André Gide – Paludes; Bucureşti, Cartier, 2006

Poetica unui roman aparte precum Paludes de André Gide [1] presupune o descoperire progresivă a diferitelor straturi ale operei, asemenea foiţelor unei cepe, spre a relua o imagine deja banalizată. Dacă luăm în serios afirmaţia flaubertiană potrivit căreia "Fiecare operă de făcut are în sine o poetică, pe care trebuie s-o găseşti" [2], poetica romanului Paludes are la bază o intertextualitate care pendulează între ludic (cititorul fiind invitat să se mişte cu abilitate printre diferitele texte ale romanului) şi metadiscursiv (discursul multiplicat implicând o comentare a propriei funcţionări a textului).

Lectura aprofundată a unui asemenea text ar presupune deci interpretarea succesivă a fiecărui strat şi examinarea separată a acestora, întrucât acest neobişnuit roman este constituit prin suprapunerea mai multor texte: – paratextul – compus din patru elemente: titlul romanului lui André Gide este identic cu cel al romanului scris de narator, primul conţinându-l pe al doilea implicit şi explicit ; – dedicaţia care explicitează specia căreia-i aparţine Paludes – satiră ; – mica prefaţă – constituind un avertisment împotriva explicării textului şi sugerând discret pluralitatea textelor conţinute de carte („O carte e întotdeauna o colaborare”), nu fără o trimitere ironică la „inspiraţia divină” ; în sfârşit, subtitlurile pendulează ambiguu între jurnal (prin redarea scrupuloasă a zilelor) şi începutul individualismului modern (ele conţinând numele personajelor).

Aşa-zisa „clasicitate” a demersului este însă sfărâmată de un „amănunt”: lipsa zilei de luni, echivalentă cu o incompletitudine modernă; – jurnalul naratorului – care constituie, în fapt, romanul însuşi;

Paludes este odiseea scrierii romanului Paludes [3], dar mai ales povestea a ceea ce face ca romanul Paludes2 să nu fie scris; pentru a credibiliza povestea scrierii romanului, acestuia i se atribuie o falsă genealogie (reluarea unui personaj din Vergiliu) şi toate auxiliarele necesare (agendă, jurnal), ba chiar şi o temporalitate ambiguă (la un moment dat, naratorul schimbă fraza emblematică scriu Paludes cu am scris Paludes – romanul este deci terminat?); de altfel Paludes2 pare ancorat într-o veşnică virtualitate, fiind prezentat drept „povestea unui celibatar care stă într-un turn înconjurat de mlaştini”, „povestea unui teren neutru”, „povestea omului care doarme”- deci nu e romanul scris, ci romanul care se scrie: „În acest moment (s,n,), Paludes este povestea salonului Angelei.”; – agenda naratorului – un fel de metatext în raport cu jurnalul, deoarece aceasta conţine oarecum jurnalul (document al faptelor trăite care conţine documentul trăirilor), fiind – scriptic vorbind – conţinut al acestuia; agenda nu este una de fapte, ci una de „idei morale”, planificarea din aceasta referindu-se inclusiv la stările de spirit: „Să mă îngrijorez că nu primesc scrisoare de la Jules”; metatextul reprezentat de agendă este însă unul funciarmente negativ: agenda este mai curând un jurnal a ceea ce nu este realizat (personajul se trezeşte la ora 8, constată că în agendă era programată trezirea la ora 6, şterge şi scrie „să mă trezesc la unsprezece” şi se culcă la loc), iar pagina albă din aceasta semnifică faptul că naratorul va scrie Paludes2; deci, când naratorul scrie Paludes2, o face pentru că nimic din agendă nu-l împiedică să o facă; – hipotextul (textul anterior) – este reprezentat de jurnalul literar al naratorului, care anticipează hipertextul – romanul Paludes2 pe care acesta îl scrie.

Gide pare aici a ironiza avant la lettre celebra definiţie a povestirii (implicit a romanului) emisă de Gérard Genette („expansiunea unui verb”), prin formule rezumative succesive: „Paludes e mai ales povestea celui care nu poate călători”; „…e povestea unui celibatar care stă într-un turn înconjurat de mlaştini” – definiţii care sunt departe de a aduce vreo clarificare. La rândul său, posibilul cititor intră în acest joc ludic ironic: un personaj e interesat de notiţele luate de scriitor în vederea redactării romanului pentru că „aşa îţi dai mai bine seama ce vrea să spună autorul decât dacă citeşti varianta finală”.

Prin acest jurnal, Gide aruncă practic în aer o serie de prejudecăţi ale publicului în ceea ce-l priveşte pe autor: scriitorul nu ştie să inventeze, el face din personajul său un celibatar „pentru mai multă simplitate”. Acestui jurnal i se adaugă, pe alocuri, metatextul critic al scriitorului – respectiv comentariul acestuia la propriul jurnal, care este însă cel mai adesea pur expozitiv.

În plus, încercarea de a construi un metadiscurs alături de prietenii săi (fiecare scrie o serie de argumente pe o foaie separată şi constată apoi cu toţii, comparându-le, că de fapt acestea sunt identice) eşuează prin identitate şi circularitate; – textul scris al naratorului – adică romanul Paludes2 pe care îl scrie; în fapt, este vorba de o colecţie de texte, întrucât fiecare text este produsul altui moment din existenţa scriitorului. Romanul eroului lui Gide nu este deci un text, ci constituie o înşiruire de texte, iar enigmaticul titlul al acestuia nu pare a fi suficient pentru a-i conserva o oarecare unitate (de altfel, paludes înseamnă mlaştină, ceea ce trimite cu gândul la o vâscozitate a înseşi materiei romaneşti); acest roman trădează mai mult decât orice plăcerea de a scrie, literatura autoreferenţială; – posibilul text al cititorului – prin care este pusă în evidenţă funcţia de cooperare a cititorului; acesta din urmă îşi poate astfel îndeplini în spaţiul ficţional dorinţele refuzate în realitate; o anumită îndrumare din partea scriitorului continuă totuşi să existe în Tabel cu frazele cele mai importante din Paludes – nu numai prin selecţia frazelor în sine, ci şi prin sugestia că între paginile 13 şi 94 nu ar exista nici o frază importantă.

Toate aceste texte alcătuiesc deci o foarte modernă poetică a intertextualităţii, reunite fiind într-un roman cu o ţesătură modernă şi complet actuală.

Note:
1 André Gide – Paludes, trad. de Lucian Zup, Bucureşti, Cartier, 2006.
2 Gustave Flaubert – Corespondenţă – Opere, vol. IV – Scrisoare către Louise Colet, 29 ianuarie 1854, selecţia şi traducerea textelor de Liliana Alexandrescu-Pavlovici, Bucureşti, Univers, 1985, p. 224.
3 De acum înainte, vom denumi Paludes 1 – romanul lui Gide, Paludes2 – romanul naratorului din Paludes 1.