Îl cunoșteam pe Geo de când eram copii și mergeam la joacă după orele de școală. Stăteam în aceeași bancă din prima clasă și crescusem împreună așa cum cresc doi copaci, luându-ne la întrecere care să fie mai înalt. Geo reușise să se deșire ca un plop, în timp ce eu rămăsesem oarecum normal. Poate că din cauza asta fetele, când ne căutam iubirile trecătoare prin locurile unde în anii aceia se putea dansa, îl alegeau mai totdeauna pe el. Primăverile adolescenței ne-au separat, el a plecat să studieze ceea ce îi plăcuse încă din primii ani de școală, geografia. Eu mi-am urmat calea mea, timid cum rămăsesem, dar în fiecare an mergeam să-i vizitez familia. Geo nu se numea Geo, îi spuneam așa din cauza geografiei lui și toți îl primiră în viețile lor de-a lungul timpului cu acest nume. Adevăratul nume al lui Geo era Ovidiu. Slab și înalt, subțire ca plopul, fuma fără încetare și uneori, stând împreună cu Ana, soția lui și cu cei trei copii, norul albăstrui de fum care îl înconjura îl făcea să pară mai aerian, mai rarefiat. Geo privea masa cu pahare și farfurii, copiii, soția lui și vizitatorul, adică pe mine, cu un aer îndepărtat, distanțat cumva. Buzele lui păreau să șoptească vorbe numai de el știute, ca și cum și-ar fi vorbit singur. Părea să fie un părinte foarte bun, iar lucrul acesta îi creștea prețuirea de care se bucura în inima mea. Ne lua pe toți să privim cerul prin telescopul din grădină, vara, când era senin și răcoare. Copiii alergau chiuind, Ana și cu mine îl urmam îndeaproape și știam, așa cum știusem încă de pe vremea școlii, că pe Geo îl pasiona mai cu seamă geografia cerului și a stelelor.

Geo era un bonom, cumsecade cum rar mai poți găsi azi pe cineva. Nu s-ar fi supărat niciodată pe nimeni și din nici un motiv. Ana, soția lui, îmi povestea că nu știe când se odihnește soțul ei, dormea foarte puțin, ocupat fiind noaptea cu cerul stelelor lui, ziua cu orele la catedră și în restul timpului cu copiii sau scriind tot felul de articole pentru revistele de specialitate. Simțeam în ființa lui Geo un entuziasm blând, pe care îl păstrase de pe vremea când eram copii și când el, ca întotdeauna primul, avea ideile cele mai năstrușnice de joacă. Pe atunci eram doar doi puști cu pozne destul de cuminți și curiozități mari cât o lume întreagă. În anii aceia Geo învăța ca nimeni altul să ierte totul. Eu însă nu prea reușeam.

Mă obișnuisem să-i vizitez măcar odată pe an, în preajma Paștelui sau a vacanței de vară. An după an, casa lui Geo și a Anei se dovedea la fel de primitoare pentru mine, deși camerele casei, multe și pline de tot felul de obiecte, de la jucăriile copiilor la piese rare de colecție de antichități, deveneau din ce în ce mai neîncăpătoare pe măsură ce anii treceau și copiii creșteau. Părea să fie casa cea mai potrivită pentru ei toți, îi cuprindea în căldura căușului ei ocrotitor așa cum Geo, adică Ovidiu, geograful stelelor, îi cuprindea și el. Îmi amintesc de o vizită când cei trei copii al lui Geo aveau vârste care se așezau în succesiunea primelor cifre pitagoreice: trei, patru și cinci. Am avut o senzație stranie de semn ceresc, mai ales din pricina faptului că băiețeii, doi la număr, și fetița formau împreună un trio care părea a fi alcătuit din îngeri. Niciodată până atunci nu întâlnisem priviri atât de curate și expresii de dincolo de lume pe fețele altor copii. Alexandra, fetița de patru ani, stătea cuminte între Mihai, cel de cinci ani și Ion, cel mai mic în acest semn pitagoreic al vârstelor. O perfecțiune care mi se dezvăluia în prezența lui Geo și a Anei, care parcă ar fi știut că au în apropiere darul ceresc pe care se bucurau să mi-l împărtășească. Îmi aduc aminte că de-a lungul timpului am păstrat în sufletul meu scena de numai o secundă ca pe o adevărată revelație. Știu bine că uneori prea multă memorie poate ucide, dar în ceea ce-i privește pe copiii lui Geo, lucrurile stăteau cu totul altfel, cel puțin pentru mine. Am înțeles atunci că numai copiii își ocrotesc părinții pentru copii. Și cum de cele mai multe ori oamenii sunt alcărtuiți din datoriile lor de orice fel, am știut că pentru cei din familia lui Geo lucrurile erau deosebit așezate.

În anul următor, odată sosit în vizită, Ana mi-a explicat că Geo lipsea. Bolnav de plămâni, îl internaseră într-un sanatoriu de la poalele munților și copiii păreau să tânjească după plopul lor de sprijin înalt. Crescuseră și ochii lor căpătaseră sclipiri de luciditate dureroasă, deși trecuse peste noi toți numai un singur an. Casa părea să poarte urme vagi de praf așezat peste mobile, cărțile lui Geo încă stăteau singuratice pe biroul dezordonat, iar telescopul din grădină primise pete mici de rugină peste iarnă. Cerul se putea vedea însă la fel de limpede prin ochiul său magic și privind semnele strălucitoare ale stelelor în seara aceea, de mine se apropie Alexandra, fiica lui Geo, care îmi șopti: Stelele sunt vii, știi? Sunt o prințesă, fiică reginei și a regelui, care s-au iubit mult… M-a ucis mama mea vitregă, de teamă să nu-i iau locul pe tron. Dar toate astea s-au întâmplat tare demult, înțelegi? Acum soldații mă apără, sunt frații mei.

În liniștea grădinii, glasul ei de fetiță îmi dăruia un adevăr cât se poate de curat. Era de față o senzație a istoriei, un fluid stelar curgând neîncetat, ceva ce s-ar fi putut numi timp. Am luat-o de mâna mică, am intrat în casă, unde Ana ne aștepta cu cina. Ion stătea cu căștile unui aparat pe urechi, în timp ce Mihai își vârâse nasul într-o carte cu coperțile mari. Ana veghea asupra noastră și mi-am dat seama abia atunci cât de bine moștenesc copiii trăsăturile părinților. Mihai era slab și deșirat ca tatăl său, în timp ce Ion semăna mamei, micuț, nervos și puternic. Mâinile lor, ale Anei și cele ale lui Ion, păreau a fi identice, dar la scară diferită. Cât despre Alexandra, ea îi avea în înfățișare pe amândoi părinții deopotrivă: un trup firav, dar nu slab, mâini nervoase, dar nu mici, ca și cum cerul ar fi căutat un echilibru în fiica ce se afla, ca vârstă, între cei doi fii. Eram puțin uimit de toate cele pe care le vedeam dintr-o dată, însă Ana m-a scos din starea aceea povestindu-mi despre Geo tot timpul cât am stat la cină. În noaptea următoare, pe care nu am primit s-o petrec împreună cu ei până în zori, mi-a fost tare dor de Geo. Lipsea.

Am încercat să îi scriu lui Geo, dar cuvintele acelei prime scrisori mi s-au părut a fi false. Nu reușeam să mă fac înțeles ca un vechi prieten și am simțit că plecarea la sanatoriu, boala și lipsa lui de acasă tulburaseră ceva în ordinea coborâtă atât de lin din ceruri peste noi toți în primii ani. O asemănare cu o eclipsă, asta simțeam. Știind însă că eclipsele țin o frântură mică de timp, încercai să alung semnele acestei schimbări și îi scrisei Anei, cu dorința de a afla ceva despre Geo. Răspunsul ei a întârziat. Am apucat atunci hotărât drumul spre sanatoriu, dar Geo nu mai era acolo, îl trimiseseră acasă. Din orașul de munte am revenit cu o stranie senzație de gol. Simțeam că se petrecuse ceva grav și scrisoarea Anei mă anunță peste câteva zile că Geo se stinsese.

N-am putut trăi decât inerțial după vestea aceasta, însă poate că inerția, amorțeala aceea atotputernică, nu erau decât felul în care timpul face să se liniștească furtunile apelor vieții. Când, după câțiva ani, am hotărât să merg spre casa lui Geo, am înțeles că el nu va mai fi acolo decât prin cei trei copii. Ar fi trebuit să fie deja adolescenți, dar oricât aș fi căutat succesiunea de cifre ale vârstelor lor, știam că nu mai pot fi la fel de pitagoreice ca în vizita din cei mai frumoși ani.

Am regăsit-o pe Ana încărunțită și copiii deveniți parcă deodată maturi. Acei ochi curați ai copiilor aveau deja în adâncul cerului lor umbrele confuziei, ale însingurărilor și durerii. Nu puteam înțelege încă deplin transformările prin care trecuseră și mi-a luat mult timp după aceea să deslușesc revoltele, negările și răzvrătirile copiilor împotriva celor pe care în primii ani îi ocrotiseră. Erau oare semne ale nașterii propriei lor personalități, ale desprinderii puilor de cuib sau doar strigăte de ajutor? Nu știam decât că își urmează fiecare destinul, așa cum Geo urmărea mișcarea stelelor prin telescopul geografiei lui cerești. Cine sau ce ar fi putut interveni în mișcarea hărăzită de sus, cum și mai cu seamă de ce, nu înțelegeam oricât de mult m-aș fi străduit. Păream să fiu un martor al continuității vieții lui Geo, prietenul din copilărie, dar într-un fel straniu și în vremuri diferite. Sau poate eram și eu schimbat de trecerea anilor asemenea stelelor de pe cer? Stelele sunt vii, îmi șoptise odată fetița lui Geo. Așa era, știam că unele cad și se nasc mereu altele. Altădată, Ion, fiul cel mic, mă luase de mână și mă dusese în colțul jucăriilor lui. Erau corăbii mici de lemn, cu pânze albe și catarge subțiri pe care le vedeam ca pe o tainică legătură cu subțirimea de plop a lui Geo. M-au vândut ca sclav, spunea micul Ion doar pentru el, jucându-se cu corabia pe care poate în alt timp călătorise pe mările lumii, iar eu m-am simțit deodată înspăimântat de luciditatea amintirilor lui de copil. Am înțeles înțelepciunea deosebită a copiilor și mi-a trecut prin gând săgeata unei tristeți a morții, primăvara. A muri, primăvara, ce poate fi mai trist? O altă mărturisire mi-o făcuse Mihai, copilul care își simțea vagi origini evreiești și care se simțea tare atras de bani. Îmi trebuie mulți bani, să cumpăr întreaga lume, îmi șoptise, rugându-mă să nu mai spun nimănui secretul acesta. Geo îmi arătase atunci apropierea destul de rar întâlnită pe cer între Venus și Jupiter la ceas de seară senină. Poate el pricepea semnul, eu încă nu. Ion și Mihai îmi făcuseră aceste mici destăinuiri și apoi Geo îmi dezvăluia cu telescopul altă taină, în timp ce eu nu-mi puteam stăpâni uimirea în fața acestor întâmplări. Ce era de deslușit? Oare pasiunea deslănțuită de Geo și Ana în nopțile lor de iubire putea fi poarta magică prin care acești copii minunați intraseră în lume, aducând cu ei lumea lor din ceruri?

Au mai trecut câțiva ani și am primit o invitație de la Alexandra. Sărbătoreau ceva și îmi scria că sunt așteptat. I-am regăsit pe toți trei, încă păstrând liniile generale ale asemănării lor cu părinții. Erau însă personalități distincte, libere și mature, care își vindecaseră revoltele, negările și durerile. Știam că treaba asta nu ar fi fost cu putință fără Geo și Ana. Ne întoarcem cu toții în părinți, mi s-a părut că îmi șoptește un gând și mi-am amintit, destul de trist, de părinții mei. Am citit însă în ochii lui Ion, ai Alexandrei și ai lui Mihai răspunsul, bucuria acestui gând. Am sărbătorit ceea ce trebuia sărbătorit, sub privirile calde ale Anei, luminate strălucitor de părul ei frumos și alb. Îmi povesti râzând cum se luptaseră cei doi fii pentru aceeași iubită: fata plecase cu altul. Alexandra răsfoia tăcută cărțile rămase pe biroul lui Geo. Ochii îi erau limpezi și adânci, ca și cum ar fi primit înțelegeri la fel de adânci. Stelele sunt vii, mi se părea că aud și am înțeles atunci că sunt unele nopți în care întunericul se aprinde. Copiii lui Geo se vindecaseră de toate scânteile fricii, fără de care nu ar fi putut fi pe deplin oameni. Deveniseră părți ale aceleiași memorii, fiii aceleiași limbi.

A plecat în lumină, îmi spuse Ana, în geografia lui cerească. Copiii… Privește: Mihai este preot; Alexandra este scriitoare și medic; Ion este matematician… Unul iartă și ajută, altul arată și vindecă, iar al treilea socotește, vezi? Geo este toți trei deodată pentru că el știa dinainte. Suntem noi.

Apoi Ana tăcu. Eu am plecat și am știut din clipa aceea că dacă peste timp voi reveni, voi regăsi doar telescopul fără ochi din grădina cu copaci mari a casei lui Geo. Ceilalți, despre care un mare scriitor a spus că sunt infernul, vor fi plecat, continuând să judece tot ceea ce văd. Țiglele casei vor fi căzut sec, una după alta, an după an, ca și cum un orologiu stelar, socotind timpul cu altă măsură, ar fi ticăit dintr-o geografie coborâtă până în oameni.

Geo, prietenul, soțul, tatăl, nu ne-a părăsit nici o clipă. Ne-a primit.