Într-o seară m-ai dus în locul acela minunat,
în care „lacrima Elenei” a curs atât de mult
încât râul ei de dor s-a revărsat în culori
galbene şi pale, zâmbind cerului.

De aceea cădea ploaia de stele
peste suspinul izvorului,
cu somn de păstrăvi.

Răcoarea ierbii avea miros de mentă,
amestecat cu ochii arborilor din jur
şi liniştea, ce ne-a îmbrăţişat sărutul,
era atât de caldă şi plină de dor încât
îngerul lunii ne-a şoptit cuvinte fermecate,
desfăşurând sublimul clipei.

Filele de enigmă – zăbrele firave –
ne-au înconjurat cu braţele lor
protectoare,
pecetluind povestea neterminată
cu sferele unui izvor de lumină.

În acea seară am descoperit că niciodată,
oricât de multe ierni au nins peste tine,
nu poţi spune că ai gustat
toate sensurile lumii,

în acea seară…