Între poarta orientului şi tărâmul occidentului…

„Drama erorilor continue” este o mǎrturie personalǎ. Dar una care nu ar fi trebuit sǎ existe şi pe care nu aş fi vrut sǎ apuc vreodatǎ sǎ o scriu cu niciun chip în libertate. În aceastǎ formǎ de libertate închipuitǎ, unde omul trǎieşte agonizant şi încarcerat permanent în imperiul vast şi dezumanizant al iluziilor perfecte de tot felul. E, la drept vorbind, o ieşire necesarǎ a mea din mine însǎmi, o spovedanie îndureratǎ cǎtre un Univers în derivǎ asupra reperelor sfǎrâmate ale unei existenţe, pe care eşti obligat s-o trǎieşti la încropealǎ, având ca ultimǎ speranţǎ pentru ieşirea din subvieţuire – RUGĂCIUNEA… Un antidot sigur al limitǎrii şi al uciderii destinului uman încǎ înainte de a se naşte…

Nu mi-am putut imagina nicio clipǎ la începutul anilor ’90, faptul cǎ evadarea din închisorile comuniste va împinge colectivitatea şi, implicit, individul, într-o altfel de matrice încorsetatǎ a istoriei, în care, aşa cum avea ca temere pǎrintele Dumitru Stǎniloaie, „celula moralǎ a poporului nostru s-ar putea dezagrega” complet. Intunericul în care se scaldǎ zilnic de la un asfinţit la altul în jocul sordid al vieţii şi al morţii ceea ce a mai rǎmas din constituţia bietei fiinţe umane, exprimǎ un adevǎr greu de imaginat dupǎ atâta parcurs de istorie umanǎ de dupǎ Christos încoace a societǎţii, anume acela cǎ pragmatismul impus în mod feroce şi cu perseverenţǎ din toate direcţiile a uitat pur şi simplu de OM ca entitate spiritualǎ, şi s-a conturat cu tǎrie numai în jurul laturii exclusiviste a dominaţiei mercantile de import, unde raportul monedǎ-cetǎţean a depǎşit cu mult graniţele bunului simţ, plasându-l pe acesta din urmǎ în postura degradantǎ de sclav al unei mase pecuniare devenite încetul cu încetul şi singurul criteriu de selecţie patologicǎ a tuturor categoriilor umane – limita umilinţei supreme pe care el, OMUL, cu toatǎ semantica fiinţei sale complexe, nu o poate accepta şi în care nu se poate regǎsi.

Rǎmas din ce în ce mai orfan şi mai singur, „societarul” fǎrǎ putinţǎ de strigǎt al zilelor noastre, ajuns la limita dintre prǎpastia disperǎrii şi noimǎ nǎdejdii, trǎieşte constant o relaţie ecuaţionalǎ, care conţine în interiorul ei o situaţie de ordin critic dezarmantǎ: douǎ cunoscute din ce în ce mai neluate în seamǎ astǎzi, sǎrǎcia şi libertatea aparentǎ, care aruncǎ totul din punct de vedere matematic în mulţimea fǎrǎ rǎspuns precis a numerelor complexe, o mulţime de unde se iese, practic, plin de confuzie şi cu mâna goalǎ. Sǎrǎcirea de tip absolut şi nepermiterea de a fi o fiinţǎ pe deplin liberǎ şi demnǎ pânǎ la dezmarginire, în simbioza biunivocǎ şi totalǎ cu Universul naşterii tale, includ nişte precepte ale vieţuirii de tip barbar, animalic, ucigaş, sprijinite din plin pe tendinţele certe de disperare colectivǎ accentuatǎ şi cronicizantǎ, care iau consecvent sub soare locul Speranţei. Speranţa în acel altceva, plin de solaritate, hölderlinian, care sǎ sfâşie tulburǎtor şi dintr-o datǎ spiritul acestei realitǎţi negre şi crunte ca un mormânt proaspǎt sǎpǎt şi sǎ scoatǎ din hǎul infinit al grotei destinului, care înghite nesǎtulǎ tot, Lumina…

„O viaţǎ de zile otova, de ceasuri mohorâte, repetându-se fǎrǎ sfârsit în umbra celulelor îmbâcsite cu trupuri fleşcǎite, piele veştedǎ şi ochi încercǎnaţi.” Aşa descria în “Evadarea imposibilǎ” Lena Constante infernul cu faţǎ, se pare, uitatǎ astǎzi al închisorilor comuniste. „Nu mai ştiam sǎ vorbesc. Nu mai ştiam sǎ articulez. Nu mai ştiam sǎ-mi plasez vocea. Vorbeam cum vorbesc poate, muţii, când încearcǎ ucenicia vorbirii.”, mǎrturisea peste timp aceeaşi autoare a cǎrţii şi martirǎ a neamului românesc. „Suferinţa comunǎ era antidotul pierderii oricǎrui simţ moral…”, mai spunea Lena Constante. Paralela dintre coşmarul timpului nu de mult trecut şi cel al prezentului îmbâcsit de putreziciunea dezumanizǎrii este cât se poate de potrivitǎ şi evidentǎ. Aceeaşi substanţa concretizatǎ în bezna ignoranţei şi a incertitudinii de zi cu zi. Nimic sigur, nimic la locul lui, doar umilinţe peste umilinţe, care vin într-un şuvoi nestǎvilit ca un tǎvǎlug înspre vârful degradǎrii de sine forţate. E o propensiune vǎditǎ a rǎului moral şi cultural sub toate aspectele sale esenţiale, distrugǎtor cu bunǎ stiinţǎ al unuia dintre atributele cele mai sfinte şi mai pe deplin caracterizante pentru fiinţa umanǎ şi colectivitatea din care face parte – identitatea.

Unul dintre criticii literari fundamentali ai literaturii române, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, amintea la un anumit moment dat despre „rǎstimpul cu bibliografie completǎ” trǎit dupǎ Declaraţia din ‘64, un moment în care s-a putut primi, dupa spusele sale, mesajul Occidentului. Dar unul, de altfel, destul de iluzoriu şi de scurtǎ duratǎ, „o simplǎ manevrǎ abilǎ”, dupǎ care s-a tras apoi cu bruscheţe zǎvorul. Şi, ca dupǎ orice reprezentaţie teatralǎ de-o searǎ, avea sǎ cadǎ curând, şi peste acea scurtǎ perioadǎ de respiro, cortina grea a ideologiei comuniste, care dorea sǎ anunţe finalul şi sǎ aştearnǎ definitiv uitarea. „Ar însemna sǎ abandonǎm fermitatea poziţiilor noastre creştine acceptând cǎ am pierdut nǎdejdea…”, spunea distinsa exegetǎ a sufletului eminescian şi a rugǎciunii, Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Şi tot dumneaei adǎuga: „Numai cǎ eu ştiu şi cred cǎ intervenţia puterii divine poate oricând apǎrea, într-un sens salutar, izbǎvitor.”

Carcera Sighet sau penitenciarul Miercurea Ciuc reprezintǎ douǎ dintre reperele fixe ale istoriei noastre, în care intensitatea durerii, sacralitatea ei ne vorbesc despre nişte timpuri de mari atrocitǎţi politice la nivel colectiv şi individual, unde cotele alarmante ale „despovǎrǎrii” de propria identitate şi demnitate umanǎ sunt înfipte în neuitare. Respectul, care trebuie acordat memoriei acelei epoci, e necesar a fi identic din punctul de vedere a esenţei lui cu acela faţǎ de sentimentul de credinţǎ închinat divinitǎţii supreme, pe care orice fiinţǎ umanǎ ar fi firesc sǎ si-l conţinǎ în constituţia sufletului sǎu. Închisoarea Sighet este unul dintre acele sanctuare ale suferinţei crâncene a poporului român, este acea carte neagrǎ, unde s-au înscris sute de destine, care, în mod sublim şi christic, au încercat sǎ opunǎ flagelului morţii spirituale a poporului român propria lor moarte. Acei oameni s-au martirizat pe sine în numele ideii de libertate şi de fiinţare ontologico-istoricǎ pe mai departe a conceptului de românime, de individualitate bine amprentatǎ a naţiei acesteia creştine şi milenare. Acei mucenici întru Christos ai poporului român au vrut sǎ taie nesiguranţa existenţei, temerea de zi cu zi, nedreptatea, falsa mǎrturie, decadenţa înǎbusitoare a acelor vremi, aşa cum scria Lena Constante mai târziu.

Urmele durerii adevǎrate, care a strǎpuns cu forţa de laser cǎrǎmida zidurilor de la Sighet sau Miercurea, plâng şi roagǎ a neuitare. Ele nu trebuie sǎ fie şterse niciodatǎ şi aruncate în „decorul de foaier de teatru”, inadecvat pentru un asemenea templu al martirajului colectiv, al criptei existentiale de azi, pentru ca acolo s-a murit ca în lagarele de concentrare şi au fost strivite sub lovitura nemiloasǎ a bocancului satanei sufletele unor trupuri aproape inexistente. Acolo au zǎcut în înfometare şi schingiuiri crunte mǎdularele unor conştiinţe, care şi-au dat obştescul sfârşit în mâinile lui Dumnezeu, crezând cǎ sacrificiul lor moral-biologic absolut va ajuta naţia romanǎ sǎ intre pe poarta din faţǎ a veşniciei sale. Dar, niciodatǎ pumnul acela de carne şi de spirit, sistematic distrus de cruzimea fǎrǎ limite a regimului de atunci, nu cred cǎ a putut gândi în cea din urmǎ clipǎ a vieţii, atunci când moartea îşi balansa infiorǎtor trupul virtual în faţa mulţimii de ochi stinşi în orbitele osoase şi vinete, ca, peste ani, zbuciumul acesta plin de nemargini al celor deveniţi acum simple nume de acatist, va fi pocnit în faţǎ şi umplut de sânge, a nu ştiu câta oarǎ de cǎtre un alt timp, cu o altǎ lipsǎ de vlagǎ a sacrului şi a respectului absolut faţǎ de oamenii-sfinţi ai închisorilor demonului comunist.

Vremea degringoladei şi a erorilor de tot felul işi spune, din nefericire, şi astăzi, cuvântul. Inchisoarea Sighet sau penitenciarul Miercurea Ciuc au devenit un simbol, un laitmotiv pentru existenta cotidiana. Ele s-au transformat brusc in carcera numita patrie, în care se trăieşte astăzi după nişte legi impuse şi dezumanizante. Reactivarea în conştiinţa colectivǎ a durerilor profunde ale istoriei, potenţarea acestora la nivel mental al naţiei, tocmai pentru a nu se şterge vreodatǎ cu intenţionatǎ voire trecutul jertfelnic al tǎcuţilor martiri ai cetǎţii, ar putea da o altǎ dimensiune extinderii pe toate laturile a rǎului din ziua de azi. Un rǎu nenecesar, meschin şi paralel cu ceea ce ESTE fiinţa umanǎ de mii de ani încoace…

Pierderea identitǎţii de sine a omului este un fapt dramatic. Aşa cum scria Eminescu, un popor, care nu îşi cunoaşte cu adevǎrat trecutul şi nu are un cult aparte pentru acest trecut în sufletul şi în mintea sa, este o naţie fǎrǎ de viitor. Ca Sighetul sau Miercurea Ciuc, alte copii ale acelei Siberii îngheţate şi crude a anilor de mijloc ai secolului trecut, sǎ disparǎ total din cuprinsul larg al definiţiei timpului contemporan şi sǎ devinǎ doar un simplu punct-reper complet izolat, de ordin memorialistic, în contextul istoric actual al românilor, ca descarcerarea fiinţei umane din chingile „cazanului cu aburi” al sǎrǎciei, umilinţei şi libertǎţii iluzorii, aparente, sǎ se producǎ în sfarşit şi sǎ se poatǎ ajunge la a se vedea o datǎ intrat totul pe un fǎgaş al unei normalitaţi fireşti, ar fi mai mult decât necesar sǎ nu se mai semene voit în jur vânt şi furtunǎ aducǎtoare de moarte spiritului omenesc. Ieşirea din marasmul unei lumi, care pare sǎ nu se mai recunoascǎ pe sine, se poate face numai prin recursul la memoria trecutului şi la quintesenţa fǎrǎ de margini a uriaşei spiritualitaţi universale…

Se mai poate auzi, cumva, oare, astǎzi, ca o raportare fireascǎ la lecţia durǎ a trecutului recent, ceva din tânguirea stinsǎ de toacǎ a glasului unui deţinut, atunci când înfometarea si tortura condamnau zilnic la desfiinţare constiinţele cele mai curate, mai solide si fǎrǎ fisurǎ ale acestui neam ?!…. Poate vag, în vreun cotlon de suflet neatins, încǎ, de întuneric, de bezna exterioarǎ în care suntem siliţi sǎ ne târâm interiorul lipsit de speranţǎ …

Intre poarta secularǎ a Orientului si spaţiul posibilitǎţilor de tot felul ale Occidentului, drama de a fi obligat sǎ trǎiesti într-o stare de larvǎ, putincioasǎ de a ajunge doar prin legea compromisului „necesar”, la stadiul de nimfǎ, este una dintre erorile cumplite ale contemporaneitǎţii, care nu are inteligenţa sǎ identifice cu o strictǎ rigurozitate stiinţificǎ punctul critic de decǎdere a urmei fine a umanului din noi, punct ce va fi atins cât de curând de cǎtre sufletul omului prezent.

Dacǎ moartea, cu rânjetul ei machiavelic şi sarcastic, are rolul de a pune capǎt la un anumit moment dat fiecǎrei fiinţe biologice în parte a acestui pǎmânt şi de a o reîntoarce în ţǎrâna, atunci, nevoia de a stǎvili drama ieşirii spiritului uman din matca sa fireascǎ şi reaşezarea acestuia între marginile albiei lui fundamentale de Lumina ar fi, peste timp, cel mai bun rǎspuns pe care îl poate primi trecutul schingiuit, dar cu identitate fixǎ, de la conştiinţele cu din ce în ce mai putine grade de libertate ale timpului actual… Si, poate, nu ne-am mai asasina fǎrǎ rost, cu atâta cruzime şi nonşalanţǎ, unii altora, din prea multǎ condescendenţǎ neîntemeiatǎ, unicul nostru destin …