Adrian Botez


Şi în  aceste versuri recente,  străluminate de harul nesăţios al melancoliei care-l face pe autor să bea seva mesteacănului secular ivit în creierul muntelui, Adrian Botez transfigurat de lumina lăuntrică,  dezvăluie iscusinţa rostirii sale inimitabile. Cu o pană înmuiată în apa sfinţită în ziua de Bobotează de Trupul Preacurat al Mielului lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatele lumii, Adrian Botez  se arată sub chipul Celui ce strigă-n pustiul veacului, cu plânset înăbuşit şi uneori cu strigăt înalt, surzilor şi orbilor şi muţilor, ologilor şi leproşilor  propovăduindu-le  sosirea veacului cel de pe urmă: „ţi-am aşteptat – din stânci şi pustiuri – chemarea/ nimeni nu te iubeşte – Criste – decât cel de tot părăsit / şi căruia apelor le este silă să-i mai repete – în // limba lor lunecoasă  – umbra întunecoasă / cât de uşor de găsit e cel ce de toţi – şi de Crist /  a fost – pentru credinţa-n credinţa lui – părăsit” (Melancoliile lui Ioan).

Adrian Botez simte „vibraţia duhului pe/ ascuţişul săgeţii care ţinteşte mult dincolo de / Poarta Soarelui” (Melancoliile lui Ioan). El spune liniştit şi senin, împăcat cu sine, cu Dumnezeu şi cu oamenii (lucru foarte rar!): „Vreau să trec// Teafăr de Hotare” deşi: „alături de mine – se strecoară – suavă – ambiţia // duhurilor altor lumi // * // rănile mele se-nchid: una singură – care / niciodată n-a sângerat – a rămas // să ţâşnească din ea – orbitor – sufletul /  plecat să-ntâlnească cereştile – neînvinsele oşti” (Melancoliile lui Ioan). Şi iată şi pactul de pace şi armonie semnat de Adrian Botez: cu Dumnezeu, cu sine, cu lumea: „PAX /presimt / uluitoarea forţă de a lua /  de la capăt  –  toate călătoriile morţii // Doamne – poţi să faci abstracţie de /  cocote bătrâne  –  vieţile – care /  sufocă măreţia tăcerii //  Doamne – aşază-ţi capul / în sfârşit – pe piatra sufletului meu”.

Desigur, este vorba despre o pace vremelnică pentru că, prin definiţie, Poetul este un neliniştit, un nemulţumit de sine şi un neîmpăcat.

Aflat la apogeul creaţiei sale artistice, când orice autor s-ar simţi obosit, plictisit  de înzadarul travaliului  de care NIMENI nu-şi poate da seama şi NIMENI nu-l apreciază pe măsura străduinţei sale, Adrian Botez nu doreşte decât: „daţi-mi un pat – o carte şi lumină: / e mai mult decât lumea: este linişte / reîntocmesc simetriile – răvăşite de plictisul vulgului // (*)/ iată-mă iarăşi – până la brâu / în băltoaca de raze a piscului: sunt regele – toate //  sălbăticiunile capătă – pe piei ori /  între coarne – flacăra Crucii” (Meditaţii ramificatoare).

Un Jurnal din marea temniţă interioară, un ermitaj, călătorie-n spirală a melcului prin  propria-i locuinţă, exil interior pentru autocunoaştere, pentru autodefinire şi autodepăşire.  Acestea sunt treptele devenirii poetice ale lui Adrian Botez. El a depăşit toate etapele creaţiei şi acum priveşte cu detaşare rodul zemos şi apetisant, ispititor,  dar la care nu au acces decât persoane care ţintesc înaltul.

E dificil să faci o disociere între poetul Adrian Botez al  primei cărţi şi cel al următoarelor volume. Dar, un lucru e cert: Acest Poet este inconfundabil.

E cel a cărui „înspinată coroană sângeră continuu”, cel întemniţat în sine pentru Adevăr, Credinţă şi Iubire.

Triada Magică. Triada care nu poate fi nicicum despărţită, aşa cum nu pot fi despărţite Persoanele Prea Sfintei Treimi.

Esenţa trăirilor lăuntrice exprimate laconic în poeme-ntr-un vers ori distihuri albe, ori terţine libere sau în catrene fără rimă, construite, demolate şi (re)construite, pentru că, temelia e aceeaşi. Schelăria este şi ea, una singură, doar faţadele, aparent diferite lasă privirilor, imagini surprinzătoare mereu schimbătoare ca-n ocheanul prin care priveam în copilărie şi nu ne săturam să închipuim, mişcându-l, rotindu-l, alte şi alte modele colorate ce imediat se spărgeau în zeci de bucăţele de sticlă colorată, pentru ca din nou să se realcătuie, sub altă formă.

Miezul incandescent al ideii, de cele mai multe ori sparge coaja, învelişul tuturor iluziilor ce le-ar putea avea eventualul cititor.

Şi, nu arareori, acesta poate intra în stare de şoc.

Fiindcă se aşteaptă la o poezie calmă, caldă, impregnată de lirism şi imagini suave, metaforizată şi înzorzonată cu panglicuţe roz-bombon, cu beteală şi ploaie de confeti, şi află una însângerată, durută, cu un mănunchi de „oase plângând” – vorba genialului poet Nichita. Ar putea provoca angoase şi stări anxioase, dar nu, ea trezeşte, scutură, pune pe gânduri, provoacă la meditaţie gravă asupra, în primul rând, a condiţiei umane.

Risipindu-şi comorile delirului în visări, „departe de depravările realităţii – departe,/ de catastrofele posibilităţii” – Adrian Botez cu „sângele/ săltând peste bănuieli/ al timpului” – adânc scufundat în „străine demersuri”, spune: „nu-i greu/ şi-i atât de aproape să mori:/ ninge-ntre noi şi moarte cu iluzii – docile dureri! („Străine demersuri”).

Într-o lume fără aripi, acest Icar modern îşi confecţionează cu migală elitrele, pregătindu-şi şi pregătindu-ne, aerul pentru zbor. Terenul de înălţare e neprielnic însă şi el poate deveni lesne teren de cădere.

Şi totuşi, Icar stăruie luptând cu aerul „zgrunţurosul – colcăind de demoni” („Expresionism: bufon, tragic, obosit”).

Ce straniu zbor! Până şi „temeliile cerului se zguduie”; iar temerarul zburător spune: „în aerul bătătorit de trecerea spre Moarte – aud/ undeva – Cântecul: vifor – terciuind robiile-ntâmplării// lăstarii Timpului – învârtoşaţi – străpung – trestii treze/ apa Lethei: în ceruri – panica de zei// ***/ păgân de singură – se plimbă prin/ rariştea timpului – lumina împăcării mele cu eternitatea.” („Expresionism: bufon, tragic, obosit”).

Dar iată că „punţile spre Dumnezeu nervuri coridoare – / ca un ţipăt/ sunt goale” – iar „pe turla templului” – stă la pândă „Cuvântul cu gheară” („Expresionism II”).

Însă, poetul ştie, deşi atras de beţia zborului, că: „prima furtună spărgătoare de ceruri – mă va instaura/ printre fulgere – Băştinaş al Luminii” („Expresionism III – Tip Nietzsche”).

Singur poruncitor şi supus poruncii, în aceeaşi măsură, Adrian Botez îşi impune „calvarul unor – încă de/ nimeni născocite – voinţe: te vei numi DE TINE ALESUL” („Expresionism III – Tip Nietzsche”).

În demersul său liric, într-o continuă stare de oniro-luciditate, „nici bufon, tragic, obosit, nici alcoolic, dement, mazochist”, şubredă nebunie plimbându-se – inofensivă/ prin grădina spitalului: neîntreruptă repetiţie pentru/ aleile raiului” („Expresionism IV: Alcoolic, dement, mazochist”). aşa cum se autoproclamă, Poetul îşi contemplă cu autoironie vădită, acea „

Pentru cine conştientizează că e Băştinaş al Luminii, stăpân pe teritoriile ei incerte, „în acest univers de năluci” – magmă de neputinţă – în Munţii Noptatici” („Expresionism II”). gesturile se scufundă într-o „

Doar Poetul, doar el poate fi „crucificat pe poarta răsuflării fiecărui val”.

Adrian Botez, detaşat şi consecvent cu sine însuşi, ajuns În amurgul lumii cuvintelor, meditează liric, gândeşte liric, simte liric, cum este să:

striveşti între buze un vierme în loc de cuvânt / liniile din frunza palmei au fost luate de vânt //  cerşeşti să-ţi ajungi umbra – s-o pipăi /  s-o întorci cu faţa la /  soare: ea nechează – şi-i neagră: dă drumul la Fiare //  pân la gât ţi-a ajuns scrisoarea / desfă ştreangul Literei – năpârleşte-ţi /  închisoarea” (În amurgul lumii cuvintelor).

Scrisul  lui Adrian Botez nu e comod, reconfortant, stenic, el obligă, strigă, interpelează, se impune – fără a face compromisuri şi temenele curentelor vechi sau noi ale liricii. El merge pe principiul: Acesta sunt eu, cui îi convine. Dar, dacă încerci  să ţi-l apropii, ceea ce va urma, întrece orice închipuire: vei descoperi un univers mirific, fabulos şi real în aceeaşi măsură, de care ştiai  că există pe undeva, dar nu erai conştient că e atât de aproape de tine şi că faci parte  integrantă din el.  Şi în această privinţă, Adrian Botez este un  vestitor. El anunţă şi  se anunţă, fără surle şi tobe dar apropiindu-se iminent de conştiinţa şi inima ta, de unde nu-l mai poţi smulge.

Şi iată cum se auto-portretizează: VAGABOND AL LUMII: mâinile mi se scufundă în buzunare /  ca-n peştera lui Aladin //  trec pe străzi: ninsoarea pufului de salcâm /  pâlpâie coroane – fierbinţi şi zburatice – în jurul frunţii mele: /  Rege Zdrenţăros al Marilor / Dispariţii şi Pagube”.

Cântecele pe vechi motive medievale – nu sunt altceva decât nişte rugăciuni superbe, simple ca ţărâna şi apa, pe care Adrian Botez le adresează Divinităţii: „lepăd de la mine – Doamne –  ultima trufie: /  a mai înţelege ceva / / sufletul aurului – de mult nu-mi răspunde /  nici flăcării nu-i mai sunt bun //  primeşte-mă – Doamne –  aşa / fără cuvânt”.

Ori: „limbi spânzurând – în /  câte nehotărâri are /  diavolul //  adună – Doamne – cadavrele vorbelor /  de pe unde le-am lepădat ucigaş – de-a lungul /  vieţii”.

Cuvintele îl slujesc cu credinţă şi evlavie pe Adrian Botez şi el nu se sfieşte să se folosească de ele ca de cel  mai preţios material de construcţie. Adrian Botez nu este un pudibond, el spune lucrurile pe lume fără să fie nici o clipă vulgar ori  superficial. Orice cuvânt e aşezat cu mult discernământ în pagină şi  formează un ansamblu arhitectural perfect.

Nu s-ar putea spune că Adrian Botez este un romantic. El este un lucid suferitor şi jertfitor pentru substanţa  şi trupul cuvântului, ducându-l cu sine la cele mai înalte cote ale valorii autentice, dublată de o demnitate fără cusur şi de o probitate morală cum rar se întâlnesc în ziua de azi.

Toate acestea respiră în poemele sale care, la prima vedere ar putea să nu placă celor avizi de amănuntul cotidian învăluit în mătasea moale a vulgului şi în sclipiciul de-o clipă al steluţelor stil  gablontz, ori în  poleiala şi aromele îmbietoare ale pidosniciei umane.

„lacătele cad – toate – de lepre // ajută-mă – Doamne – să dezleg /  de întunericul Fiinţei – acea voce-n delir – care /  strigă spre Tine /  nu mă-nspăimântă cataclisme – cu care cutremuri /  credinţele mele //  cântecele au aripi prea grele /  cât aş da pentru – pas măreţ de profet //  moartea vine dansând printre clopote / /  măşti de-mpărat culeg de pe jos /  cap rostogolit de călău: are /  un ochi închis – altul /  deschis – a batjocură // carnaval sau nu – când urmează – fără-ndoială /  Moartea – toate-s adevărate şi /  sfinte //nebunia rămâne: cea mai /  rezistentă – la apocalips – parte a omului //  măreţie are nu omul: suferinţa lui / /  rătăcitul – nu e pierdut /  niciodată: nu vreau să-ndrăznesc a-mi închipui: a dormi /  înafara Casei Lui” (Cântece pe vechi motive medievale).

Şi de ce ar plăcea poemele lui Adrian Botez? El nu dezbracă femei, nu descrie insidios actul sexual, are respect infinit pentru ceea ce se numeşte Iubire, fiind de sorginte divină, nu abordează teme cotidiene, uzitate de confraţi, el  are credinţa că Singur-Cuvântul – poate salva de la cădere omenirea, şi cum ar putea un cuvânt deşănţat, pătat, tăvălit cu noroi să mântuie un suflet? („Căci din cuvintele tale te vei mântui, şi din cuvintele tale te vei osândi”).

Dumnezeu l-a înzestrat pe Adrian Botez cu virtutea răbdării în suferinţe şi  încercări şi suferinţa l-a înţelepţit şi i-a dat putere să biruie.

Imagini de o frumuseţe negrăită se perindă privirilor noastre – dacă avem bunăvoinţa să deschidem larg ochii: „geometrie perfectă – Aerul: lumină retezată cu sabia/  fumegă muntele de tămâie: /  numai îngerii mai pot aici să-ntârzie”; şi: „se-ncaieră caii /  strănută craii /  când fâlfâie luna prin cântecul de leagăn al zeilor” ( Drum cu cavaleri).

Regal metaforic, supleţe stilistică, măiestrie şi har, acurateţe şi simplitate precum şi acribie în alcătuirea textului poetic, iată ce caracterizează lirica lui Adrian Botez, unde nici un cuvânt nu e pus acolo întâmplător. Vechi teme medievale, cavalereşti,  mitologii şi motive  istorice devenite simboluri, capătă în lirica acestui autor, haine noi şi înţelesuri adânci, care se distaină sub ochii noştri.

CĂTRE DON CERVANTES /  pe Deşiratele – cu-nverşunare voi călări – până când /  sumbrul Sfinx îmi va zâmbi //  nu cavaleri m-au ciopârţit – ci /  pietroaie de râu – Cuvintele //  aşteptaţi – aşteptaţi laşilor /  mă voi scula şi voi rosti un trăsnet /  păsări şi furtună voi isca /  voi face să fulgere stele – pe trupul /  Potirului //  aşteptaţi –  aşteptaţi laşilor /  am prins în menghinea braţelor – zilele /  va fi lumină sau disperare – după cum /  Eu voi porunci /  pe saltimbanci i-am înhămat la morile de vânt /  Arborele Cuvântului şi-a scuturat cenuşa peste lume //  am ascuns anotimpurile sub piatra inelului /  marea: cerşetoare încântătoare – la /  porţile trufaşelor stânci //  sfinţenia mea e-n toate cărţile – risipite pe  /  mese de joc //  îndeletnicirea de căpetenie a degetelor: /  pipăie mistice goluri – între / lună şi soare”.

Adrian Botez este conştient de menirea sa, de aceea el declară senin:

„sunt din neamul regilor norilor – şi ai /  mărilor /  nestatornice: sclava cea mai de preţ a /  haremului meu /  valurile – ghemuri de suspin: le sacrific /  eternităţii //  făptura mea princiară se îmbată măreţ /  la toate ospeţele uitării //  de aceea –  sunt de o politeţe desăvârşită /  în faţa morţii” (Către Don Cervantes).

Cine are răbdarea şi bunăvoinţa de a căuta printre cuvinte, în spaţiile dintre tăceri şi în legăturile tainice dintre ele, va descoperi, desigur,  comori de frumuseţe, durere, înţelepciune şi har în acestea. Dar cum, nimic nu e limpede şi uşor de la început, se cuvine  să ne aplecăm cu luare aminte pentru a nu pierde sensurile adânci şi mistice ale întregii lirici a acestui inegalabil Poet care se recunoaşte un ales al Durerii şi al  Răbdării omeneşti: „o rază măcar – nu voi lăsa să străbată spre voi /  degenerate – vlăguite odrasle – ale /  ipocritei lumine a Soarelui // mi s-a întins – pe mantie – incendiul Crucii //  El m-a ales ca trăsnet – herald puterii /  m-a smuls din praful gloatei – şi /  m-a-nchinat Durerii //  m-a aşteptat sub minunări să gem /  mi-a pus /  pe frunte – mir: Steaua din Bethlehem” (Lânced neam al aurului).

Poetul se consideră un „cruciat al cântării”, îmbrăcat în „armură de dor”(Bizantină).

Un Crez artistic care se  relevă în Bilanţ, e de natură să aducă lumină în materia conştiinţei acestui remarcabil Poet intransigent cu sine şi cu  aceia care-şi trădează propriul crez:BILANŢ: n-am asuprit – şi n-accept – decât spre Dumnezeu / îngenuncherea / pe cine m-a împins să cad – nu-l iert: prea scurtă-i viaţa – s-o priveşti / îndatorat mocirlei / nu am lovit de câte ori puteam: e bine – doar aşa / nu mi-e frică de un capăt prea scurt al puterii // slab poţi să fii – uneori – cât mai  / rar: ticălos / niciodată // cine greşeşte din credinţă- nu / greşeşte – dar când el / ager – şi-a cântărit grijuliu – bunătatea – deja / simt neplăcut pe obraz- încleiate a moarte / balele Iudei // nu la mormânt aştept să-mi vină oameni – nici de sus – apoase lacrimi să mă stropească / sub pământ // aş vrea – ca otrava cea bună – care / asmute-n plumb – răutatea şi / măreţia divină  a aurului – de neoprit / să pătrund – prin ureche – ori / minte – sau ca sfânta muzică însăşi: în sufletul celor /  puţini – dar aleşi întru Duh – care-mi citesc /  fiece epitaf: versul smuls /  din rărunchii durerilor mele /  cu patimă /  trecute //  doar aşa mi-ar fi dat – în vecie – să / obţin un prim armistiţiu – cu / Dumnezeu”.

Şi asumarea condiţiei de creator-poet, zugrăvită magistral în poemul cu titlul:CONDIŢIA DE POET/ sfinţii se uită la tine pieziş – iar /  arhanghelii te percheziţionează /  de-a binelea: nu cumva ai /  traficat pe sub mâneci (“te ştim noi – iluzionistule”) –vreun gram  /  neştampilat – de /  ilicită dumnezeire //  aşa că – Poete – privindu-L /  de foarte departe – cu jindul de frate – sus /  pe semenul imperial de pe Cruce – /  rebel şi umil contrabandist de /  credinţă şi vise – zgârie /  munte şi lemn – cu degete vii – şi aşteaptă – jos – /  din sângele – propriu şi sterp – disperat / al mâinilor tale –//  să scrii – pe şesul orizontal al Golgotei / cronica zenitului ei”.

Poetul alege conştient deşertarea de slava lumii, se despoaie de Lumina care-l aureolează şi se prezintă nud în faţa noastră, având ca singur acoperământ, propriile cuvinte, care-l apără, îl ţin la suprafaţă şi-i redau identitatea şi demnitatea de Copil al lui Dumnezeu, pe care a primit-o o dată cu primul Sacrament al iniţierii creştine.

CEZARINA ADAMESCU,

7 ianuarie 2010,  de ziua Ionilor


MELANCOLIILE LUI  IOAN – GRUPAJ LIRIC

de    ADRIAN BOTEZ

MELANCOLIILE LUI  IOAN

o Criste – la marea

ţi-am aşteptat – din stânci şi pustiuri – chemarea

 

nimeni nu te iubeşte – Criste – decât cel de tot părăsit

şi căruia apelor le este silă să-i mai repete – în

 

limba lor lunecoasă  – umbra întunecoasă

cât de uşor de găsit e cel ce de toţi – şi de Crist

a fost – pentru credinţa-n credinţa lui – părăsit

*

eu sunt acum – un şir de-opinteli de-a citi: Cel Întreg

este cel pe care – încă – din slava paşilor lui risipiţi

nu-l înţeleg

*

am lipsit – din orice loc – pentru o clipă:

Dumnezeu a tresărit – nemulţumit

*

vreau să mă smulg din clefăitul materiei

să-mi pun – subţire – vibraţia duhului – pe

 

ascuţişul săgeţii care ţinteşte mult dincolo de

Poarta Soarelui: vreau să trec

 

Teafăr de Hotare

*

ritmurile sunt straie tot mai largi – în care

alături de mine – se strecoară – suavă – ambiţia

 

duhurilor altor lumi

*

rănile mele se-nchid: una singură – care

niciodată n-a sângerat – a rămas

 

să ţâşnească din ea – orbitor – sufletul

plecat să-ntâlnească cereştile – neînvinsele oşti

*

MEDITAŢII RAMIFICATOARE

daţi-mi un pat – o carte şi lumină:

e mai mult decât lumea: este linişte

reîntocmesc simetriile – răvăşite de plictisul vulgului

*

iată-mă iarăşi – până la brâu

în băltoaca de raze a piscului: sunt regele – toate

 

sălbăticiunile capătă – pe piei ori

între coarne – flacăra Crucii

*

 

ÎN AMURGUL LUMII CUVINTELOR

abia veniţi din sânge – cer să le crească dinţii

cristalele nu mai ştiu ce vorbesc – păsările nu mai

ştiu ce zboară

 

străină jivină scoate ochii la toate

tace – apoi scapă-n hăuri

cheile de la cetate

 

striveşti între buze un vierme în loc de cuvânt

liniile din frunza palmei au fost luate de vânt

 

cerşeşti să-ţi ajungi umbra – s-o pipăi

s-o întorci cu faţa la

soare: ea nechează – şi-i neagră: dă drumul la Fiare

 

pân la gât ţi-a ajuns scisoarea

desfă ştreangul Literei – năpârleşte-ţi

închisoarea

*

VAGABOND AL LUMII

mâinile mi se scufundă în buzunare

ca-n peştera lui Aladin

 

trec pe străzi: ninsoarea pufului de salcâm

pâlpâie coroane – fierbinţi şi zburatice – în jurul frunţii mele:

Rege Zdrenţăros al Marilor

Dispariţii şi Pagube

*

ACASĂ LA APE

lângă  inima mării  –  meduze-n şiruri

trasează meridiane fosforescente: noua lume

 

cascade-ale tăcerii se prăbuşesc din

ochi fără pleoape

 

naufragiaţii se leagă de gâtul viorilor

 

nu ştiu dacă e bine să fii atât de atent

când gazda îţi aşterne sub ochi

giuvaierele casei

*

PAX

presimt

uluitoarea forţă de a lua

de la capăt  –  toate călătoriile morţii

 

Doamne – poţi să faci abstracţie de

cocote bătrâne  –  vieţile – care

sufocă măreţia tăcerii

 

Doamne – aşază-ţi capul

în sfârşit – pe piatra sufletului meu

*

POST SCRIPTUM

am cutreierat stepe şi dragosti:

mereu otova  –  mereu e-un început

care n-are sfârşit

 

cântă – ţi cântecul – orbule

dar Troia n-o să mai ardă

nicicând

*

 

CÂNTECE PE VECHI MOTIVE MEDIEVALE

lepăd de la mine – Doamne –  ultima trufie:

a mai înţelege ceva

 

sufletul aurului – de mult nu-mi răspunde

nici flăcării nu-i mai sunt bun

 

primeşte-mă – Doamne –  aşa

fără cuvânt

*

limbi spânzurând – în

câte nehotărâri are

diavolul

 

adună – Doamne – cadavrele vorbelor

de pe unde le-am lepădat ucigaş – de-a lungul

vieţii

 

*

lacătele cad – toate – de lepre

 

ajută-mă – Doamne – să dezleg

de întunericul Fiinţei – acea voce-n delir – care

strigă spre Tine

nu mă-nspăimântă cataclisme – cu care cutremuri

credinţele mele

 

cântecele au aripi prea grele

cât aş da pentru – pas măreţ de profet

 

moartea vine dansând printre clopote

 

măşti de-mpărat culeg de pe jos

cap rostogolit de călău: are

un ochi închis – altul

deschis – a batjocură

 

carnaval sau nu – când urmează – fără-ndoială

Moartea – toate-s adevărate şi

sfinte

 

nebunia rămâne: cea mai

rezistentă – la apocalips – parte a omului

 

măreţie are nu omul: suferinţa lui

 

rătăcitul – nu e pierdut

niciodată: nu vreau să-ndrăznesc a-mi închipui: a dormi

înafara Casei Lui

*

DRUM CU CAVALERI

venit-am din Arhipelag – sub

aceeaşi flacără-a Morţii să stau – cu

inepţii Cavaleri ai Apocalipsului

 

imperial drum: să stingi – rând pe rând

sub surzenia apei – insulele

care s-au depărtat mistic – una de alta – pentru

a închipui hieroglifa cântată a

nemărginirii

 

când vei trăi – într-o altă viaţă

Apocalipsul –  acum doar visat

îţi va părea plictisitor şi-ntunecat – blestem

prea des încercat

*

geometrie perfectă – Aerul: lumină retezată

cu sabia

fumegă muntele de tămâie:

numai îngerii mai pot aici să-ntârzie

*

se-ncaieră caii

strănută craii

când fâlfâie luna prin cântecul de leagăn al zeilor

 

salvaţi cavalerii –

turnirul serii

a-n-ceput cu-o greşeală de lance în pieptul Furtunii

 

culeg melci de zale

funingini astrale

înfundă coşul respirării domestice de vise

 

plângi don Quijote –

plânsul pe note

umple de sânge palmele-aplauzelor

 

Selenarei Curţi

*

Ierusalime – cavalerii zgurii

clăditu-te-au în visele din Nord:

când călărim pe racii graşi ai urii

eşti când cetate – când ceţos fiord

*

CĂTRE DON CERVANTES

pe Deşiratele – cu-nverşunare voi călări – până când

sumbrul Sfinx îmi va zâmbi

 

nu cavaleri m-au ciopârţit – ci

pietroaie de râu – Cuvintele

 

aşteptaţi – aşteptaţi laşilor

mă voi scula şi voi rosti un trăsnet

păsări şi furtună voi isca

voi face să fulgere stele – pe trupul

Potirului

 

aşteptaţi –  aşteptaţi laşilor

am prins în menghinea braţelor – zilele

va fi lumină sau disperare – după cum Eu voi porunci

pe saltimbanci i-am înhămat la morile de vânt

Arborele Cuvântului şi-a scuturat cenuşa peste lume

 

am ascuns anotimpurile sub piatra inelului

marea: cerşetoare încântătoare – la

porţile trufaşelor stânci

 

sfinţenia mea e-n toate cărţile – risipite pe

mese de joc

 

îndeletnicirea de căpetenie a degetelor:

pipăie mistice goluri – între

lună şi soare

 

 

sunt din neamul regilor norilor – şi ai

mărilor

nestatornice: sclava cea mai de preţ a

haremului meu

valurile – ghemuri de suspin: le sacrific

eternităţii

 

făptura mea princiară se îmbată măreţ

la toate ospeţele uitării

 

de aceea –  sunt de o politeţe desăvârşită

în faţa morţii

*

LÂNCED NEAM AL AURULUI

lânced neam al aurului: Bizanţ

mă-ntorc la incendiul mistic al

Crucii

 

nu-mi ajung apele – pentru-a

pluti până la Tine: iau cerurile-n piept – se termină şi

cerurile – şi Tu-mi ceri – fără contenire – înainte

să navighez – spre

de nimeni bănuitul

VID

 

şi  doar din neam de Sfinţi Matrozi

m-am tras spre lagunele Cerului:

o zdreanţă din naufragiul cântecului

va pluti veşnic peste mările mele

peste îngheţatele mele suflări

 

un vierme face vocalize în inima catargului

măsor cu valul – cât mai e

până la Ithaca

 

comori de aur lânced – incendii

nestemate – mă cheamă stăpân

gnom sacru – proteja-voi focul acestor boli

cumplite ale pământului – voi coborî

mai adânc în somn – minerale suferinţele – fulgerând

sălbatic – ale întunericului

 

o rază măcar – nu voi lăsa să străbată spre voi

degenerate – vlăguite odrasle – ale

ipocritei lumine a Soarelui

 

mi s-a întins – pe mantie – incendiul

Crucii

 

El m-a ales ca trăsnet – herald puterii

m-a smuls din praful gloatei – şi

m-a-nchinat Durerii

 

m-a aşteptat sub minunări să gem

mi-a pus

pe frunte – mir: Steaua din Bethlehem

*

BIZANTINĂ

armură de dor – cruciat al cântării

tot vin – dinspre culmea copacilor – păsări

dezastru – al privirilor

 

îngroape-se-n propria sticlă

fecioarele – arhanghelii să ardă

pe propriile spade

crucificaţi

 

e-atâta dreptate în lumea crepusculară: Potirul Graal

gângureşte în

leagănul palmelor mele

 

UMBRA – ne-a părăsit furiş – scurgându-se

De partea orbitoare – cealaltă – a

ZIDULUI

*

zarvă şi-nghionteală-ntre aştri: Patronul

azi lichidează şi – porţi închide

 

toţi demonii siles să prindă-n cerul gurii

măcar un iz din încheiatu-ospăţ

*

sunt aşa de subţire: nu apar

în nici o oglindă

păcălesc astfel lumile – trecând printre ele

provoc ireala colindă

*

VENEŢIA PREGĂTITĂ

 

Ligave strofe se deşiră vremea

Apuse nestemate ard în sînge

Pe trepte de-eşafod graţiatul plânge

Perna gondolei linguşeşte lenea

 

Spre fulgerele apei din lagună

Bolborosind blesteme ori slăvire

Şi-aruncă dogele inelul cu safire:

Răspuns e-un hohot sau sughiţ de strună

 

Leprozerie de palate aţipite

Păgână desfrânare de tăcere

Toţi demonii-n adâncuri fac avere

Orele gem – în ceasuri surghiunite

 

O vrajă rea se plimbă pe canale

Pustiu de giuvaiere – molimi de podoabe

Plutesc cei sugrumaţi de zvonuri oarbe

Cad alchimişti în focuri de furnale

 

Sfâşietor – povestea e cu zâne

Dar orice rază-I prefăcută-n bezne

Iar Cavalerul e legat de glezne:

În ieri uitatul – adormit-a mâine

 

Vicii de aur – regi – asfixii geniale

Duhneşte putred capul pe tipsie

Orice-evanghelie sfârşeşte-n bacanale

Se-ngroapă-n întuneric Cel Ce Va Să Vie

 

Sub turnul lui San Marco urinează

Un pripăşit cu mască de călugăr:

El e urgia lumii ce urmează –

Artistul Antihrist – jonglând c-un număr

 

*

 

BILANŢ

 

n-am asuprit – şi n-accept – decât spre Dumnezeu

îngenuncherea

pe cine m-a împins să cad – nu-l iert: prea scurtă-i viaţa – s-o priveşti

îndatorat mocirlei

nu am lovit de câte ori puteam: e bine – doar aşa

nu mi-e frică de un capăt prea scurt al puterii

 

slab poţi să fii – uneori – cât mai

rar: ticălos

niciodată

 

cine greşeşte din credinţă- nu

greşeşte – dar când el

ager – şi-a cântărit grijuliu – bunătatea – deja

simt neplăcut pe obraz- încleiate a moarte

balele Iudei

 

nu la mormânt aştept să-mi vină oameni – nici

de sus – apoase lacrimi să mă stropească

sub pământ

 

aş vrea – ca otrava cea bună – care

asmute-n plumb – răutatea şi

măreţia divină  a aurului – de neoprit

să pătrund – prin ureche – ori

minte – sau ca sfânta muzică însăşi: în sufletul celor

puţini – dar aleşi întru Duh – care-mi citesc

fiece epitaf: versul smuls

din rărunchii durerilor mele

cu patimă

trecute

 

doar aşa mi-ar fi dat – în vecie – să

obţin un prim armistiţiu – cu

Dumnezeu

 

*

POPORUL TĂU

ai luat Apele în mâinele Tale

le-ai ridicat – de la pământ puţin deasupra:

şi astfel au început să curgă – din cer – lumini

Sufletele

 

ai şoptit ceva – domol dar hotărât

ţărânei: răspuns către Tine – legământul acesteia – fanatic

a înflăcărat Munţii

 

ai luat în gură numele noastre – le-ai mestecat

cu luare-aminte – ca nafura:

şi astfel s-au născut

Împăraţii

*

CONDIŢIA DE POET

 

sfinţii se uită la tine pieziş – iar

arhanghelii te percheziţionează

de-a binelea: nu cumva ai

traficat pe sub mâneci (“te ştim noi – iluzionistule”) –vreun gram

neştampilat – de

ilicită dumnezeire

 

aşa că – Poete – privindu-L

de foarte departe – cu jindul de frate – sus

pe semenul imperial de pe Cruce –

rebel şi umil contrabandist de

credinţă şi vise – zgârie

munte şi lemn – cu degete vii – şi aşteaptă – jos –

din sângele – propriu şi sterp – disperat

al mâinilor tale –

 

să scrii – pe şesul orizontal al Golgotei

cronica zenitului ei

*

III- Cel ce-i Poet – şi al Potirului Graal

Brav Cavaler – de îngerii în stoluri

‘Nalt alduit – nu-şi află printre oameni hal –

Cleioşi scuipaţi şi spinii-i sunt …favoruri…

 

Ei, fariseii, huiduie-n octave

Şi îţi străpung inimă, coaste, palme –

Iar laşii, la Gavafta, vor varave

Şi-n loc de cer – piţigăie de-a valme!

 

Tu nu răspunde, leapădă-ţi cămaşa,

La zaruri să-şi amestece lumina!

În sânge şi în apă scaldă-ţi straja,

 

Lasă-i să-şi spele-n tine toată vina!

Doar când şi-or osteni în hoit neagră jivina –

De raze-aruncă-ţi peste ei, divină, mreaja!

*

XXVI-Năprasnic cavaler – stareţ de piscuri –

Mereu năzare-şi Graalul dintre munţi –

El e Profetul care arde-n riscuri

Şi-nfige lănci de verbe drept sub frunţi

 

Oricare brad îi este Cruce Vie

Şi-oricare cânt – piron însângerat

Gâlgâie Golgota – sfântă furie

De-a sorbi lumea-n cer înmiresmat…

 

Ce-a mai rămas din jertfa Poeziei

Decât viu har cădelniţând tămâie,

Lunatic – gelozia ciocârliei,

 

Sfântului Duh – poruncă să rămâie?

Iar în zenitul sângelui – sihastru

Cenuşa de Poet – ori doar de astru…

*

XLI-Doamne – mintea mea te pipăie tihnit,

Sufletu-mi se sfâşie – pururi lihnit –

Nu-nţelegu-mi vocea – nu sunt eu,

Câtă vreme glasul nu e Dumnezeu…

 

Nu Te-aud şi nu Te văd – trufaş:

Cât de prăpădit şi rătăcit şi laş…

Varsă miere de lumină peste răni

Să mai scadă din tăiş la vămi –

 

Că sunt eu ori iarăşi nu sunt eu – târâş

Mă strecor – umil – spre-al Cerului tufiş

Şi oricât de luminat eu sânger şi mă-nghimp

 

Ştiu că-s munţi cu mult deasupra de Olimp…

Se vestesc cântând prin oase-mi oşti de raze

Nu mai am nici măduvi – carne : doar extaze!

*

XLIV-Se-nalţă munţii pân’ la nimb de nori

Cu sfinţii sfătuiesc la hat de ceri –

Prin brazi de azi trec vânturi reci de ieri

Şi Dumnezeu cinsteşte cu voievozi

 

Din văi – pâraie curg spre paradis –

Domol – şi păsările trec spre vis:

De-atâta fâlfâire curgătoare

Uitarăm toţi absurdul „cum se moare”…

 

Pelerinaj spre Empireu – extaz,

Făclii de munţi – talaz după talaz

Ne strămutăm din văi şi dinspre stâni,

 

Cu suflet – cu mioare – cai şi câni,

Sub poala cetinii de Dumnezeu,

În rugi arzând – renunţ să mai fiu eu…

*

XLV-Nu ştiu de voi muri cuviincios

Ştiu hoitul cum va încânta vermina –

Dar Duhul va sui spre Cer  – sfios –

Şi va primi – din brazi şi munţi – lumina.

 

În hori de silfi poftit – va-nvârteji

Tot rămurişul codrului tăcut –

Iar din pâraie-ondine vor nunti,

Înveşmântate-n basmul veac trecut…

 

Adăpostit de Soare – copt de Lună,

Cu Moşii Vânturilor stând la sfat,

Blând Duhul meu va-ngenunchea cunună

 

Preasfintei Maice – Pruncului Curat…

Rob razei – el sluji-va tainic grai

Ce rima-a născocit ‘ntre Pisc şi Rai!

*

XLVI-Vistieria plină-a florilor de tei,

Sfinţii orbitori din norii-ncremeniţi,

Îngerii zvâcnind din ramuri – uluiţi:

Asta-i lumea mea – vecine – dac-o vrei!

 

Vin la tronul meu albine şovăind

Între zbor şi miere-alunecând văzduh –

Lenevos prelins  – aprins – pe frunţi – Sfânt Duh

Miruieşte-orchestrele foşnind colind…

 

Pleoapele îmi fierb acoperind comori

A visa e-atât de bine şi de blând

Pe aici pitic degeaba cauţi să mori

 

Pe aici doar zeii uită-şi firea – bând

Din adâncul ‘naltelor făclii de sori…

La culcare-olimpii înviază-n cânt…

*

ROBIN HOOD-UL PAGINII

Am haiducit prin câmpii de primordii

Am jefuit ruşini – mânii şi bârfe

Cuvinte violate şi discordii

Se-oferă-n prag – ca ultimele târfe

 

Cu chip de prinţ – cu inimă de câine

Am ruinat palatele de vorbe

Lovii cu piatra – când cerşit-au pâine

Şi le-am castrat  trufiile enorme

 

I-am spovedit cu paloşul pe gâturi

Pe toţi enoriaşii clevetirii

Hermesul troacei se-nfrăţi-ntru râturi

Cu toţi câţi nu mai pot face pe mirii

 

Aleargă despletitele estetici

Urlând delirul noii evanghelii

Pe toţi ce vinul l-au sfidat – eretici

I-am pus – din bălţi – s-adune mii de-ofelii

 

Acum – când armiile contra firii

Sfărmate zac – sau târăsc pocăinţă-

Puteţi veni – apostoli ai iubirii

Să daţi aureolei iar fiinţă

 

Eu voi pleca – atlet al nimicirii

Mă cheamă alte pagini de blesteme

Dar să vă temeţi – sclavi ai sclivisirii:

Voi trece peste moarte – peste semne

 

Veţi constata doar: cerul nu vă rabdă

Şi cai mâncând jăratic vor răpire

Pe toţi cei spâni la suflet şi la faptă –

Şi-i vor izbi – din cer – pe mări de lire

 

Va fi o noapte-atoateînvieriii:

S-or smulge-n flăcări munţii de gunoaie-

Voi fi un oarecare duh al primăverii –

De bucurie – mă voi face ploaie!

 

*

EPITAF DE CAVALER

rătăceşte – rătăceşte

fiu de rac – nepot de cleşte

drumurile te vomită –

dumicat de dinamită

*