremea să mă cunosc mai bine. În adolescenţă, pierdeam ore întregi prin cimitire. Mă fascinau fotografiile, cute argintii, adevăratele ferestre ale criptelor. De câte ori n-am fugit dintr-un aşternut de dragoste, din braţe fierbinţi, pe aleile cu cavouri care mă trăgeau de plete, mă pipăiau febril. De fiecare dată, în spatele meu alerga o fiinţă care dispărea viclean în laboratoarele de levănţică şi mentă. Dacă după o noapte de dragoste reuşeam să ating o fotografie îngălbenită, zeci de ace îmi înţepau degetele şi pentru o vreme mă puteam socoti împăcată. Îmi lingeam apoi rănile dulci şi îi ceream amantului mort să-mi rostească poeme. Odată m-am îndrăgostit de un bărbat care fusese ucis într-un accident de maşină. Avea în cimitir o adevărată casă. Coboram treptele, păşeam pe covoare moi, aprindeam  sfeşnicele şi mă aşezam pe băncuţă. Acolo am cunoscut-o pe sora lui mai mică. Devenise o femeie gârbovită. Nu ne vorbeam şi făcusem greşeala să cred că nu-mi simte prezenţa. Se răsucea uşor, pe tocuri înalte, cu picioarele în ciorapi de mătase. Poate că avusese atât de puţine bucurii, încât nici să fie bătrână ca lumea nu era în stare. ,,Afară, târfă!”, a strigat, deodată, într-o zi. Ştiu că izbucnirea ei a făcut să nu-mi mai simt durerea din degete. Dacă aş fi apropiat urechea de piatră, sigur mi-aş fi auzit iubitul respirând. Puţină viaţă trebuie să se strecoare prin crăpături, gândeam.

Aşa şi era, de vreme ce moartea mă înlănţuia. Cu ciudă făceam dragoste până când un bărbat cu instincte palpabile îmi învineţea obrazul. Atunci îmi scoteam inima în palme şi o priveam. Da. Nu puteam iubi. Ar fi trebuit să-mi dau seama că sufletul rămânea mereu în urma faptelor şi că orice aş fi făcut nu le putea ajunge. Asta era nebunia. Dragostea era doar un fel de definiţie inventată de subconştient. Şi, când din raft, s-a răzvrătit volumul de Blecher, scriitorul mi-a făcut un semn şiret cu ochiul. Am apropiat poza, mioapă, cu o sete inexplicabilă de a săruta orbitele întunecate. Şi, din substratul minţii, m-a cuprins, o stare plăcută, ca şi cum aş fi înghiţit un drog. ,,Aţi auzit de Blecher?”, repetam ameţită de patimă. El îmi răvăşea intimitatea. ,,Paris, Paris”, îmi răsuna în minte, în timp ce continuam să citesc pe bancheta din tren. N-am priceput de pe marginea cărei definiţii se rostogolea plânsul meu. Era o răsucire interioară care mi se lăsa în tălpi şi mă făcea mereu să privesc mereu înăuntru, spre locul în care ar fi trebuit să fie inima. Dacă închideam ochii, îmi părea că sunt după o noapte de amor şi beţie. Când strângeam pleoapele, îl aveam în mine. Mă săruta pe gură, îmi deşira existenţa până la nodul pe care îl încâlcisem cu trupul. Ce sentiment androgin m-a făcut să-mi zgârii faţa ca o pisică turbată? ,,Chemaţi conductorul! Îi este rău!”, a strigat cineva. Am coborât la prima haltă. Am alergat pe străzi până am căzut în genunchi. Nu cădea doar ghemul încâlcit al nestăpânirii mele, ci durerea mea se lovea ca un bloc de granit de alt bloc de granit. M-am ridicat, am mers până m-am prăbuşit din nou, şi din răni a ţâşnit sângele care desena flori de zăpadă. Şi mi-am dat seama cât de uşor mi-ar fi fost dacă m-aş fi îndrăgostit de un om viu!  Cum se mai desprinde zdreanţa cărnii pe la cusături! Ce uşor poţi abandona un om viu când i-ai descoperit turpitudinea! Ajunsesem pe câmp, în grâul de mult încolţit. Ningea parşiv peste grâu şi peste genunchii mei. Câmpul era alb, doar câteva picături roşii rămăseseră în urmă. Ce mai conta un strigăt pe un câmp imens de linişte? Ce mai însemna o zbatere în nesfârşirea de pace? Ce sens mai avea dragostea, marea mea dragoste, îndărătul urii, atât de abjecte? Undeva, pe un pod, un ţigan cânta la saxofon. Aproape, în sat, fusese o nuntă. Întotdeauna îmi plăcuse să ascult muzică de jazz. M-am apropiat de ţigan şi am început să-l mângâi. El mi-a dezgolit pulpele şi ne-am iubit acolo înconjuraţi de grâu şi zăpadă. La ureche, moartea lesbiană îmi spunea o poveste fantastică. ,,Ei, ei, te-ai cam destrăbălat, Mălina!”, mă mustra. Ţiganul m-a dus în sat, într-o casă plină de copii, unde ţigănci cu fuste înflorate se înzorzonau doar cu păduchi. Beam apă din ulcele jegoase şi cu toate astea, în încăpere era ceva foarte curat şi nu-mi dădeam seama ce anume. ,,De fapt amantul meu e mort! De şaizeci de ani îl plâng!”, am ţipat. ,,La urma urmei, nici n-a fost fată mare”, a socotit ţiganca bătrână şi toate mă arătau cu degetul. Dar cartea? Unde era cartea? Se rătăcise pe câmp, între sex şi disperare. Ah, moartea, vrăjitoarea, m-a făcut să-mi pierd minţile cu cuvintele ei mieroase! Până la oraş mai era destul. N-avea nici o importanţă dacă îmi continuam drumul sau mă întorceam. Oricum, nu mai mult decât dacă aş fi rămas pironită acolo. Numai oamenii se excită grozav crezând că mersul înainte este extraordinar. Şi-apoi, încolţise în mine gândul blestemat că aş putea cu adevărat să ajung undeva. Dar cum era posibil să găsesc un capăt când locul acela din urmă rămăsese gol?

Doamna invidie
Lui Max Blecher, într-un timp de mai fără moarte

    Am lăsat uşile inimii mele vraişte. Au năvălit destui în zbaterea mea. Nu mai ştiam ce-mi aparţine. Stătusem răzvrătită într-o tristeţe neruşinată. ,,N-ai voie să fii tu”, mi-au spus. M-au zgâlţâit de umeri şi m-au dat afară din mine. Un trup umbla pe drumuri şi îi adulmecam urmele, hăituită de un animal rănit. Ehei, fiarele nu mor cu una cu două, învăţasem. Aveam să primesc banii. Îmi puteam cumpăra o pereche de ghete şi-un fular portocaliu. Visam chiar şi o vişinată în care să înmoi bucăţele de pâine. Cum m-aş mai fi  împărtăşit în înfruptarea mea continuă! Dar, mai ales, aş fi putut da la săraci câte un ban, spunând îngâmfată, cu buzele ţuguiate! ,,Dumnezeu să-ţi ajute!”. Iar haimanaua de cerşetor m-ar fi înjurat birjăreşte. Nimic din toate astea nu mi-am amintit în ziua îmbogăţirii mele. Oricâte daruri începusem să fac, averea nu se micşora şi mi-am dat seama că singura mea şansă rămăsese aceea de a fi beată mereu. Încăperea era plină de sticle şi dopuri colorate. Stăteam întinsă pe fularul portocaliu (în zadar sperau unii că vor învăţa să spun peltic ,,oranj”). Desfăceam sticlele şi-mi turnam pe gât licorile tămâioase. ,,Pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu mă îmbăt?”, am ţipat, devenind din ce în ce mai trează, fiindcă răsuflarea fiarei îmi ardea fruntea. M-am ridicat şi-am lăsat răvăşite porţile încăperii. În urmă, s-au năpustit o sumedenie de beţivi. Se săturau de vin şi cădeau morţi. Eu umblam cu rochia ruptă şi părul încâlcit. Nimic nu-mi înfrâna trezia. ,,Spuneţi-mi o poveste de dragoste, vă dau această avere!”, am strigat şi-am aruncat cu bani prin pieţe. ,,Cred că ţi-aş putea istorisi una”, s-a apropiat de mine un drumeţ. ,,Dar ameţeala nu te va ţine veşnic”. Am acceptat târgul pentru că-mi era greaţă de-atâta luciditate. Am aşezat la picioarele străinului toată comoara. Drumeţul avea părul alb, chipul tânăr, glasul cald. Până la el trebuia să treci  peste sute de cărţi. ,,Vii de la hotarul oniric?”, m-a întrebat. ,,Păi, acolo, locuieşte frumoasa mea dragă, cu plete negre şi buze subţiri. Are braţe firave şi ochi trişti. N-ai putea să mă ajuţi ca s-o găsesc?”. Străinul a început să-mi fie drag pentru că nefericirea lui îmi încălzea trupul. Am aţipit unul lângă altul în piaţa invadată de hârtie  şi cuvinte. Dormeam vise separate dar somnul nostru se întâlnea în magia treziei.

În arşiţa întunericului, simţeam răsuflarea animalului care nu-mi pierduse urma. Beată de dragoste, l-am înlănţuit pe străin cu toată fiinţa mea. N-am să vă spun ce am făcut, pentru că de data asta vreau să fiu puritană. Ce era mai sublim decât amorul pe o lamă de cuţit? Ce era mai amar decât viitorul meu care însemna trecutul lui? Vai, tinereţea, cum se ascundea în oglinzi, cum întindeam mâna să mă prind şi rămâneam pe degete cu pulberea chipului. Cât de vanitoasă am fost crezând că pot cumpăra totul! Fiara care mă urmărea devenise o doamnă superbă. Dormea cu mine în aşternut şi-mi chinuia iubitul. Stătea cu mine la masă şi mă lăsa nesătulă. Rostea vorbele mele, vedea cu ochii mei, gândea gândurile mele. ,,Unde sunt banii ? unde este hotarul oniric, Mălina?”, m-a certat drumeţul, pregătit să plece. Fusesem izgonită din propria poveste. Trăisem iubirea altcuiva. ,,Tot ceea ce scrii se poate întoarce împotriva ta”, mi-am amintit. Am dat să fug înapoi, în mine, urmărită de doamna sălbatică. Şi, totuşi, n-aţi văzut cumva, pe străzi, un trup care a fost al meu şi de care cândva aveam dreptul să mă bucur?

DUMNEZEU  CARE  DOARME

(Blestematul  aproape)

    Poate că existau clipe în care sentimentele mele se conturau. Aproape  că le pipăiam cu degetele inimii, inima mea ciuntă, sfârtecată în încleştarea dintre două disperări, inima mea, pasăre albă, blestemată să nu-şi afle cuibul. Dar lumina dura puţin. Ca o ameţeală, ca un pas  şchiopătat de vals, ca o lovitură surdă în creştet. Îmi era sublim de scârbă. Mă agăţam, cu bucurie speriată, de primii fiori din fereastră. Îmi scuipam plămânii; „Mă duc naibii pe copcă, iar voi mă priviţi cu ochii holbaţi “, repetam. Trăiam – fără îndoială – un act ultim. Nu trebuia decât să mă clatin şi viaţa ar fi şters-o din mine. Aş fi rămas o păpuşă tâmpită care n-ar fi meritat nici descompunerea. Prin bronhiile mele curgea sepia. Viaţa deja exulta lângă mine. Şi pe urmă, ei, cu feţele neridate, cerându-mi aia şi aialaltă. Nu că era o bibliotecară a dracului de deşteaptă sau mai ştiu eu cum. Dar aduceau ceva prostesc de sufocant. Odată, unul mi-a oferit cinci crizanteme mari cât nişte caracatiţe. Eu credeam că vietăţile submarine trebuie să fie imense. M-am dus la  baie şi am vomitat. Nu pentru că aş fi fost bolnavă şi n-are rost să vă mai zăpăcesc fiindcă sunteţi sătui de experienţe bizare. Eram pe cale să mă liniştesc oarecum când lucrurile s-au încurcat şi mai tare. Iar mamei mele îi strigam în gând: „Uite, eu iubesc un bărbat cu zece ani mai bătrân decât tine!”. Dar ea nu-mi mai descifra tainele fiindcă ar fi râs cu capul dat pe spate, cum făcea când vărsam laptele pe braţe. „Hai, că ai luat-o razna rău!”, mi-ar fi spus. Da, aşa. De unde să ştie ea cum anume răsărise bărbatul meu? Îi ziceam astfel, indiferent că habar n-avea. Fac prinsoare că nici despre bătrâneţe nu ştia mare lucru. Inima lui era o rochie catifelată cu care aş fi vrut să mă mândresc. Şi pe urmă, mă întrebam cum m-aş zăvorî în cameră, îmbufnată, dacă m-aş rătăci în casa pustie. Dar dacă ar fi fost altfel şi, tiptil, m-aş fi băgat în patul lui iar unul dintre noi – da! – ar fi murit atunci? Mă înfiora gândul acela şi anume că, dacă n-am fost prima femeie din viaţa lui, atunci cu siguranţă puteam să fiu ultima.

Îmi doream, în nebunia mea, îmi doream să aibă o sută de ani. Pentru că iubirea ar fi venit de undeva de mai departe. Şi, dacă aş fi luat-o pe drumul iubirii aceleia, sigur m-aş fi întâlnit cu Dumnezeu care doarme.

Cred că toată nenorocirea a început de la afurisita de sticlă(fiindcă ne-am chinuit cu dopul cretin) şi, aşa cum stăteam aproape unul de altul, îl vedeam când fragil, când respingător, neînţeles de tulburător şi duios. Iar, dacă veşnicia poate avea dimensiuni, atunci era o armonie mai veşnică decât moartea şi mai pătimaşă decât dragostea. Am înţeles că n-am să mai pot pleca din casa aceea unde ningea mereu, dar marele avantaj era că nu mă mai sufocam, scăpasem de scârbă. Iar privirea lui mă făcea să devin uşoară de tot, ca şi cum aş fi fost purtată pe braţe. Nu reuşeam să ating podeaua cu tălpile. El făcea cu iuţeală ceea ce eu aş fi vrut să fac. Într-un fel, cred că începusem să mă împiedic de mine, în el. Mi-am dat seama că ochii lui aveau liniştea pe care o întâlneşti numai la sălbăticiunile din munţi care au văzut şi ştiu. Aş fi vrut să mi-l apropii mai mult, dar misterul acela mă înrobea. Şi pe urmă, am fost tristă, foarte tristă, când am hoinărit pe străzi. Căutam punctul din care apăruse iubitul meu. Ştiam că se afla la o distanţă egală, între disperare şi împlinire. Acolo, în încrâncenarea care îmi mutilase degetele de la mâna inimii. Vai de capul mângâierilor mele! Am stat multă vreme în parc, deja se înserase şi mă jucam cu frunze, crengi, şi fumam. Ba n-am fumat fiindcă nu fumez de cinci ani. În orice caz, făceam tot felul de calcule. Cât mai era până să mă nasc în ziua în care el împlinea treizeci de ani şi alte chestii de astea. Şi, deodată, am văzut în splendoarea de nisip a toamnei, aproape, atât de aproape încât aş fi putut să mă clatin şi – vai! – viaţa s-ar fi scuturat de mine, am văzut un trup acoperit de frunze. Dar, de fapt erau două trupuri viguroase, doi îndrăgostiţi care se hârjoneau. Băiatul o răsucea cu un singur braţ, în timp ce fata chicotea cu rochia ridicată până la coapse. Poate că m-a izbit catifeaua rochiei sau poate faptul că era un spectacol fascinant acea zbatere infantilă, jumătate inocentă, jumătate perversă, pentru că mi s-a făcut rău şi am început să vomit. „Scârboaselor, habar n-aveţi! N-aţi văzut şi nu ştiţi!”, am urlat. Cred că i-am speriat fiindcă unul a aruncat spre mine cu o piatră, ripostând: „Stricată, nebună!”. Cam aşa. Atunci, în momentul în care piatra îşi urma traiectoria, m-a încolţit întrebarea amară: „Ce să mă fac pentru ca niciodată să nu mai cunosc blasfemia de a fi tânăr?”

Aşa că nu-mi mai oferiţi flori, am probleme cu plămânii. Aş putea deveni o păpuşă din sepia. Ãsta-i sensul acelei cărări.

MAX,  DRAGOSTEA  MEA

De multe ori mă întâlnesc noaptea cu Max Blecher, pe străzile lăturalnice, când trenul mă aruncă târziu în orăşelul zgribulit şi revin acasă târându-mi picioarele. Max are pantofi noi, lucioşi, murdari de nisip. Alerg după el să-l trag de trenciul alb, dar mă adâncesc într-un lapte amărui şi atunci mă întorc în viaţa mea embrionară. N-am mâini, nici ochi, sunt diformă. Simt doar o arsură care devine pată şi se lăţeşte mereu.

Doamne, ce compromis ai făcut acceptând sfidarea pe care ai numit-o Mălina, umbra care va dăuna mereu în constituţia legilor tale? Fac un efort schizoid pentru ca somnul existenţei mele să poată seduce.

Trecu portiţa gardului de la vie, cercetând prin fereastra cămăruţei unde zăboveam lângă mătuşa mea infirmă, care croia rochii cu paiete şi decolteuri în formă de inimioară. Era întâia oară când îl vedeam şi când îmi vorbea. ,,Nu te mai chinui, zău, aşa n-are rost”, îmi şopti Max. Mătuşa mea era prea speriată de bărbatul ei beat, cu faţa pătrată de porc, aşa că nu băgă de seamă sublimul început de developare a fiinţei mele. Poate ar fi trebuit să mă exprim cu eleganţă, dar, în materie de unchi şi tot soiul de neamuri, limbajul meu rămâne concav. Când întind mâna să pipăi cuvintele în scobitura lor mă rănesc în amintirile intrate în putrefacţie. Ajung din nou la învoiala că e mai înţelept să las capacul tras. Oricum trebuie să-mi car în spate bunicii care sar din cadru tocmai atunci când negativul promitea să nu se mai rupă. Mama se comporta de parcă sfârşitul meu ar fi fost foarte aproape. Bănuiam răutăcios că iminenţa asta o bucură. ,,Cum adică?”, o auzii pe mama. Mă năpustii la fereastră crezând că Max a fost descoperit. Era un aprilie uscat, într-o primăvară suferindă. Atunci îl desluşii pe bărbatul gras, în costum decolorat, cu mâneci roase. Obezul mă chema în curte şi îmi povesti cum stăteau lucrurile. Avea o proteză aranjată rău, un soi de protuberanţă scârboasă. Îi cercetam părul vopsit sub şapca în carouri, gândindu-mă că într-adevăr mă săturasem de grăsimea unsă pe pâine, îndulcită cu zahăr, aşa ca să nu vomit. Îmi era acru de rugăciunea de seară, rostită cu genunchii pe podeaua putredă. Mama mă conduse până la poartă. Eu mă clătinam ca mătuşa mea şchioapă şi toate astea îmi provocau o veselie ciudată. Ce sens avea să ies din personajul care putea atât de uşor să se lase manevrat? Oricum păşisem înapoi spre starea mea de germen, de ţipăt, de pată.

Doar Max, în ascunziş, înţelegea că eram blestemată să stăpânesc o paranteză în traiectoria spre nimic.

Dacă ascult ploaia cum se prelinge pe fereastră îmi acopăr urechile, le apăs cu degetele până când amprentele rămân în auz. Sunt clipe în care mersul ploii pe sticlă se contopeşte cu două cercuri înăbuşitoare. E de ajuns acest exerciţiu pentru ca să mă dizolv, în vreme ce zile la rând poarta casei mele rămâne închisă. Poate am surzit, îmi spun, şi nu mai aud bătăile în uşă. Ceasornicul îşi răsuceşte arterele ca un motan la pândă. Mişc pleoapele şi arcuirea secundarelor îmi stimulează ţesuturile. Parcă aş purta în jurul gâtului o blană de tigru în stare să mă sfâşie în somn. Merg tiptil până la uşă, ca un spion ascult tropăitul de pe scări. Dacă aş muri mâine, gândesc, alt necunoscut ar urca treptele şi altcineva şi-ar lipi iscoditor urechea de lemnul uscat. Presupun, nu-i lucru sigur, am doar certitudinea că mi se va întâmpla ceva şi acel ceva se va putea produce oricând. Important este să mi se pară că n-am scăpat înţelesurile. Relevantă este de azi înainte doar iluzia. Atâta timp cât pentru nimeni nu contez cu adevărat, sau nu însemn doar cât fuziunea ploii cu esenţa fiinţei mele, de ce n-aş trage toate foloasele din experienţa solitudinii?

Şi dacă, printr-o nebunie, aş conta pentru cineva cu ce s-ar schimba milioanele de căderi şi urcuşuri din mine dacă n-aş bea din substanţa visului?

Dacă umblu pe străzi şi mă amestec în mulţime unicitatea mea devine fragilă. Uneori păşesc aşa dreaptă, cu încheieturile parcă imobile. Şi când merg pe firul minţii rătăcesc şi mi-e bine în incertitudine. Îmi strâng umerii pentru ca trecătorii să nu mă observe. Ştiu că atunci când unul şi-ar întoarce capul izolarea şi-ar pierde misterul. Valoarea mea în mine creşte pe măsura înstrăinării. Mă împodobesc ameţitor cu această singurătate ca o scumpă bijuterie. Calc uşor până la zidul infatuării şi nu mai simt zvâcniturile inimii. Întorc spatele. N-are rost să ştiu cine încearcă să pătrundă prin zid. Acopăr cu mâinile imagini mişcate până când îmi ard palmele. Dacă pentru o clipă aş înceta să respir, ce importanţă ar avea ceasurile mele de dragoste, furia, mustrarea? Dar e fascinant când trupul meu rămâne ţeapăn. Nu este nici o diferenţă, sunt sigură, absolut nici una, între moartea mea şi viaţa mea. Sunt un fragment dintre tăcere şi vanitate.

Fiindcă unduirea ploii mi se furişează în auz şi am obrajii fierbinţi şi buzele mi-s uscate ştiu clar că aproape de mine altcineva îmi repetă gesturile. Dedublarea durează atât cât zbaterea unui fluture. N-am timp să o percep. Rămân cu polen pe buricele degetelor, îmi gust unicitatea şi astfel trufia se divide. Dacă un duh nevăzut îmi reproduce mişcările oare n-am pierdut până şi această şansă a micimii mele?

,,Apropie-te!”, îmi şopti o voce. Priveam din spate şi imaginea se clătina. Părul alb, rar, gâtul lui cu pielea flască îmi aminteau de primul bătrân pe care îl văzusem în copilărie, cu spaima de a fi ajuns la marginea unei prăpăstii neînţelese. Mă lipii de piatră, simţind cum roca îşi replia sunetul. Umerii îmi îngheţară. El tresări şi, abia când se răsuci, pentru o clipă, ochii ni se întâlniră iar pe fibra ţesută între noi glasul preotului căzu ca un păianjen fragil. Număram cuvintele, de fapt număram psalmii, număram oamenii aşezaţi în faţa mea până la el. Număram ca o revoltă a blestemului că vârstele noastre erau atât de diferite. ,,Ce faci? Numeri?” chicoti vocea. Văduva mă împinse către ieşire. ,,Nici în biserică nu te astâmperi”, bolborosi şi aproape că mă înţepă cu unghiile până la inimă.

Picăturile de ploaie mi se prelingeau ascuţit pe şira spinării. Cârciuma era la doi paşi de biserică. Vânzătoarea îmi smulse banii şi împinse sticla pe tejghea. Încercam să mă descopăr în oglinda de la bar, dar o palmă ridicată întrebător îmi făcea semne din ovalul argintiu. Riscam o scenă curioasă, a mea cu mine. Un beţiv mă cerceta cu luare-aminte. Cu sticla ascunsă sub haină începeam să văd din nou lucrurile în racursi. Furtuna se înteţea transformându-mi rochia într-o ţesătură aspră. Beţivul din tavernă se găsea pe urmele mele. ,,Ai încurcat-o rău”, chicoti, deschizând ochii parcă pentru întâia oară, cercetându-mă până în coşul pieptului unde vinul mi se aduna în pumnul strâns. ,,Bea cu mine”, reuşii să articulez. ,,Poate c-o fi rost de-o aventură”, se hlizi vagabondul. ,,Să vorbim, continuai eu, să vorbim despre mortul viu din biserică”. Puşlamaua părea să mă asculte cu atenţie. Sticla din ascunzătoare era captivantă. Izbucnii în râs, cu hohote care făceau ca pumnul din piept să devină flexibil. În parc, apa strălucea ca o pojghiţă de zahăr. Aveam sentimentul de saturaţie din copilărie. Vorbele, duşmancele mele, îmi dăduseră să beau din băutura otrăvitoare a realităţii stupide. Începui din nou să număr şoptit rugăciunile pe car ele ştiam pentru ca să nu admit înfrângerea, pentru ca mortul viu să nu-mi pătrundă în vene. Era dragostea sau reversul necredinţei mele?

Fotografia

Prinţul Întunericului mi-a şoptit pe înserate

Moartea ocroteşte bolnavii de apus

    Puţin câte puţin, existam împreună. Eu şi fereastra. Cadranul ferestrei şi el (aruncat undeva înapoia amintirii, dat spre mâncare şerpilor inimii mele). Nici măcar amintirea nu-mi suporta, abandonându-l unor iluzii. Ca şi cum ceea ce în plinătatea sfârşitului îşi trăieşte zbaterea mai poate plăti tribut speranţei absurde. Mână peste mână aşezam, spre purificarea amprentelor, ca să nu pot scrie. Pahar după pahar beam ca să nu-mi pot aminti. Ţipăt peste ţipăt adunam pentru ca pe firul gândului explozia să întârzie. Dar acolo, în mine, la limita dintre fiinţă şi moarte, înaintea tuturor amintirilor, unde  eu şi fereastra din mine ne identificam din nou cu el – nu se putea să nu mă recunosc înfrântă.

Din ziua aceea, când el mă lăsase pe peron, aveam senzaţia stupidă că îl ştiu dizolvat în lucruri. Nimic nu mă putea feri de ochiul lui imens deschis spre lume. Şi nu disperarea că n-am să-l mai văd îmi producea nebunia. Ci faptul că-l ştiam instalat pentru totdeauna în chenarul interior, în alchimia paharelor. Câtă cruzime în a pleca, aflând că eşti stăpân peste toate! Câtă cruzime în a rămâne, văzând că totul ţi-e luat! Numai aşa credeam, da, îmi voi desăvârşi capodopera disperării şi-a urii, numai aşa, scriind despre cărţile lui, scuipându-l în faţă şi anume: ,,Vezi, eşti un falsificator de doi bani, un impostor de duzină, jumătate savant, jumătate plantă. Şi vegheaţi ca plagiaturile acestea barbare să nu invadeze imperiul de cuvinte!”.

Şi din nou mi-am acceptat voluptatea ciudată. Tot ce era decrepit, apus, îmi excita fantezia. Acolo, în mintea mea, zeci de fire încâlcite reclădeau o altă ordine a lumii. Recăzui în obscuritatea fiinţei, cerându-le zeilor să mă sacrifice promiscuităţii silogismelor mele. Îmi sondam gândurile, neruşinându-mă, devenind apărătoarea cutremurătoarelor orgii. Ştiam că trăisem cu plinătatea ceea ce moraliste frigide, înţepenite în propriile concepte, nu vor înţelege niciodată. Şi mai ştiam că-l caut în fiecare chip sfârşit, în fiecare bătrânel ce-şi târâie bastonul – ca un impuls răsturnat în superbia nevrozei. Aşa aveam să rămânem mereu în chenarul hârtiei. Lipiţi unul de altul, eu încercând să cresc, el reuşind să îmbătrânească. Dar dacă nu-l uram destul să-l pot ierta? Dar dacă nici măcar prin cuvinte nu fusesem a lui?

După nopţile noastre de senzualitate chinuitoare hoinărirăm prin oraş. Când trupurile ni se regăseau uşor alungite în argintul vitrinelor îmi făcea plăcere să-l strâng de mână, să mă adun lângă el, până când gândurile se roteau de la capăt pe axa instinctului. O singură dată chipurile ni se oglindiră limpede dar nu avui nici o repulsie. Părul lui alb, cu fire subţiri, îmi provoca înţepături în vene. Îi luai mâna şi i-o dusei înspre triunghiul tainic al vieţii mele. Făcui aceasta cu mai multă inocenţă decât vulgaritate, destul ca el să cadă în capcana feminităţii mele. Fiindcă îl ştiam puţin exhibiţionist şi mai ştiam că gestul de supunere publică deschidea multe uşi dintre noi. El continuă să mă subjuge fără desene lascive. Era de fapt o răscolire uşoară a dorinţei mele, mişcare delicată de întindere a stofei. Când rochia îmi rearanjă pliul, mă duru cu asprime că el nu mă putuse poseda în întregime, niciodată, ca femeie. Ne iubeam mai mult prin cuvinte. Asistam la violul trufaş dintre fraze. Atunci apăru şi fotograful acela cocoşat, căruia îi tremurau mâinile, grozav îi tremurau. Se ivi aşa, ca o profeţie, de parcă ne-ar fi aşteptat anume acolo. De parcă ar fi ştiut că în chenarul hârtiei trebuie să închidă toată dragostea noastră. Şi când fotograful fu mai aproape iubitul meu mi se smulse din mână. Era prea târziu să mai scape. Deja respirau împreună, uşor cât mai uşor, el şi punctul secret al fiinţei mele, într-o înţelegere în care ambele părţi ştiau dinainte că nu există învingători. ,,Să rupem fotografiile, sunt întunecate, confuze”, spuse. ,,Sunt ale mele”, zisei cu viclenie şi le dădui drumul după cuta rochiei după linia dureroasă despre care numai noi doi înţelegeam că ne desparte cu adevărat. ,,S-au pierdut în deschiderea fiinţei”, răspunsei râzând, ,,n-ai să le iei acum pe stradă”. ,,Aveţi grijă, sunt încă umede”, strigă fotograful, clipind şiret spre mine. Şi eu mă aşezai în genunchi, râzând poate din calcul sau din spaimă, şi sărutai glezna iubitului meu, cu fierbinţeală, în piaţa consternată de propria normalitate.

Poate de asta, da, preotul bătrân căruia mă spovedeam deunăzi, mă atrăgea nebuneşte. Şi, agăţată de racursiul mărturisirilor mele îmi veni să mă apropii şi să-i muşc pătimaş buzele. Bătrânul tresări şi îmi înţelese povara. Dar, nu, nu, nu ştia tot. doar o imagine a mea îşi mărturisise căderea, revolta, trufia. Eu, cea adevărată, rămăsesem în cadranul senzual al pieţei. Şi mai ştiam, în mintea mea explozia oricum se produsese.

Dar  voi, care deja aţi îndreptat degetul arătător spre mine, nu veţi şti niciodată cât extaz poate ascunde iubirea dintre cuvinte, câtă dulceaţă poate tăinui un trup gârbovit, cu pielea flască. Acolo, în creier, zeci de cute întinse la maxim îmi produseră iar şi iar plăcere când preotul mă luă în braţe şi-mi desenă cu mângâieri, de la frunte până la talpă, de la naştere până la moarte, cuvântul Eternitate.

Inocenţa  în  stare  de  sclavie  

(fragment)

Nu, nu-mi plăcuseră niciodată scriitorii care stăteau la taifas şi dădeau amănunte filigranate despre aşa-zisa lor creaţie. Acest soi de a te expune, de a explica fragilul univers interior – trufie de cretă! – unde ar fi putut  să ducă decât la încălcarea poruncii divine? Îmi era de ajuns că mă aflu în proces cu Dumnezeu. Pentru ce trebuia să conştientizez că sunt învinsă? Cum să spun ,,scriu asta şi asta”, când milioane de particule din mine ştiau că voi scrie cu totul altceva? Sau oricum ceva care ar fi încercat să semene cu frământările mele. Dacă fusese totul o farsă şi niciodată n-aş fi găsit răspunsul pe care îl căutam? Nu se cădea să renunţ? Mă prefăcusem destul. Nu, nu eram scriitoare. Sau, oricum, lumea scriitorilor nu-mi plăcea. Pentru că atunci când era vorba de dragoste toţi mimau, ca să spun aşa, dragostea. Iar când era vorba de beţie, şi mă duceam la mesele lor, îi priveam cum ţineau paharele cu mâini subţiri şi se prefăceau că se îmbată. De fapt se ameţeau neputincios şi deveneau baloane de săpun. În orice caz, ei ştiau să se întreacă în discuţii politice despre Mallarme şi Prevert. Eu nu eram în stare să spun două vorbe. Când citeam Lupta cu îngerul îmi venea să plâng. Atât. Pentru ei a trăi însemna să-ţi cumperi un tablou căruia să nu-i cunoşti autorul. Vai, de mult nu mai distingeau contururile!

La toate acestea mă gândeam ascuţit. Mă întorceam în barul în care lucrasem cândva nopţile. Ştergeam paharele până când păreau cristale, iar dacă trenul de dimineaţă abandona în gară cerşetori, prostituate şi hoţi, spelunca se umplea de lume. De ce astăzi îmi spun cu amărăciune că toată acea grămadă de carne era inocenţa în stare de sclavie? Ei se îmbătau şi jucau jocuri de noroc. Jucam şi eu şi pierdeam tot câştigul meu de-o noapte. Apoi scoteau cuţite lungi şi un domn politicos venea întotdeauna şi-i aresta. Mai erau nopţi, vai, n-o să credeţi,  când bărbaţii îşi smulgeau hainele de pe ei din pricina mea, când se loveau la tâmple şi se prăbuşeau în lacuri de sânge. Iar târgoveţii ar fi fost în stare să mă exileze cu pietre. Uneori mă căsătoream nebuneşte, plănuind cu săptămâni înainte ziua divorţului şi clipa adulterină. Dar Dumnezeu mă iubea. În adâncul inimii îi simţeam respiraţia. Pentru că viaţa avea ca preţ o monedă adevărată. Pentru că să iubeşti însemna s-o faci cu toate vertebrele, să cunoşti valoarea căinţei, a revoltei, a capitulării. Oricum erai o zdreanţă, dar ştiai că lupţi. Nu erai o natură moartă într-un tablou de anticar. În plus, câteodată ţi se întâmpla să fii aproape de răspunsul acela…dar în ziua în care nenorocirea s-a abătut asupra ta şi cineva ţi-a umplut capul cu prostii numindu-te ,,scriitor” te-ai îndepărtat pentru totdeauna. Şi nimic nu este mai amar ca nici cuvintele să nu-ţi ajungă pentru fantasma de a exista. Ce făcuse din mine gândul epileptic (înşelăciunea) că aş avea har? Îmi luase totul. Număram ce-i drept câţiva ani în plus. Dimineaţa mă speriau cutele de la ochi. Însă trucuri şi retuşuri se vindeau o mie. Dar când mergeam pe stradă şi mă atingeam de oameni zdrenţăroşi mă trăgeam cu silă câţiva paşi la o parte. Îmi pregăteam cuvintele, îmi studiam paşii. Încercam să mă îndrăgostesc şi, uneori, mintea mă prindea în capcană. Pentru că dragostea dura cât ai sparge un pahar. Apoi făceam scandaluri prin reviste şi nimeni, dar absolut nimeni, nu mă lua în serios. Nu mai aveam ce trăda, nu mai aveam ce vinde. Nu mai aveam prieteni. Nici măcar duşmanii nu mai contau. Şi Dumnezeu…Unde era Dumnezeu?

Fluturi  de  noapte

(Mustăţile roase ale romancierilor)

Octombrie, vai, vai, era pe sfârşite. Dimineţile atingeam palmele de ferestre şi aburii de pe sticlă, uriaşe lacrimi, prelungeau dansul carnivor al frunzelor până în aşternutul în care întârziam, obişnuindu-mă greu cu brutalitatea luminii. Era plăcut să fii trist. Aproape catifelat.

Iubeam cu îndârjire un preot. Îl întâlnisem în urmă cu câteva luni, când mă deplasasem în ţinutul V pentru a scrie un interviu despre împăcarea cu sine şi alte dulcegării din acestea, destinate paginii de sâmbătă. Ziarul la care scriam de câţiva ani buni nu mă plătea cine ştie ce, însă redactorul-şef îmi era ca un frate vitreg cu care te hărţuieşti mereu, fără a putea schimba legătura de sânge care ţi-a fost dată. De altfel, începusem să colaborez cu fel de fel de reviste şi demersul gazetăresc mă obosea şi mă golea în acelaşi timp. Înţelesesem în schimb care este rolul meu şi îmi acceptasem limita. Cărticica pe care o publicasem nu mă ajutase să fiu bogată. Nu-mi câştigasem prin ea notorietatea nici măcar în ţinutul V. Aşa că preotul ştia foarte puţine lucruri despre mine, cum ar fi acela că eram un fragil os de peşte în gâtul autorităţilor care se schimbau periodic. Trebuie să recunosc, unele rânduri publicate în cărticică mă făceau să mă simt ciudat. Nu că n-aş mai fi crezut în teoriile mele dar mă jenam de stângăcia construcţiei frazei, de acea ezitare a verbului care, atunci când nu era trivială, devenea şi mai rău, patetică. Recitind ceea ce publicasem nu făceam decât să mă revolt împotriva stufoaselor poeme în proză, cariatide pentru templul mediocrităţii. Am recunoscut în faţa amicului C lipsa mea de talent şi atunci m-a privit cu un soi de ironie. Sigur, el avea încredere în scriitura lui. În plus mai era şi cleric-poet, realitate care îi sporea faima, îl făcea să pară exotic. Celălalt cleric, pe care îl iubeam, spusese despre volumul meu că are încărcătura unui pateric. Era cel mai fascinant lucrau care se putea preciza despre o carte şi mi-a plăcut să aud asta, ştiind că Patericul este o culegere de învăţături ale sfinţilor părinţi. Dar încântarea n-a durat mult pentru că în altă împrejurare l-am auzit gratulându-l pe alt autor cu aceeaşi expresie. Poate că în realitate îşi bătea joc de noi, mirenii proşti, care nu ştiam bine nici Tatăl Nostru şi nu stăteam la sfânta liturghie decât de Paşti sau de Bobotează. Când am început să-l iubesc? În seara în car el-am vizitat pentru întâiaşi dată  la Parohie şi când, retraşi într-un ungher al bibliotecii, ne-am pornit să povestim privindu-ne în ochi. Ai lui erau imenşi, calzi şi întunecoşi, cum sunt nopţile de august, fierbinţi şi fără de sfârşit dacă de zvârcoleşti în pat de unul singur. Zâmbea tot timpul chiar şi când spunea lucruri triste. De necrezut cât de repede mi-am deschis inima şi i-am istorisit despre amicul meu homosexual. Nu mărturisisem nimănui cât mă frământa acea poveste, dar felul în care interlocutorul meu mă asculta m-ar fi făcut să mă descotorosesc poate cu uşurinţă şi de-un asasinat. În câteva rânduri m-a oprit dojenindu-mă cu blândeţe. Însă avea atâta iscusinţă în a te certa încât, dacă m-ar fi bătut pe dată şi aş fi căzut lac de sânge la picioarele lui, cred că nu m-ar fi durut deloc. Îmi doream cu înflăcărare să-l ating şi tentaţia se finalizează cu mângâierea cristalelor rânduite pe-o măsuţă. În altă ordine de idei, îmi cenzurasem cu greu pornirile. Dar încântarea nu se mai repetă. Pentru că prilejul de a rămâne singuri nu se mai ivi. Aşa că începusem să sufăr. Mă durea mult că nu voia să primească mărturisirea până la capăt. Săptămâni la rând n-am făcut decât să vorbim la telefon. Ţiuitul continuu intervenea rapid aşa că dialogul nostru se reducea la jumătăţi de fraze, de gânduri.

În aceeaşi perioadă se împlineau trei ani de la moartea prietenei mele, Alicia. Într-un din zile părinţii mă chemară ca să o pomenim, spuneau ei, cum se cuvine. Căpătasem obiceiul de a căra cu mine un aparat de fotografiat pe care nu-l uitam în ruptul capului. Rudele Alicei aduseseră trei călugări de la mănăstirea C, prezenţe care dădeau momentului o notă de sobrietate şi bizarerie. Arcuită şi înfăşurată în doliu, mama Alicei plângea fără întrerupere. Văicăreala aceasta mă irita pentru că moartea fusese cea mai veselă fiinţă pe care o cunoscusem vreodată. Mi-aş fi dorit să fac o şotie pentru că ştiam că Alicei i-ar fi plăcut mai mult. Aşa că am lăsat bliţul să-mi scape de sub control. M-am căţărat anume pe câteva pietre funerare pentru a-i surprinde din toate unghiurile pe martorii la eveniment. La urma urmei, eram încă vie. De ce n-aş fi găsit un motiv cât de mic pentru a izbucni în râs, aşa cum făceam cu Alicia, când, rătăcite pe la adunările unor literaţi măscăream vreun savant peltic? Sau când introduceam bileţele în buzunarele vorbitorilor, pe care scriam ,,literarat cabotin” ori ,,Câine rău! Atenţie la primul vers!”. Prin chenarul mic al aparatului am surprins cuta de pe fruntea unui călugăr. Câteva clipe m-a privit ripostând, însă a continuat procesiunea ignorându-ne (pe mine şi pe cei câţiva cerşetori care aşteptau cu nerăbdare finalul). Incidentul dintre călugărul meu cu fruntea înaltă şi cerşetorul beat nu m-a găsit nepregătită. Zdrenţerosul dădu drumul unui şir de sudalme, ceea ce îl făcu pe sfinţia sa să riposteze destul de dur. Imaginea care îmi rămăsese în aparat mi-ar fi adus un venit considerabil (în cazul în care m-aş fi hotărât să înfrunt mânia lui Dumnezeu) chiar nefiind clar dacă protagoniştii se îmbrăţişează sau îşi fac vând pentru a se lua la palme. I-am promis sfinţiei sale că nu voi publica nimic. Mă copleşea prin curăţenia pe care o transmitea şi un sentiment nelămurit îşi făcu loc în inima mea. L-am asigurat că îl voi căuta la mănăstire pentru a-i dărui bucăţica de film care deja îmi apăsa conştiinţa. Cert lucru, Alicia se întrecuse pe sine şi după moarte.

Noaptea mintea mea însă imortaliza crâmpeie din trecut. Neobosită, developam imagini imprimate pentru totdeauna înlăuntrul fiinţei mele. Chipuri dragi ardeau şi renăşteau pe dată. Îi vedeam pe rând pe Alicia, pe călugăr, pe preotul din ţinutul V. Într-una din nopţi a apărut tata. Purta o vestă vişinie, cravată şi mănuşi din piele. Sufla mereu în pumnii strânşi, încercând parcă să se încălzească. ,,Ai dat-o rău în bară, fetiţo! – mi-a spus. Eşti o impostoare”. M-am ridicat, am umblat prin cameră. Continua să mă certe: ,,Ţi-e ruşine cu tatăl tău. Ai publicat o cărticică idioată (da, da, aşa a zis) în care ai lăsat să se înţeleagă perfid că eu aş fi fost preot. Ştiai bine că Dumnezeu nu stă la taclale cu un biet lucrător la deratizare, decis să se sinucidă pentru că a aflat adevărul. Ţi-aduci aminte când am deratizat Muzeul Literaturii cât am râs împreună cu mustăţile roase ale romancierilor? Îţi aminteşti cum un poet nebun ne-a hrănit cu oase pentru căţei?”, a strigat tata, maimuţărindu-se ca pe vremea în care îmi dăruia jucăriile pe care le găsea la gunoi. Îmi plăceau acele jucării pentru că purtau în ele amprenta şi misterul oamenilor bogaţi. Dragul meu tată rămăsese demn de plâns pentru că îmi ţinea aceleaşi tirade despre adevăr sau măreţia omului şi purta încă vesta vişinie pe care i-o împletise mama. Crezusem că exponenţii celeilalte lumi sunt întotdeauna în pas cu moda. Oricum, prăbuşirea mea în coşmar (mai mult decât promisiunea făcută) m-a determinat să-l caut pe călugăr la mănăstire. Am mers zile la rând până când mi-am pierdut speranţa de a-l revedea. Iubirea pentru preotul din ţinutul V. devenea veriga dintre mine şi Dumnezeu. Clericii ridicau din umeri şi spuneau să-l caut pe călugăr altă dată. Nici nu ştiu dacă umblând pe acolo n-am ajuns să-l iubesc şi pe el. Iubeam tot ce-mi ieşea în cale: răsunetul paşilor pe pietre, flacăra lumânărilor, transpiraţia pelerinilor, petele de ceară, ţesăturile din covor. În iubire nu mă mai simţeam impostoare. Mă înverşunasem, deşi înţelesesem că tinereţea mea,vai, vai, era pe sfârşite. Curând avea să vină iarna; plăcută, tristă, aproape catifelată. Mai aveam vreme să scriu o povestire pe care să i-o dau în dar, de ziua lui, preotului din ţinutul V. Ştiam că o va citi, apoi o va rupe bucăţi, bucăţi şi va refuza să mă închin cu stânga. Ba nu, cu dreapta. Mi-am făcut un semn al crucii perfect.

,,Fă, Doamne, să fie al meu”, mi-am spus, sperând să nu aflu niciodată adevărul.