Dar oare nu ai aflat filosofia cumpărătorului de cărţi, de mistica paşilor în jurul rafturilor…

Tot plimbându-mă agale pe uliţă intru într-o librărie doldora de titluri, mâna mea este ca o gheară nesfârşită pipăind nehotărâtă tentaculele celeilalte mâini, ameţite de aroma lemnului.Vine o briză uşoară, mă întorc înapoi la cafeaua râşnită, strecurată rapid în pungă de vânzătoarea care mă priveşte la fel de cald.Lângă cafeaua asta merge un anumit titlu, nu,nu orice,după aromă.

Bucătăria mea  vitregită şi nesfârşit de bună, atât de bună.Nodul cade în gât, lacrimile urcă în ochi.

-Vrei să…

-Nu .Dar o să vizitez expoziţia, ce e bine la expoziţii e că nu trebuie să plăteşti, chiar aşa dar cu privirea dumneavoastră uzaţi obiectele, ele se îmbolnăvesc brusc de uzură, dumneavoastră obosiţi şi îmbătrâniţi lângă obiecte şi ele obosesc şi îmbătrânesc lângă dumneavoastră.Nu.N-am stat.Sunt sătulă de astea.Nişte dobitoci pe sticlă, o adunătură de colaje şi fotografii cu feţe imbecile, corpuri goale, rupte, târâte în jegul postmodern al alienării.Doamna care asigură protocolul în sala minunată şi vitează în titluri, zâmbeşte aşa a somn.Păsări galbene şi verzi îşi întind gâturile prin irişi, nelămurite.Dar oare nu ai aflat filosofia cumpărătorului de cărţi, de mistica paşilor în jurul rafturilor, de cititul interminent şi dulce şi interzis, ca cititul cu lanterna sub plapumă de pe vremea aia şi din vremea asta, că lumina costă, e scumpă.Nu ai bani neapărat, dar ai planuri.Nu reţii neapărat dar rămâi cu nişte impresii.Apoi te iei de mână şi te duci acasă că o să te întorci.Şi chiar se întâmplă.Totul e să nu stai prea mult în faţa raftului cu o carte în mână.O mai laşi,te mai plimbi puţin, apoi te întorci aşa ca din întâmplare şi începi să răsfoieşti de unde ai rămas.De altfel nu-ţi e clar ce vrei.Dar aici ai o scuză, timpul nu-ţi permite mai mult decât o succesiune de dorinţe, de planuri înregistrate rapid şi trecute la “de făcut”.Poate tocmai asta e, oamenii se simt pentru minute bune în şir mai împliniţi, ceva tresaltă în pieptul lor, sunt importanţi şi hotărâţi, gânditori, inteligenţi şi lucizi, îşi mai profilează chipul când şi când într-o vitrină sau într-un geam de maşină, depinde pe unde calcă.

În stradă pălăvrăgeşte nea Ilie.Face conversaţie adică în perioada asta de timp, în marşul alarmant şi triumfător al sărbătorilor.De acolo de unde e, adică de jos, vede picioarele goale şi sprintene ale unei femei, paltonul fluturând în bătaia vântului de iarnă.Ridică privirea şi înălţimea ameţitoare a celor care se perindă prin faţa noastră e de neimaginat.Să priveşti lumea de jos, înseamnă oarecum s-o domini.Unde se duc ăştia, ce au aşa important de făcut? Nea Ilie urlă lângă mine un cântec de petrecere.Eu încă nu sunt de părerea  asta aşa că mă întorc  la remarca mea.Ce înseamnă că-i domină? Adică, vezi tu, el are timp să-i cântărească pe dumnealor.Nu urlu, nu lălăi în gura mare cu o siguranţă uimitoare ca el, ci doar trasez linii şi parcursuri pe care ăştia le-ar putea urma.El e oarecum conştient de poziţia lui, pesemne se gândeşte că se află aici în urma unei altercaţii de care însă nu-şi mai aduce aminte, spre deosebire de mine care ştiu de ce mă aflu aici.Scuipă salivă amestecată  cu firişoare de sânge  forţându-şi mutra într-un chip imposibil.Sângele se prelinge vesel pe barbă.Măcar el păstrează ceva din atmosfera  asta tainică şi sărbătorească.Mă aşez lângă Nea Ilie şi mă uit la ăştia în continuare consternată.Aş mai fi privit lumea de jos dacă aş mai fi avut ocazia, nu este prea rău, mimica feţelor dă un spectacol încântător pe care nici o expoziţie, nici un scenariu n-ar fi putut să-l înlocuiască.Foşnesc şi mă înfofolesc mai bine în haina mea groasă, apropiind picioarele cât mai aproape  de  corp.Un grup de copii aliniat şi îmbrăcat ca la revistă cântă de răsună strada:

Când ninge lumea e ca piftia

Tremură şi se zbate, se vântură

Prin magazine

Şi la noi este cel mai bine.

Vino la Slake,vino la Slake

Apoi îi văd pe toţi că se duc la Slake şi pe onoarea mea dacă mai rămâne unul pe-afară.Niciodată nu mi-aş fi putut închipui că într-un singur magazin încap atâţia oameni, care mai de care mai fistichiu.Nea Ilie e neutru, pe faţa lui nu citeşti nimic .Oricum, privit de sus, arată ca o gogoaşă şi unde mai pui că nu deschide gura.Dar o deschide totuşi şi scuipă câteva picături de sânge  amestecate cu salivă în stratul de praf.Nici vorbă, are gura plină de dinţi.Şi în timp ce cuget la asta mă uit  din ce în ce mai obosită  la grupul de cumpărători.Chefliul mai face lângă mine câteva piruete cu o sete de viaţă nebună, strângând pe lângă el poalele halatului.Apoi un alt nene vine să ne bată pe spate şi să ne ducă.Îl luăm de mâini şi intrăm încrezători la Slake, acolo unde avem loc toţi.Petele de sânge care picură în mers, lăţindu-se pe zăpada de curând căzută aproape că nici nu le mai vedem.Suntem înalţi,deosebit de înalţi,ştiu asta pentru că puţin mai devreme  am privit de jos şi pentru că magazinul are porţile larg deschise arată ca o felicitare şi intrând, trebuie să apleci puţin capul şi să îndoi genunchii.