Privesc interminabila mare și mă pierd. E calmă, îmi zâmbește. Valurile se unduiesc ușor și ating malul cu o mișcare gingașă. Nisipul se contopește cu ea și o urmează. Apoi revine. O scoică se lasă aruncată de colo-colo și într-un final nisipul o salvează. O sărută cu ardoare, o frige cu finețea sa și apoi îi dă drumul. Ea se rostogolește tristă în brațele mării și își sărută mama. Se pierde printre valuri, s-a reîntors acasă.

 

Auzul îmi este gâdilat de sunetul mării: o clipă de liniște, o clipă de revărsare, o clipă de liniște și iar revărsare. Astăzi este liniștitoare marea. Este un terapeut bun.

 

Albastrul ei dubios o face să pară mereu tânără, iar albeața valurilor îmi aduce aminte că, totuși, este foarte bătrână. Este puternică, poate să ne care pe toți undeva departe. La orizont de abea zăresc un punct și cred că este un vapor. Îl duce departe cu toată puterea ei. Nu obosește niciodată, ci mereu își face datoria.

 

Marea este un adevărat călător. Nu stă niciodată, ci este într-o continuă plimbare. Acum e aici, mâine e acolo, mereu peste tot. Corpul ei este capabil să se întindă pe mii și mii de kilometrii. De aceea, ea îi vindecă pe toți, îi îmbrățișează, îi sărută, le șoptește vorbe dulci și le pune un pansament peste inima sângerândă. Așa e marea liniștită. Când este agitată, totul se schimbă, răul iese la suprafață, o înnegrește și o face să bolboroseacă. Valurile cresc văzând cu ochii și se răzbună pe toți cei care îndrăznesc să vină mai aproape.