Adrian Botez
Şi în aceste versuri recente, străluminate de harul nesăţios al melancoliei care-l face pe autor să bea seva mesteacănului secular ivit în creierul muntelui, Adrian Botez transfigurat de lumina lăuntrică, dezvăluie iscusinţa rostirii sale inimitabile. Cu o pană înmuiată în apa sfinţită în ziua de Bobotează de Trupul Preacurat al Mielului lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatele lumii, Adrian Botez se arată sub chipul Celui ce strigă-n pustiul veacului, cu plânset înăbuşit şi uneori cu strigăt înalt, surzilor şi orbilor şi muţilor, ologilor şi leproşilor propovăduindu-le sosirea veacului cel de pe urmă: „ţi-am aşteptat – din stânci şi pustiuri – chemarea/ nimeni nu te iubeşte – Criste – decât cel de tot părăsit / şi căruia apelor le este silă să-i mai repete – în // limba lor lunecoasă – umbra întunecoasă / cât de uşor de găsit e cel ce de toţi – şi de Crist / a fost – pentru credinţa-n credinţa lui – părăsit” (Melancoliile lui Ioan).
Adrian Botez simte „vibraţia duhului pe/ ascuţişul săgeţii care ţinteşte mult dincolo de / Poarta Soarelui” (Melancoliile lui Ioan). El spune liniştit şi senin, împăcat cu sine, cu Dumnezeu şi cu oamenii (lucru foarte rar!): „Vreau să trec// Teafăr de Hotare” deşi: „alături de mine – se strecoară – suavă – ambiţia // duhurilor altor lumi // * // rănile mele se-nchid: una singură – care / niciodată n-a sângerat – a rămas // să ţâşnească din ea – orbitor – sufletul / plecat să-ntâlnească cereştile – neînvinsele oşti” (Melancoliile lui Ioan). Şi iată şi pactul de pace şi armonie semnat de Adrian Botez: cu Dumnezeu, cu sine, cu lumea: „PAX /presimt / uluitoarea forţă de a lua / de la capăt – toate călătoriile morţii // Doamne – poţi să faci abstracţie de / cocote bătrâne – vieţile – care / sufocă măreţia tăcerii // Doamne – aşază-ţi capul / în sfârşit – pe piatra sufletului meu”.
Desigur, este vorba despre o pace vremelnică pentru că, prin definiţie, Poetul este un neliniştit, un nemulţumit de sine şi un neîmpăcat.
Aflat la apogeul creaţiei sale artistice, când orice autor s-ar simţi obosit, plictisit de înzadarul travaliului de care NIMENI nu-şi poate da seama şi NIMENI nu-l apreciază pe măsura străduinţei sale, Adrian Botez nu doreşte decât: „daţi-mi un pat – o carte şi lumină: / e mai mult decât lumea: este linişte / reîntocmesc simetriile – răvăşite de plictisul vulgului // (*)/ iată-mă iarăşi – până la brâu / în băltoaca de raze a piscului: sunt regele – toate // sălbăticiunile capătă – pe piei ori / între coarne – flacăra Crucii” (Meditaţii ramificatoare).
Un Jurnal din marea temniţă interioară, un ermitaj, călătorie-n spirală a melcului prin propria-i locuinţă, exil interior pentru autocunoaştere, pentru autodefinire şi autodepăşire. Acestea sunt treptele devenirii poetice ale lui Adrian Botez. El a depăşit toate etapele creaţiei şi acum priveşte cu detaşare rodul zemos şi apetisant, ispititor, dar la care nu au acces decât persoane care ţintesc înaltul.
E dificil să faci o disociere între poetul Adrian Botez al primei cărţi şi cel al următoarelor volume. Dar, un lucru e cert: Acest Poet este inconfundabil.
E cel a cărui „înspinată coroană sângeră continuu”, cel întemniţat în sine pentru Adevăr, Credinţă şi Iubire.
Triada Magică. Triada care nu poate fi nicicum despărţită, aşa cum nu pot fi despărţite Persoanele Prea Sfintei Treimi.
Esenţa trăirilor lăuntrice exprimate laconic în poeme-ntr-un vers ori distihuri albe, ori terţine libere sau în catrene fără rimă, construite, demolate şi (re)construite, pentru că, temelia e aceeaşi. Schelăria este şi ea, una singură, doar faţadele, aparent diferite lasă privirilor, imagini surprinzătoare mereu schimbătoare ca-n ocheanul prin care priveam în copilărie şi nu ne săturam să închipuim, mişcându-l, rotindu-l, alte şi alte modele colorate ce imediat se spărgeau în zeci de bucăţele de sticlă colorată, pentru ca din nou să se realcătuie, sub altă formă.
Miezul incandescent al ideii, de cele mai multe ori sparge coaja, învelişul tuturor iluziilor ce le-ar putea avea eventualul cititor.
Şi, nu arareori, acesta poate intra în stare de şoc.
Fiindcă se aşteaptă la o poezie calmă, caldă, impregnată de lirism şi imagini suave, metaforizată şi înzorzonată cu panglicuţe roz-bombon, cu beteală şi ploaie de confeti, şi află una însângerată, durută, cu un mănunchi de „oase plângând” – vorba genialului poet Nichita. Ar putea provoca angoase şi stări anxioase, dar nu, ea trezeşte, scutură, pune pe gânduri, provoacă la meditaţie gravă asupra, în primul rând, a condiţiei umane.
Risipindu-şi comorile delirului în visări, „departe de depravările realităţii – departe,/ de catastrofele posibilităţii” – Adrian Botez cu „sângele/ săltând peste bănuieli/ al timpului” – adânc scufundat în „străine demersuri”, spune: „nu-i greu/ şi-i atât de aproape să mori:/ ninge-ntre noi şi moarte cu iluzii – docile dureri! („Străine demersuri”).
Într-o lume fără aripi, acest Icar modern îşi confecţionează cu migală elitrele, pregătindu-şi şi pregătindu-ne, aerul pentru zbor. Terenul de înălţare e neprielnic însă şi el poate deveni lesne teren de cădere.
Şi totuşi, Icar stăruie luptând cu aerul „zgrunţurosul – colcăind de demoni” („Expresionism: bufon, tragic, obosit”).
Ce straniu zbor! Până şi „temeliile cerului se zguduie”; iar temerarul zburător spune: „în aerul bătătorit de trecerea spre Moarte – aud/ undeva – Cântecul: vifor – terciuind robiile-ntâmplării// lăstarii Timpului – învârtoşaţi – străpung – trestii treze/ apa Lethei: în ceruri – panica de zei// ***/ păgân de singură – se plimbă prin/ rariştea timpului – lumina împăcării mele cu eternitatea.” („Expresionism: bufon, tragic, obosit”).
Dar iată că „punţile spre Dumnezeu nervuri coridoare – / ca un ţipăt/ sunt goale” – iar „pe turla templului” – stă la pândă „Cuvântul cu gheară” („Expresionism II”).
Însă, poetul ştie, deşi atras de beţia zborului, că: „prima furtună spărgătoare de ceruri – mă va instaura/ printre fulgere – Băştinaş al Luminii” („Expresionism III – Tip Nietzsche”).
Singur poruncitor şi supus poruncii, în aceeaşi măsură, Adrian Botez îşi impune „calvarul unor – încă de/ nimeni născocite – voinţe: te vei numi DE TINE ALESUL” („Expresionism III – Tip Nietzsche”).
În demersul său liric, într-o continuă stare de oniro-luciditate, „nici bufon, tragic, obosit, nici alcoolic, dement, mazochist”, şubredă nebunie plimbându-se – inofensivă/ prin grădina spitalului: neîntreruptă repetiţie pentru/ aleile raiului” („Expresionism IV: Alcoolic, dement, mazochist”). aşa cum se autoproclamă, Poetul îşi contemplă cu autoironie vădită, acea „
Pentru cine conştientizează că e Băştinaş al Luminii, stăpân pe teritoriile ei incerte, „în acest univers de năluci” – magmă de neputinţă – în Munţii Noptatici” („Expresionism II”). gesturile se scufundă într-o „
Doar Poetul, doar el poate fi „crucificat pe poarta răsuflării fiecărui val”.
Adrian Botez, detaşat şi consecvent cu sine însuşi, ajuns În amurgul lumii cuvintelor, meditează liric, gândeşte liric, simte liric, cum este să:
“striveşti între buze un vierme în loc de cuvânt / liniile din frunza palmei au fost luate de vânt // cerşeşti să-ţi ajungi umbra – s-o pipăi / s-o întorci cu faţa la / soare: ea nechează – şi-i neagră: dă drumul
Scrisul lui Adrian Botez nu e comod, reconfortant, stenic, el obligă, strigă, interpelează, se impune – fără a face compromisuri şi temenele curentelor vechi sau noi ale liricii. El merge pe principiul: Acesta sunt eu, cui îi convine. Dar, dacă încerci să ţi-l apropii, ceea ce va urma, întrece orice închipuire: vei descoperi un univers mirific, fabulos şi real în aceeaşi măsură, de care ştiai că există pe undeva, dar nu erai conştient că e atât de aproape de tine şi că faci parte integrantă din el. Şi în această privinţă, Adrian Botez este un vestitor. El anunţă şi se anunţă, fără surle şi tobe dar apropiindu-se iminent de conştiinţa şi inima ta, de unde nu-l mai poţi smulge.
Şi iată cum se auto-portretizează: VAGABOND AL LUMII: mâinile mi se scufundă în buzunare / ca-n peştera lui Aladin // trec pe străzi: ninsoarea pufului de salcâm / pâlpâie coroane – fierbinţi şi zburatice – în jurul frunţii mele: / Rege Zdrenţăros al Marilor / Dispariţii şi Pagube”.
Cântecele pe vechi motive medievale – nu sunt altceva decât nişte rugăciuni superbe, simple ca ţărâna şi apa, pe care Adrian Botez le adresează Divinităţii: „lepăd de la mine – Doamne – ultima trufie: / a mai înţelege ceva / / sufletul aurului – de mult nu-mi răspunde / nici flăcării nu-i mai sunt bun // primeşte-mă – Doamne – aşa / fără cuvânt”.
Ori: „limbi spânzurând – în / câte nehotărâri are / diavolul // adună – Doamne – cadavrele vorbelor / de pe unde le-am lepădat ucigaş – de-a lungul / vieţii”.
Cuvintele îl slujesc cu credinţă şi evlavie pe Adrian Botez şi el nu se sfieşte să se folosească de ele ca de cel mai preţios material de construcţie. Adrian Botez nu este un pudibond, el spune lucrurile pe lume fără să fie nici o clipă vulgar ori superficial. Orice cuvânt e aşezat cu mult discernământ în pagină şi formează un ansamblu arhitectural perfect.
Nu s-ar putea spune că Adrian Botez este un romantic. El este un lucid suferitor şi jertfitor pentru substanţa şi trupul cuvântului, ducându-l cu sine la cele mai înalte cote ale valorii autentice, dublată de o demnitate fără cusur şi de o probitate morală cum rar se întâlnesc în ziua de azi.
Toate acestea respiră în poemele sale care, la prima vedere ar putea să nu placă celor avizi de amănuntul cotidian învăluit în mătasea moale a vulgului şi în sclipiciul de-o clipă al steluţelor stil gablontz, ori în poleiala şi aromele îmbietoare ale pidosniciei umane.
„lacătele cad – toate – de lepre // ajută-mă – Doamne – să dezleg / de întunericul Fiinţei – acea voce-n delir – care / strigă spre Tine / nu mă-nspăimântă cataclisme – cu care cutremuri / credinţele mele // cântecele au aripi prea grele / cât aş da pentru – pas măreţ de profet // moartea vine dansând printre clopote / / măşti de-mpărat culeg de pe jos / cap rostogolit de călău: are / un ochi închis – altul / deschis – a batjocură // carnaval sau nu – când urmează – fără-ndoială / Moartea – toate-s adevărate şi / sfinte //nebunia rămâne: cea mai / rezistentă – la apocalips – parte a omului // măreţie are nu omul: suferinţa lui / / rătăcitul – nu e pierdut / niciodată: nu vreau să-ndrăznesc a-mi închipui: a dormi / înafara Casei Lui” (Cântece pe vechi motive medievale).
Şi de ce ar plăcea poemele lui Adrian Botez? El nu dezbracă femei, nu descrie insidios actul sexual, are respect infinit pentru ceea ce se numeşte Iubire, fiind de sorginte divină, nu abordează teme cotidiene, uzitate de confraţi, el are credinţa că Singur-Cuvântul – poate salva de la cădere omenirea, şi cum ar putea un cuvânt deşănţat, pătat, tăvălit cu noroi să mântuie un suflet? („Căci din cuvintele tale te vei mântui, şi din cuvintele tale te vei osândi”).
Dumnezeu l-a înzestrat pe Adrian Botez cu virtutea răbdării în suferinţe şi încercări şi suferinţa l-a înţelepţit şi i-a dat putere să biruie.
Imagini de o frumuseţe negrăită se perindă privirilor noastre – dacă avem bunăvoinţa să deschidem larg ochii: „geometrie perfectă – Aerul: lumină retezată cu sabia/ fumegă muntele de tămâie: / numai îngerii mai pot aici să-ntârzie”; şi: „se-ncaieră caii / strănută craii / când fâlfâie luna prin cântecul de leagăn al zeilor” ( Drum cu cavaleri).
Regal metaforic, supleţe stilistică, măiestrie şi har, acurateţe şi simplitate precum şi acribie în alcătuirea textului poetic, iată ce caracterizează lirica lui Adrian Botez, unde nici un cuvânt nu e pus acolo întâmplător. Vechi teme medievale, cavalereşti, mitologii şi motive istorice devenite simboluri, capătă în lirica acestui autor, haine noi şi înţelesuri adânci, care se distaină sub ochii noştri.
„CĂTRE DON CERVANTES / pe Deşiratele – cu-nverşunare voi călări – până când / sumbrul Sfinx îmi va zâmbi // nu cavaleri m-au ciopârţit – ci / pietroaie de râu – Cuvintele // aşteptaţi – aşteptaţi laşilor / mă voi scula şi voi rosti un trăsnet / păsări şi furtună voi isca / voi face să fulgere stele – pe trupul / Potirului // aşteptaţi – aşteptaţi laşilor / am prins în menghinea braţelor – zilele / va fi lumină sau disperare – după cum / Eu voi porunci / pe saltimbanci i-am înhămat la morile de vânt / Arborele Cuvântului şi-a scuturat cenuşa peste lume // am ascuns anotimpurile sub piatra inelului / marea: cerşetoare încântătoare – la / porţile trufaşelor stânci // sfinţenia mea e-n toate cărţile – risipite pe / mese de joc // îndeletnicirea de căpetenie a degetelor: / pipăie mistice goluri – între / lună şi soare”.
Adrian Botez este conştient de menirea sa, de aceea el declară senin:
„sunt din neamul regilor norilor – şi ai / mărilor / nestatornice: sclava cea mai de preţ a / haremului meu / valurile – ghemuri de suspin: le sacrific / eternităţii // făptura mea princiară se îmbată măreţ / la toate ospeţele uitării // de aceea – sunt de o politeţe desăvârşită / în faţa morţii” (Către Don Cervantes).
Cine are răbdarea şi bunăvoinţa de a căuta printre cuvinte, în spaţiile dintre tăceri şi în legăturile tainice dintre ele, va descoperi, desigur, comori de frumuseţe, durere, înţelepciune şi har în acestea. Dar cum, nimic nu e limpede şi uşor de la început, se cuvine să ne aplecăm cu luare aminte pentru a nu pierde sensurile adânci şi mistice ale întregii lirici a acestui inegalabil Poet care se recunoaşte un ales al Durerii şi al Răbdării omeneşti: „o rază măcar – nu voi lăsa să străbată spre voi / degenerate – vlăguite odrasle – ale / ipocritei lumine a Soarelui // mi s-a întins – pe mantie – incendiul Crucii // El m-a ales ca trăsnet – herald puterii / m-a smuls din praful gloatei – şi / m-a-nchinat Durerii // m-a aşteptat sub minunări să gem / mi-a pus / pe frunte – mir: Steaua din Bethlehem” (Lânced neam al aurului).
Poetul se consideră un „cruciat al cântării”, îmbrăcat în „armură de dor”(Bizantină).
Un Crez artistic care se relevă în Bilanţ, e de natură să aducă lumină în materia conştiinţei acestui remarcabil Poet intransigent cu sine şi cu aceia care-şi trădează propriul crez: „BILANŢ: n-am asuprit – şi n-accept – decât spre Dumnezeu / îngenuncherea / pe cine m-a împins să cad – nu-l iert: prea scurtă-i viaţa – s-o priveşti / îndatorat mocirlei / nu am lovit de câte ori puteam: e bine – doar aşa / nu mi-e frică de un capăt prea scurt al puterii // slab poţi să fii – uneori – cât mai / rar: ticălos / niciodată // cine greşeşte din credinţă- nu / greşeşte – dar când el / ager – şi-a cântărit grijuliu – bunătatea – deja / simt neplăcut pe obraz- încleiate a moarte / balele Iudei // nu la mormânt aştept să-mi vină oameni – nici de sus – apoase lacrimi să mă stropească / sub pământ // aş vrea – ca otrava cea bună – care / asmute-n plumb – răutatea şi / măreţia divină a aurului – de neoprit / să pătrund – prin ureche – ori / minte – sau ca sfânta muzică însăşi: în sufletul celor / puţini – dar aleşi întru Duh – care-mi citesc / fiece epitaf: versul smuls / din rărunchii durerilor mele / cu patimă / trecute // doar aşa mi-ar fi dat – în vecie – să / obţin un prim armistiţiu – cu / Dumnezeu”.
Şi asumarea condiţiei de creator-poet, zugrăvită magistral în poemul cu titlul: “CONDIŢIA DE POET/ sfinţii se uită la tine pieziş – iar / arhanghelii te percheziţionează / de-a binelea: nu cumva ai / traficat pe sub mâneci (“te ştim noi – iluzionistule”) –vreun gram / neştampilat – de / ilicită dumnezeire // aşa că – Poete – privindu-L / de foarte departe – cu jindul de frate – sus / pe semenul imperial de pe Cruce – / rebel şi umil contrabandist de / credinţă şi vise – zgârie / munte şi lemn – cu degete vii – şi aşteaptă – jos – / din sângele – propriu şi sterp – disperat / al mâinilor tale –// să scrii – pe şesul orizontal al Golgotei / cronica zenitului ei”.
Poetul alege conştient deşertarea de slava lumii, se despoaie de Lumina care-l aureolează şi se prezintă nud în faţa noastră, având ca singur acoperământ, propriile cuvinte, care-l apără, îl ţin la suprafaţă şi-i redau identitatea şi demnitatea de Copil al lui Dumnezeu, pe care a primit-o o dată cu primul Sacrament al iniţierii creştine.
CEZARINA ADAMESCU,
7 ianuarie 2010, de ziua Ionilor
MELANCOLIILE LUI IOAN – GRUPAJ LIRIC
de ADRIAN BOTEZ
MELANCOLIILE LUI IOAN
o Criste – la marea
ţi-am aşteptat – din stânci şi pustiuri – chemarea
nimeni nu te iubeşte – Criste – decât cel de tot părăsit
şi căruia apelor le este silă să-i mai repete – în
limba lor lunecoasă – umbra întunecoasă
cât de uşor de găsit e cel ce de toţi – şi de Crist
a fost – pentru credinţa-n credinţa lui – părăsit
*
eu sunt acum – un şir de-opinteli de-a citi: Cel Întreg
este cel pe care – încă – din slava paşilor lui risipiţi
nu-l înţeleg
*
am lipsit – din orice loc – pentru o clipă:
Dumnezeu a tresărit – nemulţumit
*
vreau să mă smulg din clefăitul materiei
să-mi pun – subţire – vibraţia duhului – pe
ascuţişul săgeţii care ţinteşte mult dincolo de
Poarta Soarelui: vreau să trec
Teafăr de Hotare
*
ritmurile sunt straie tot mai largi – în care
alături de mine – se strecoară – suavă – ambiţia
duhurilor altor lumi
*
rănile mele se-nchid: una singură – care
niciodată n-a sângerat – a rămas
să ţâşnească din ea – orbitor – sufletul
plecat să-ntâlnească cereştile – neînvinsele oşti
*
MEDITAŢII RAMIFICATOARE
daţi-mi un pat – o carte şi lumină:
e mai mult decât lumea: este linişte
reîntocmesc simetriile – răvăşite de plictisul vulgului
*
iată-mă iarăşi – până la brâu
în băltoaca de raze a piscului: sunt regele – toate
sălbăticiunile capătă – pe piei ori
între coarne – flacăra Crucii
*
ÎN AMURGUL LUMII CUVINTELOR
abia veniţi din sânge – cer să le crească dinţii
cristalele nu mai ştiu ce vorbesc – păsările nu mai
ştiu ce zboară
străină jivină scoate ochii la toate
tace – apoi scapă-n hăuri
cheile de la cetate
striveşti între buze un vierme în loc de cuvânt
liniile din frunza palmei au fost luate de vânt
cerşeşti să-ţi ajungi umbra – s-o pipăi
s-o întorci cu faţa la
soare: ea nechează – şi-i neagră: dă drumul
pân la gât ţi-a ajuns scisoarea
desfă ştreangul Literei – năpârleşte-ţi
închisoarea
*
VAGABOND AL LUMII
mâinile mi se scufundă în buzunare
ca-n peştera lui Aladin
trec pe străzi: ninsoarea pufului de salcâm
pâlpâie coroane – fierbinţi şi zburatice – în jurul frunţii mele:
Rege Zdrenţăros al Marilor
Dispariţii şi Pagube
*
ACASĂ
lângă inima mării – meduze-n şiruri
trasează meridiane fosforescente: noua lume
cascade-ale tăcerii se prăbuşesc din
ochi fără pleoape
naufragiaţii se leagă de gâtul viorilor
nu ştiu dacă e bine să fii atât de atent
când gazda îţi aşterne sub ochi
giuvaierele casei
*
PAX
presimt
uluitoarea forţă de a lua
de la capăt – toate călătoriile morţii
Doamne – poţi să faci abstracţie de
cocote bătrâne – vieţile – care
sufocă măreţia tăcerii
Doamne – aşază-ţi capul
în sfârşit – pe piatra sufletului meu
*
POST SCRIPTUM
am cutreierat stepe şi dragosti:
mereu otova – mereu e-un început
care n-are sfârşit
cântă – ţi cântecul – orbule
dar Troia n-o să mai ardă
nicicând
*
CÂNTECE PE VECHI MOTIVE MEDIEVALE
lepăd de la mine – Doamne – ultima trufie:
a mai înţelege ceva
sufletul aurului – de mult nu-mi răspunde
nici flăcării nu-i mai sunt bun
primeşte-mă – Doamne – aşa
fără cuvânt
*
limbi spânzurând – în
câte nehotărâri are
diavolul
adună – Doamne – cadavrele vorbelor
de pe unde le-am lepădat ucigaş – de-a lungul
vieţii
*
lacătele cad – toate – de lepre
ajută-mă – Doamne – să dezleg
de întunericul Fiinţei – acea voce-n delir – care
strigă spre Tine
nu mă-nspăimântă cataclisme – cu care cutremuri
credinţele mele
cântecele au aripi prea grele
cât aş da pentru – pas măreţ de profet
moartea vine dansând printre clopote
măşti de-mpărat culeg de pe jos
cap rostogolit de călău: are
un ochi închis – altul
deschis – a batjocură
carnaval sau nu – când urmează – fără-ndoială
Moartea – toate-s adevărate şi
sfinte
nebunia rămâne: cea mai
rezistentă – la apocalips – parte a omului
măreţie are nu omul: suferinţa lui
rătăcitul – nu e pierdut
niciodată: nu vreau să-ndrăznesc a-mi închipui: a dormi
înafara Casei Lui
*
DRUM CU CAVALERI
venit-am din Arhipelag – sub
aceeaşi flacără-a Morţii să stau – cu
inepţii Cavaleri ai Apocalipsului
imperial drum: să stingi – rând pe rând
sub surzenia apei – insulele
care s-au depărtat mistic – una de alta – pentru
a închipui hieroglifa cântată a
nemărginirii
când vei trăi – într-o altă viaţă
Apocalipsul – acum doar visat
îţi va părea plictisitor şi-ntunecat – blestem
prea des încercat
*
geometrie perfectă – Aerul: lumină retezată
cu sabia
fumegă muntele de tămâie:
numai îngerii mai pot aici să-ntârzie
*
se-ncaieră caii
strănută craii
când fâlfâie luna prin cântecul de leagăn al zeilor
salvaţi cavalerii –
turnirul serii
a-n-ceput cu-o greşeală de lance în pieptul Furtunii
culeg melci de zale
funingini astrale
înfundă coşul respirării domestice de vise
plângi don Quijote –
plânsul pe note
umple de sânge palmele-aplauzelor
Selenarei Curţi
*
Ierusalime – cavalerii zgurii
clăditu-te-au în visele din Nord:
când călărim pe racii graşi ai urii
eşti când cetate – când ceţos fiord
*
CĂTRE DON CERVANTES
pe Deşiratele – cu-nverşunare voi călări – până când
sumbrul Sfinx îmi va zâmbi
nu cavaleri m-au ciopârţit – ci
pietroaie de râu – Cuvintele
aşteptaţi – aşteptaţi laşilor
mă voi scula şi voi rosti un trăsnet
păsări şi furtună voi isca
voi face să fulgere stele – pe trupul
Potirului
aşteptaţi – aşteptaţi laşilor
am prins în menghinea braţelor – zilele
va fi lumină sau disperare – după cum Eu voi porunci
pe saltimbanci i-am înhămat la morile de vânt
Arborele Cuvântului şi-a scuturat cenuşa peste lume
am ascuns anotimpurile sub piatra inelului
marea: cerşetoare încântătoare – la
porţile trufaşelor stânci
sfinţenia mea e-n toate cărţile – risipite pe
mese de joc
îndeletnicirea de căpetenie a degetelor:
pipăie mistice goluri – între
lună şi soare
sunt din neamul regilor norilor – şi ai
mărilor
nestatornice: sclava cea mai de preţ a
haremului meu
valurile – ghemuri de suspin: le sacrific
eternităţii
făptura mea princiară se îmbată măreţ
la toate ospeţele uitării
de aceea – sunt de o politeţe desăvârşită
în faţa morţii
*
LÂNCED NEAM AL AURULUI
lânced neam al aurului: Bizanţ
mă-ntorc la incendiul mistic al
Crucii
nu-mi ajung apele – pentru-a
pluti până
cerurile – şi Tu-mi ceri – fără contenire – înainte
să navighez – spre
de nimeni bănuitul
VID
şi doar din neam de Sfinţi Matrozi
m-am tras spre lagunele Cerului:
o zdreanţă din naufragiul cântecului
va pluti veşnic peste mările mele
peste îngheţatele mele suflări
un vierme face vocalize în inima catargului
măsor cu valul – cât mai e
până
comori de aur lânced – incendii
nestemate – mă cheamă stăpân
gnom sacru – proteja-voi focul acestor boli
cumplite ale pământului – voi coborî
mai adânc în somn – minerale suferinţele – fulgerând
sălbatic – ale întunericului
o rază măcar – nu voi lăsa să străbată spre voi
degenerate – vlăguite odrasle – ale
ipocritei lumine a Soarelui
mi s-a întins – pe mantie – incendiul
Crucii
El m-a ales ca trăsnet – herald puterii
m-a smuls din praful gloatei – şi
m-a-nchinat Durerii
m-a aşteptat sub minunări să gem
mi-a pus
pe frunte – mir: Steaua din Bethlehem
*
BIZANTINĂ
armură de dor – cruciat al cântării
tot vin – dinspre culmea copacilor – păsări
dezastru – al privirilor
îngroape-se-n propria sticlă
fecioarele – arhanghelii să ardă
pe propriile spade
crucificaţi
e-atâta dreptate în lumea crepusculară: Potirul Graal
gângureşte în
leagănul palmelor mele
UMBRA – ne-a părăsit furiş – scurgându-se
De partea orbitoare – cealaltă – a
ZIDULUI
*
zarvă şi-nghionteală-ntre aştri: Patronul
azi lichidează şi – porţi închide
toţi demonii siles să prindă-n cerul gurii
măcar un iz din încheiatu-ospăţ
*
sunt aşa de subţire: nu apar
în nici o oglindă
păcălesc astfel lumile – trecând printre ele
provoc ireala colindă
*
Ligave strofe se deşiră vremea
Apuse nestemate ard în sînge
Pe trepte de-eşafod graţiatul plânge
Perna gondolei linguşeşte lenea
Spre fulgerele apei din lagună
Bolborosind blesteme ori slăvire
Şi-aruncă dogele inelul cu safire:
Răspuns e-un hohot sau sughiţ de strună
Leprozerie de palate aţipite
Păgână desfrânare de tăcere
Toţi demonii-n adâncuri fac avere
Orele gem – în ceasuri surghiunite
O vrajă rea se plimbă pe canale
Pustiu de giuvaiere – molimi de podoabe
Plutesc cei sugrumaţi de zvonuri oarbe
Cad alchimişti în focuri de furnale
Sfâşietor – povestea e cu zâne
Dar orice rază-I prefăcută-n bezne
Iar Cavalerul e legat de glezne:
În ieri uitatul – adormit-a mâine
Vicii de aur – regi – asfixii geniale
Duhneşte putred capul pe tipsie
Orice-evanghelie sfârşeşte-n bacanale
Se-ngroapă-n întuneric Cel Ce Va Să Vie
Sub turnul lui San Marco urinează
Un pripăşit cu mască de călugăr:
El e urgia lumii ce urmează –
Artistul Antihrist – jonglând c-un număr
*
BILANŢ
n-am asuprit – şi n-accept – decât spre Dumnezeu
îngenuncherea
pe cine m-a împins să cad – nu-l iert: prea scurtă-i viaţa – s-o priveşti
îndatorat mocirlei
nu am lovit de câte ori puteam: e bine – doar aşa
nu mi-e frică de un capăt prea scurt al puterii
slab poţi să fii – uneori – cât mai
rar: ticălos
niciodată
cine greşeşte din credinţă- nu
greşeşte – dar când el
ager – şi-a cântărit grijuliu – bunătatea – deja
simt neplăcut pe obraz- încleiate a moarte
balele Iudei
nu la mormânt aştept să-mi vină oameni – nici
de sus – apoase lacrimi să mă stropească
sub pământ
aş vrea – ca otrava cea bună – care
asmute-n plumb – răutatea şi
măreţia divină a aurului – de neoprit
să pătrund – prin ureche – ori
minte – sau ca sfânta muzică însăşi: în sufletul celor
puţini – dar aleşi întru Duh – care-mi citesc
fiece epitaf: versul smuls
din rărunchii durerilor mele
cu patimă
trecute
doar aşa mi-ar fi dat – în vecie – să
obţin un prim armistiţiu – cu
Dumnezeu
*
POPORUL TĂU
ai luat Apele în mâinele Tale
le-ai ridicat – de la pământ puţin deasupra:
şi astfel au început să curgă – din cer – lumini
Sufletele
ai şoptit ceva – domol dar hotărât
ţărânei: răspuns către Tine – legământul acesteia – fanatic
a înflăcărat Munţii
ai luat în gură numele noastre – le-ai mestecat
cu luare-aminte – ca nafura:
şi astfel s-au născut
Împăraţii
*
CONDIŢIA DE POET
sfinţii se uită la tine pieziş – iar
arhanghelii te percheziţionează
de-a binelea: nu cumva ai
traficat pe sub mâneci (“te ştim noi – iluzionistule”) –vreun gram
neştampilat – de
ilicită dumnezeire
aşa că – Poete – privindu-L
de foarte departe – cu jindul de frate – sus
pe semenul imperial de pe Cruce –
rebel şi umil contrabandist de
credinţă şi vise – zgârie
munte şi lemn – cu degete vii – şi aşteaptă – jos –
din sângele – propriu şi sterp – disperat
al mâinilor tale –
să scrii – pe şesul orizontal al Golgotei
cronica zenitului ei
*
III- Cel ce-i Poet – şi al Potirului Graal
Brav Cavaler – de îngerii în stoluri
‘Nalt alduit – nu-şi află printre oameni hal –
Cleioşi scuipaţi şi spinii-i sunt …favoruri…
Ei, fariseii, huiduie-n octave
Şi îţi străpung inimă, coaste, palme –
Iar laşii,
Şi-n loc de cer – piţigăie de-a valme!
Tu nu răspunde, leapădă-ţi cămaşa,
La zaruri să-şi amestece lumina!
În sânge şi în apă scaldă-ţi straja,
Lasă-i să-şi spele-n tine toată vina!
Doar când şi-or osteni în hoit neagră jivina –
De raze-aruncă-ţi peste ei, divină, mreaja!
*
XXVI-Năprasnic cavaler – stareţ de piscuri –
Mereu năzare-şi Graalul dintre munţi –
El e Profetul care arde-n riscuri
Şi-nfige lănci de verbe drept sub frunţi
Oricare brad îi este Cruce Vie
Şi-oricare cânt – piron însângerat
Gâlgâie Golgota – sfântă furie
De-a sorbi lumea-n cer înmiresmat…
Ce-a mai rămas din jertfa Poeziei
Decât viu har cădelniţând tămâie,
Lunatic – gelozia ciocârliei,
Sfântului Duh – poruncă să rămâie?
Iar în zenitul sângelui – sihastru
Cenuşa de Poet – ori doar de astru…
*
XLI-Doamne – mintea mea te pipăie tihnit,
Sufletu-mi se sfâşie – pururi lihnit –
Nu-nţelegu-mi vocea – nu sunt eu,
Câtă vreme glasul nu e Dumnezeu…
Nu Te-aud şi nu Te văd – trufaş:
Cât de prăpădit şi rătăcit şi laş…
Varsă miere de lumină peste răni
Să mai scadă din tăiş la vămi –
Că sunt eu ori iarăşi nu sunt eu – târâş
Mă strecor – umil – spre-al Cerului tufiş
Şi oricât de luminat eu sânger şi mă-nghimp
Ştiu că-s munţi cu mult deasupra de Olimp…
Se vestesc cântând prin oase-mi oşti de raze
Nu mai am nici măduvi – carne : doar extaze!
*
XLIV-Se-nalţă munţii pân’ la nimb de nori
Cu sfinţii sfătuiesc la hat de ceri –
Prin brazi de azi trec vânturi reci de ieri
Şi Dumnezeu cinsteşte cu voievozi
Din văi – pâraie curg spre paradis –
Domol – şi păsările trec spre vis:
De-atâta fâlfâire curgătoare
Uitarăm toţi absurdul „cum se moare”…
Pelerinaj spre Empireu – extaz,
Făclii de munţi – talaz după talaz
Ne strămutăm din văi şi dinspre stâni,
Cu suflet – cu mioare – cai şi câni,
Sub poala cetinii de Dumnezeu,
În rugi arzând – renunţ să mai fiu eu…
*
XLV-Nu ştiu de voi muri cuviincios
Ştiu hoitul cum va încânta vermina –
Dar Duhul va sui spre Cer – sfios –
Şi va primi – din brazi şi munţi – lumina.
În hori de silfi poftit – va-nvârteji
Tot rămurişul codrului tăcut –
Iar din pâraie-ondine vor nunti,
Înveşmântate-n basmul veac trecut…
Adăpostit de Soare – copt de Lună,
Cu Moşii Vânturilor stând la sfat,
Blând Duhul meu va-ngenunchea cunună
Preasfintei Maice – Pruncului Curat…
Rob razei – el sluji-va tainic grai
Ce rima-a născocit ‘ntre Pisc şi Rai!
*
XLVI-Vistieria plină-a florilor de tei,
Sfinţii orbitori din norii-ncremeniţi,
Îngerii zvâcnind din ramuri – uluiţi:
Asta-i lumea mea – vecine – dac-o vrei!
Vin la tronul meu albine şovăind
Între zbor şi miere-alunecând văzduh –
Lenevos prelins – aprins – pe frunţi – Sfânt Duh
Miruieşte-orchestrele foşnind colind…
Pleoapele îmi fierb acoperind comori
A visa e-atât de bine şi de blând
Pe aici pitic degeaba cauţi să mori
Pe aici doar zeii uită-şi firea – bând
Din adâncul ‘naltelor făclii de sori…
La culcare-olimpii înviază-n cânt…
*
ROBIN HOOD-UL PAGINII
Am haiducit prin câmpii de primordii
Am jefuit ruşini – mânii şi bârfe
Cuvinte violate şi discordii
Se-oferă-n prag – ca ultimele târfe
Cu chip de prinţ – cu inimă de câine
Am ruinat palatele de vorbe
Lovii cu piatra – când cerşit-au pâine
Şi le-am castrat trufiile enorme
I-am spovedit cu paloşul pe gâturi
Pe toţi enoriaşii clevetirii
Hermesul troacei se-nfrăţi-ntru râturi
Cu toţi câţi nu mai pot face pe mirii
Aleargă despletitele estetici
Urlând delirul noii evanghelii
Pe toţi ce vinul l-au sfidat – eretici
I-am pus – din bălţi – s-adune mii de-ofelii
Acum – când armiile contra firii
Sfărmate zac – sau târăsc pocăinţă-
Puteţi veni – apostoli ai iubirii
Să daţi aureolei iar fiinţă
Eu voi pleca – atlet al nimicirii
Mă cheamă alte pagini de blesteme
Dar să vă temeţi – sclavi ai sclivisirii:
Voi trece peste moarte – peste semne
Veţi constata doar: cerul nu vă rabdă
Şi cai mâncând jăratic vor răpire
Pe toţi cei spâni la suflet şi la faptă –
Şi-i vor izbi – din cer – pe mări de lire
Va fi o noapte-atoateînvieriii:
S-or smulge-n flăcări munţii de gunoaie-
Voi fi un oarecare duh al primăverii –
De bucurie – mă voi face ploaie!
*
EPITAF DE CAVALER
rătăceşte – rătăceşte
fiu de rac – nepot de cleşte
drumurile te vomită –
dumicat de dinamită
*
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.