Roman de familie, editura Primus, Oradea 2007

Apărut la Editura Primus din Oradea, 2007 cartea a fost prezentată de către distinse personalităţi ale Scutierulvieţii spirituale orădene: Paşcu Balaci, scriitor şi avocat, preşedintele Cenaclului literar «Barbu Ştefănescu Delavrancea» care a găzduit lansarea, şi moderatorul întâlnirii; conf. univ. Dr. Corneliu Crăciun, istoric literar col. Dr. Constantin Moşincat, istoric militar, preot Dorel Octavian Rusu, scritor, protopop de Oradea, ing. Gavril Coltău, scriitor, dr. Lucian Munteanu, scriitor şi epigramist.

 

Romanul istoric «SCUTIERUL» a apărut sub semnătura talentatului om de litere  orădean, Constantin Nicolae Mălinaş, scriitor productiv, aflat la cea de a treia carte de proză literară în ultimii ani, totodată autor a nu mai puţin de nouă cărţi de specialitate din domeniul biblioteconomiei şi istoriei.

 

«SCUTIERUL» este, în fond, un roman de familie, în care se recunoaşte formula artistică a biografismului literar, ca tendinţa de cea mai nouă actualitate în construcţia prozei. Pornind de la vechea soluţie renascentistă, a dialogului de luminare dintre generaţii, autorul face reutilizarea lui, ca punte de comunicare dintre tată şi fiu, prin dialog narativ, cu rol de recuperare şi memorare a ceea ce nu trebuie să se uite.

 

Totodată, putem socoti romanul «SCUTIERUL» ca fiind de factură istorică, prin traseul de viaţă al personajuluii principal, subofiţerul guard de geniu Dumitru MALINU,  care în peste o jumătate de secol de pace şi război se mişcă pe un spaţiu vast, între Odesa, Transilvania şi Viena, având parte de toate, bune şi rele.

 

George ROCA

 

———————————————————————————————————————

 

Prezentăm în continuare un fragment din roman:

 

 

(1)

ULTIMELE  ZILE…

 

 

Tata a căzut bolnav la pat după Sfântul Dumitru, în 1988, când a căpătat o răceală zdravănă, pentru că a băut vin rece de ziua lui. Atunci a venit frate-său la el, de la Cluj, Dionisie, a stat câteva zile, au petrecut, au povestit, au băut vin rece în pivniţă şi apoi tata l-a condus la autobuz. Acolo s-au despărţit, fără să ştie că este pentru ultima oară, când se văd, de unde să ştie, că erau amândoi în bună dispoziţie, ca nişte feciori târzii. A venit de la autobuz bolnav, tata, că a transpirat, de ce a transpirat, zicea vesel că a transpirat ca să nu răcească. Mama i-a dat una, alta, ca la răceală, i-a pus termometrul, avea febră, l-a înfăşurat cu compresă rece. Dar era altceva, altfel de răceală, care nu a mai trecut. Era vârsta, era uzura organismului, era războiul şi toate greutăţile, care i-au rămas în memoria trupului, de cip, sub forma unei hepatite mecanice. Care acum s-a activat, zicea doctorul. Şi din răceală a dat în aprindere de plămâni, din asta a dat în hepatita, care, cum spunea doctorul, s-a trezit şi a avansat foarte repede. Medicamente nu prea erau, arginina era în Franţa, medicii buni erau departe, la oraş, aşa că boala a evoluat şi tata a rămas la pat. De şedere prea lungă pe şolduri, în patul din bucătărie, cât pe spate, cât pe stânga, sau pe dreapta, i-a pocnit pielea şi carnea se vedea în dreptul articulaţiei femurale, provocându-i dureri la fiecare mişcare. Piele bătrână, de 76 de ani! Cu ceva alifii din vitamine s-a mai fortificat şi s-a adunat, parcă a fost mai bine.

Dumitru MalinuEra şi rău cu mama, că tot cerea să-i dea miere de albine, însă dizolvată în ţuică de prună, că ăsta e medicamentul fabulos, proorocit din poveştile  cu doctorii de pe la sate şi o să-l facă bine! Asta este o prostie inventată de crâşmari, dar părea o poveste atractivă şi el tot cerea! Mama nu-i dădea şi atunci se supăra. Cum i-a plăcut toată viaţa să fie independent, acum l-a deranjat şi că pensia a încasat-o mama de la poştaş. În replică, a adunat de prin casă şi a pus sub muşamaua de pe masă o mică arhivă, de acte şi tot felul de însemnări personale, din care nu lipseau biletele de pronosport, la care i-a plăcut să joace, deşi nu a câştigat decît o singură dată în treizeci de ani, un premiu de vreo patru mii de lei, care au fost atunci bani buni, prin 1960. 

Am ajuns acasă, la Gintelec, luni, în 26 decembrie 1988 şi l-am găsit nu prea bine, se simţea chiar rău şi, mai ales, se simţea abandonat. L-am ridicat, l-am şters cu un prosop umed, cam peste tot, apoi i-am tomnit o perină bună, ca să poată sta sus şi am încercat să purtăm o discuţie desluşită. Era pe deplin lucid şi chiar pus pe şotii, ceea ce însemna că îşi revenise psihic. Şi am discutat mult despre munca lui de la Diosig, unde a fost repartizat după terminarea Şcolii de subofiţeri guarzi de geniu de la Cotroceni, în 1937. Toată promoţia lor a fost trimisă acolo, ca să facă linia de fortificaţii la graniţa cu Ungaria.

Era târziu, după miezul nopţii, când l-am lăsat să doarmă şi eu m-am dus dincolo să mă culc, unde era mai rece, în cameră mare, dinspre uliţă. M-am trezit a doua zi, marţi, 27 decembrie, pe la orele opt şi am mers uşor în bucătărie să văd ce face. Era cald şi linişte. Nu-i auzeam respiraţia şi m-am speriat. Am mers dincolo, în dormitor, unde am trezit-o pe mama. Ea, săraca, dormea, căci avusese parte de multe nopţi dormite pe apucate, şi acum se răzămase în nădejdea mea. Am strigat-o uşor, să nu o sperii.

– Mamă!, zic, l-ai auzit pe tata acuma dimineaţa? A bătut în perete?

– Nu l-am auzit, da bate el în perete, când vrea să mă cheme, dacă nu sunt cumva acolo.

– Da acuma a bătut?, întreb. Că şi eu am adormit!

– Nu l-am auzit, că tare am adormit, da mă duc eu acuma să-l văd ce face!       

Şi s-a sculat, a luat ceva halat pe ea şi am mers împreună în bucătărie, unul după celălalt. Tata se ridicase răzemat în perină şi şmecherea din ochi.

– Ceee!?, zice. Aţi crezut că am murit?

Cuvintele acestea m-au pălit în suflet, şi cu ele a însemnat că toţi ştiam că moartea e pe undeva în jur, prin grădini, şi poate oricând să vină, chiar dacă dimineaţa tata a vrut doar să mă fi păcălit, să facă o probă, că nu mai suflă.

– Doamne, Dumitre, multă minte mai îţi trebuie!, a zis mama înlăcrimată. De ce vrei să ne superi, că şi aşa suntem amărâţi destul! Că dacă nu-ţi era aşa de drag bufetul ăla, din sat, nu erai tu acuma pe pat!

Mă uitam la tata, care era nebărbierit şi nu arăta bine din cauza aceasta. La împunsătura cu bufetul nu a zis nimic, ca altădată, ceea ce însemna că se judecase în sine şi acum avea altă părere, mai bună, decât cele de dinainte. Dar ca să nu se lase, a început să chiuie, pocnind din degete, ca ţigănuşii:

– Halaripu, ripu, a murit Dumitru, pă scândură lată, cu aia sculată! Dar nu a râs. S-a uitat numai la noi, cu mare curiozitate.

– Tată!, zic eu, hai să te bărbieresc, să te fac băiat frumos!

– La limbă, dacă ai putea să-l faci băiat frumos!, a bombănit mama.

Şi am început să-l bărbieresc, cum stătea în pat, pe jumătate ridicat, apoi i-am spus să se întindă şi i-am tăiat unghiile de la picioare, punându-mi în operaţie toată priceperea mea de pedichiurist amator. Avea degete deformate de încălţăminte proastă şi de drumuri multe, cu unghiile răsfrînte lateral sub carne, ceea ce mi-a dat mult de furcă, da până la urmă le-am dat gata, l-am şters cu o cârpă înmuiată în spirt medicinal şi l-am vânturat cu un prosop uscat. Ceea ce l-a făcut să fie tare satisfăcut.

– Nu am fost spălat aşa de vreo 60 de ani, de pe când eram elev la Liceul „Petru Maior” din Gherla! Atunci venea în fiecare an Epsicopul Hosu şi spăla picioarele la zece tineri. O dată m-am nimerit şi eu între ei. De atunci, am crezut că sunt ales, poate am crezut şi că sunt nemuritor… Dacă m-a spălat pe picioare un episcop!

– Dar şi un episcop este muritor!, am încercat eu să-l aduc pe pământ.

– Păi, el a murit, că l-au omorât comuniştii, dar nu trebuia s-o facă, poate dacă nu îl omorau, trăia şi acuma…

– Mai taci bărbate, interveni mama, că aşa vorbeai şi pe la bufet!, se sperie ea în mod demonstrativ.

– Nu am rămas nimănui dator! Nu vreau nici acum să rămân. Vă rog să-mi pregătiţi bine înmormântarea. Vă las vin, ţuică, bani…Să ajungă la toţi! Dar, să nu mă uitaţi! Poate mai am câteva zile, poate mai am câteva ceasuri!… Şi se opri deodată înecat: Doamne, de ce-i făcută lumea asta aşa!?, exclamă, de parcă ar fi dialogat cu Dumnezeu, vorbind despre altă entitate, a treia, care ar fi făcut lumea aşa cum este, rău alcătuită. De fapt, aşa vorbesc oamenii, nu în dodii, ci în trei, de căte ori vor să facă o generalizare, au în subconştient un fel de Sfăntă Treime verbală, profundă, care vine din comuna primitivă şi ar avea rol de protejare a omului prost, care se simţea atunci ameninţat de tot felul de slăbiciuni şi sălbăticiuni, de puteri cereşti şi de trunchiurile de copaci, pe care le vedea ca fiind vii. Animismul vechi a pătruns masiv în poezie şi nu ne lasă niciodată singuri nici în proză! Strâmbă Lemne, care se luptă cu copacii, ca şi cu nişte luptători, este din acele credinţe.

În ziua aceea tata a povestit una, alta, din lecturile lui, între altele despre Caligula, care şi-a făcut calul senator şi a început el jocul cu zarurile. Apoi şi-a închipuit cum va muri:

– Măăăă Titel, îmi zice, cum şedeam eu la masă şi el culcat pe jumătate în pat, moartea asta de pe grădini vine aşa, cât ai face hâra, hâra, de două ori, şi gata!

Prin urmare, ar fi dorit să moară uşor şi repede, ca pe front, cum văzuse probabil, şi i se părea acum mai convenabil, decât să se chinuie în lupta sufletului cu trupul, cum zice scriptura.

– Tată!, zic eu pe la miezul nopţii, te rog să nu te superi, acuma mă duc şi eu să mă culc!

– Bine!, zice. Da lasă lumina cea mare aprinsă în antreu! Şi cea mică aprinsă aici!

L-am culcat, l-am învelit, l-am mai întrebat câte ceva, dar culcat parcă ameţeşte, sau aşa ceva, căci nu răspundea bine, parcă nu-l ascultau buzele.

– Nu-l mai omor pe Caligula!, zice el. Da nici el pe mine. Că numai una ştia! Să omoare oameni! Tu’i mama lui de împărat nemernic! După care a început să-l înjure pe Ceauşescu, de mamă, fapt care m-a speriat, chiar dacă era miezul nopţii şi noi singuri, dacă-l înjură şi ziua, când vine cineva pe la noi, aude şi ne reclamă la securitate.

– Te rog, tată, nu-l mai înjura, că nu e bine!

– Da ce o să-mi facă, o să mă omoare, că mai mult nu mai are ce să-mi facă!

Şi se apucă de scuipat, se întoarce şi scuipă pe jos, în direcţia găleţii. Eu mă apuc să şterg, aşa, ceva mai demonstrativ, ca să nu-i zic decât aşa că să nu mai scuipe pe jos, nu este bine la un bolnav de hepatită.

– Lasă să scuip!, zice deodată, ca în telepatie. Că n-oi mai scuipa mult!… În casa mea scuip, eu am făcut-o! Cu treizeci şi opt de mii de lei şi nu ştiu câte sute, în anul cincizeci şi şase. Când v-am dat şi pe voi la liceu, pe amândoi, dintr-un singur salar…am făcut-o!

– Doamne, zice mama, mai bine nu-i dădeai la liceu, mă gândesc câteodată, că am rămas în casa asta numai noi doi, singuri!

– Taci femeie! Că el a făcut un apartament în bloc. Nu o casă! Un apartament! Da l-a făcut cu o sută şaizeci de mii de lei. De patru ori mai mult! Ce progres e ăsta?!

– Pe tine, pe vremea ta, te-a ajutat întreprinderea să faci casa!

– Daaa! M-a ajutat. Dar şi pe tine te-a ajutat. Să-ţi ia salariul pe 15 ani? Băga-i-aş în gaura mamii lor! Măgarii! Da şi voi! Că nimic nu ştiţi zice, numai aplaudaţi la adunări!

Cu astea ne culcăm şi, obosit, mă trezesc tot obosit, miercuri, pe la orele cinci dimineaţa. Îl aud pe tata cum tuşeşte greu şi bate cu bota în perete. Vin.

E treaz şi suferind.

– Sunteţi superficiali cu mine!, zice… E ziuă? Cât e ceasul?

– Cum să fie ziuă? E iarnă, la cinci dimineaţa…

– Bine că am mai apucat ziua. Noapte ca asta nu mai vreau!… Nici n-am dormit, nici n-am visat. Uite, ce vă rog! De acuma să nu mă mai lăsaţi singur… Cât o fi?

– Ceasul e trecut de cinci!

– Nu! Plapoma! Ce plapomă am eu şi ce plapomă are maică-ta!

– Ei, aşa-s femeile! De plapumă!

– Ad-o p-a ei aici, ca s-o vezi! Că cearceaf de zece ani nu am văzut. Şi ăsta mi l-a dat numai când i-am dat pensia!…

– Tată, te rog, nu spune aşa! Ştii bine că nu-i aşa!

– Acum, i-am dat toţi banii! Nu mai am ce face cu ei… Auzi, ce mă întreabă deunăzi, până ai venit tu acasă: Dacă mori, Dumitre, capăt eu pensia ta?

– Şi ce i-ai răspuns?, întreb eu mai glumeţ.

– Mai capeţi un drac şut, o sută de lei! Aşa i-am răspuns!

– Tată, nu fii aşa de suspicios. A întrebat din nelinişte. Şi din neştire.

– Că dacă nu mureau porcii, rămâneam tot cu ţoalele alea.

Am impresia că aiurează.

– Doamne, Dumitre, ce vorbeşti de pe front!, strigă mama.

– Păi nu i-am tăiat, care au murit. Atunci au trebuit spălate hainele şi altele nu mi-au trebuit.

– Tată, tată!, îl strig eu încet, dar nu mă aude. Mă simt disperat şi neajutorat, total nepregătit şi nepriceput să fac faţă la o astfel de situaţie. Parcă toată şcoala, multă, câtă am făcut-o, nu e de nici un folos, dacă nu m-a învăţat cele mai simple lucruri despre îngrijirea unui bolnav.

– Doamne, oftează iar mama, cum v-am dat la şcoală şi cât am plătit, da nimica nu v-or învăţat, numa partidu şi partidu! Da de moarte ce v-o spus?!

– Caligula!? Începe tata să fie real. Păi nu ţi-am spus aseară!? În insula Capri, cu Tiberiu. Asta a fost, zăcea între perini, bolnav. S-a cerut să se ducă la Roma. Da nu l-au dus. L-au omorât.

– Cum aşa?!

– Cum fac evreii! L-au sufocat cu perina!

– Tată, tată!, îl întreb, bucuros că şi-a revenit. Mai înainte, ce-ai visat? Mă priveşte lung.

– Nimic!, răspunde limpede. În vise nu cred, nu vreau să cred. Că odată am visat că-s şomer şi umblam să-mi caut de lucru în Bucureşti. Nu aflam! Ce mă fac eu acuma?!… Şi odată mă trezesc: Stai Dumitre, că doară tu eşti pensionar! Vezi, băiete, poţi să crezi în vise!

Apoi se cere pe găleată. O aduc, pregătesc şi capacul de plastic de veceu, pe care-l pun deasupra. Acuma e acuma, cum voi putea să-l ajut, ca să nu urineze pe jos. Se ambiţionează să se întoarcă şi să se aşeze singur, da nu poate. Îl apuc de subsiori, îl ridic cu totul şi-l las încet pe capac. Acum şade convenabil, chiar îi arde de râs:

– Ba pot!, zice. Uite că pot! Ştii cum am fost eu toată viaţa! Ca acuma! Urină şi căcat!…

– Doamne, tată!

– Aşa să fii şi tu! Că atunci te vor îndrăgi oamenii.

– Bine tată! Da cum…

– Maică-ta, zice, n-a citit decît o singură carte! Nici pe aia n-a terminat-o. Cartea de rugăciuni!… E habotnică!

– Bine că ai citit tu toate prostiile alea, la ce ţi-au folosit? Mai bine gată şi hai să facem o mică plimbare prin casă, să te mai dezmorţeşti de stat în pat!

– Nu mă doare nimica!, răspunde tata de pe găleată. Numai putere nu am. Plimbă-te Dumitre, făcea mamă-ta! Plimbă-te între pat şi masă! Că mişcarea e aaauur!.. Plimba-m-aş eu, dacă aş putea. Da nu pot, nu mai pot!

După ce gătă, îl ridic iar de subsiori, şi-l ţin atârnat ca pe un sac de box, aşa de tare eram atunci, mama vine de îl şterge, apoi eu îl pun în pat, unde îl tot moşmonesc şi îl învelesc bine, pe la margini şi pe la picioare. Apoi mă aşez pe scaunul de la geam şi mă uit pierdut în pătrăţelele de labirint ale muşamalei de pe masă.

– Uite ce vreau să-ţi spun, zice tata cu ton mai rar. Eu cu Dumnezeu nu am avut nimic. Nici am crezut, nici n-am crezut!

– Cum aşa, tată!

– Am făcut războiul! Şi acolo, pe front, nu l-am văzut prezent pe Dumnezeu. Dacă acolo nu l-am văzut, atunci în timp de pace nu mai e de nici un folos, căci este legea în locul lui. Însă, Dumnezeu nu a făcut bine, că nu a venit cu noi pe front! Acolo era diavolul, iar noi eram în pântecele lui!

– Bine, tată, dar legea o fac oamenii!

– Dar fărădelegea cine o face?! De aceea vreau să-ţi spun, eu cu Dumnezeu nu am avut nimic. Nici am crezut, nici n-am crezut!… Am fost neutru, ca să zic aşa. Asta e! Că şi cu popii ăştia!…Tare sunt lacomi şi sunt dictatori, ca nişte nuiele de împăraţi!

Se îneacă şi începe să tuşească. Ar scoate batista de sub perină, dar nu o găseşte acolo. Îi aduc eu repede o batistă de dincolo.

– Vezi!, zice. Uită-te! E batista de sânge?

– Nu, nu e de sânge!

– Atunci noaptea asta nu am dat impozit de sânge. Înseamnă că nu este ultima!…

Scuipă în batistă, se văd firicele de sânge, de care mă sperii, pentru prima dată văd altfel decât în literatură, adică pe viu.

– Ascunde batista sub pernă!, îmi zice. Nu acolo! Sub pernă! Să nu vadă mamă-ta că e de sânge, să nu se sperie… Dar te rog să stai cu mine… Să nu mă laşi fără de om în casă.

– Poftim? Să te întorc?

– Nu măăăă! Să nu mă laşi fără de om în casă! Bine?!

– Da, desigur! Pot să stau pe dormeză, în antreu?

– Poţi, da!, zice. Da ţi-am spus, pui pe cineva, sau plăteşti pe cineva, că eu nu mai am… Ce zi e azi?

– Miercuri!

– i trebuie o zi, ca să vină de la Marghita şi până aici. O zi îi trebuie, da, îi trebuie!

De fată vorbeşte, de Otilia, care este căsătorită în Marghita. Îi este foarte dragă, e preferata lui. De aceea, în aceeaşi clipă o vorbeşte  cu reproş, dar o şi apără. Ca să schimb vorba, îi spun de Pavlov, cum a vrut el să ştie tot, până în ultima clipă, şi a cerut studenţilor să-l observe şi să-l întrebe prin apăsări tactile, la care să răspundă cu pleoapele, sau cu degetele, ce vede dincolo, sau dacă a ajuns în rai.

– Apoi, zice, mulţi au mâncat pîine după omul acela!… Dar, mă întreabă, ştii cine o zis: După mine, potopul!

– Păi…, nu prea îmi arde acum…

– Vezi, asta este, că o zis! De ce o fi zis? Uite, că nici frate-tău nu vine de la Braşov, nici sortă-ta nu vine de la Marghita… Că de celălalt, de la Viena, se îneacă de un tremur, ce să mai zic? E fugar! Că dacă vine, îl apucă ăştia şi-i pun cătuşele, că l-au condamnat ăştia, e politic, eu înţeleg, este ca pe front, căci frontul la noi încă  nu s-a terminat,  mai bine să nu vină! Au ăştia în vigoare ceva, mai tare ca legea marţială!

– Hai să-i scriem o scrisoare!

– Bine! Apucă-te şi ia o foaie de hârtie, nu scrie tu, că îţi spun eu ce să scrii!…

– Daaa, gata, am luat. Poţi să zici!

– Dragă fiule Marin!…

Dragă fiule Marin!!!

Au trecut aproape zece ani de când ai plecat şi de atunci eu trăiesc mereu cu speranţa că, poate, vei reuşi ca să te reîntorci la vatră… Eventual, mai pot să mai am un pic de răbdare, că ne vom revedea şi aceasta numai în cazul că voi supravieţui până atunci.

Speranţele sunt cam slabe, gândindu-mă că de aproape un an de zile îmi petrec mai mult tiiimpul prin spital, devenind numai umbra aceluia, care am fost odată, când îţi mai dădeam vreo două. Fiecare dintre noi e liber, ca să-şi aranjeze treburile după bunul său plac, însă nu avem voie ca să ne rupem de bârlogul, în care am crescut şi am împărtăşit cu ai mei şi cele bune şi cele rele.

Trăind în credinţa că, poate, nu te voi mai vedea, tu vei găsi însă locul meu, unde voi trece la odihna veşnică, unde, sper, că vei depune şi tu o floare, în amintirea mea. Să nu mă uitaţi!

Te sărută cu drag

Tata

 

– Ai pus data de azi?

– Da, am pus!

– Şi crezi că o lasă ăştia să meargă la Viena?

– O lasă, cu poşta! După ce o deschid şi o citesc!

– Ar trebui să pui înăuntru un purec, ca să verificăm!

– Cum să verificăm?

– Păi, noi aşa verificam în armată! Dacă se deschidea scrisoarea la cenzură, purecul sărea afară, nu mai ajungea la destinaţie. Şi atunci, cel care primea scrisoarea fără purec, ştia că a fost deschisă şi citită!

Am mai stat în tăcere, până când l-am văzut că lasă capul într-o parte şi începe să sforăie. Atunci m-am dus alături, pe canapeaua din antreu, unde m-am întins pe jumătate, ca un paznic de noapte, răzemându-mă într-o nădejde vagă, cu care mi-am trecut noaptea ca un pustiu. Tata, cel puternic de altădată, nu mai era decât umbră şi frunză. Spre dimineaţă m-au trezit cântările cocoşilor şi am urmărit în geamul mare din faţă, cu vedere peste sat, cum încep să se aprindă treptat luminiţele, care m-au impresionat foarte tare, peste sufletul meu slăbit de deznădejde. Şi dintr-acelea a ieşit un poem, ce l-am şi notat cu creionul, sau cu ce, nu ştiu, în caieţelul ăsta lung, ce l-am purtat cu mine în acele zile. Poemul nu s-a pierdut şi suna în felul următor:

 

Paznic de noapte

Peste sat a dormit o noapte de gheaţă neagră.

Uite, pe vale, s-a aprins o lumină,

prima,

asta e de la Trăian

poate îşi iubeşte nevasta, sau dă la vaci,

uite, s-a mai aprins una

pe uliţa dinspre pădure.

asta este de la Dumitru

se mişcă lumina, iese la vite.

Uite, încă una, la Floarea Mihăiesii,

văduva nu are somn.

Dincolo cântă cocoşul Mariei,

dincoace cântă găina lu Petru

şi se aprind lumini dezgheţate

în toate părţile,

până sunt atâtea, încât

se face ziuă.

Lumina zilei iese din case pe horn ca iarba

şi urcă pe cer.

Satul e treaz ca barba

i-am dat drumu-n eter paşte drumul

pot merge să mă culc

adormit ca şi fumul.

 

Gintelec, 29 decembrie 1988

 

(va urma)

 

Dr. Constantin Nicolae MALINAŞ

Oradea, 2008