…atunci când vor, poeţii devin şi veritabili cercetători de întemeiere…

Din margine de toamnă aurie, Ioan Anastasia – poetul (autor al volumelor de versuri: O descriere a luminii, 1994; Trestia gânditoare, 1999; Istoria nebuniei, 2000; Ispravnicii luminii, 2001; Întoarcere la icoană, 2003; Tribunalul conştiinţei, 2004; Veşnica reîntoarcere, 2005), cercetătorul cu glasul de argint-aurit al arhivei (avându-se în vedere recentul studiu monografic, C. D. Fortunescu – un spirit polivalent, 2007), folcloristul, etnologul etc., te întâmpină cu o seninătate zalmoxiană, conferită doar celor cu străbuna ştiinţă de a se face nemuritori, dar şi cu câte-o cascadaă de energie pozitivă, parcă desfăşurându-se din Cogaion, pe Valea Deului / Dumnezeului, ori, mai exact spus, pe Valea Diului / Jiului, până-n Dunăre (Don-Ares), în dreptul davei Diului (Vii-Dii-ului / Vidinului), mai în amonte şi mai ales, în aval…

Poemele lui Ioan Anastasia, din plachetele / volumele publicate până în prezent, sunt, în primul rând, ode ale Creştinismului Cosmic, ale pământului naşterii, ale Dacoromâniei, ale marilor provincii istorice româneşti – acele „ţări de râuri / munţi“, subordonate politic-religios Cogaionului / Sarmizegetusei – Ardealul / Terra Aruteliensis, Moldadava / Moldova, Basarabia („arabia Bessilor – strămoşii Bassescului / Băsescului“), Maramureşul etc. –, dar şi ode personalităţilor sacre, sfinţilor Dacoromânităţii – Mihai Viteazu, Eminescu, Avram Iancu ş. a.; sunt doine originale, poeme ale bucuriei participării la sărbătorile de peste an, poeme ale grâului, ale germinaţiilor cosmice, ale exploziilor vegetale, ale sevelor efervescente, ale roadelor etc., într-o aleasă direcţie tradiţionalistă, ori expresionist-clasicizată. De pildă, Doina oltenească, din „deschiderea” volumului publicat în anul 2000, este de fapt o doină a întregului pământ dacoromânesc: Ţară vad, ţară caval, / Dinspre-naltul Decebal; / … / Ţară Nistru, Prut şi Tisa, / Cu zâmbet de Mona Lisa; / Ţară grai şi ţară-slova, / Cu Bărbaţii din Moldova; / Ţară-vin, ţară pocal, / Cu frăţânii din Ardeal; / Ţară strai, ţară oraş, / Cu peceţile de Oaş; / Ţară sat, ţară chimir / De Vidra şi Vladimir; / Ţară-Jiu, ţară-Gilort, / Ţară-Dunăre şi Olt; / Ţară văi, ţară urcuş / De soare şi de Brâncuşi ! («Doină oltenească»). Într-alt poem, Nebănuiţii Daci incineraţi, mărturiseşte: «Eu toată istoria o port în suflet». Poetul oltean este, repet, un cântăreţ nu numai al Olteniei / Alutuania; este menestrelul de la curtea întregii Dacii / Dacoromânii, al tuturor provinciilor dacoromâneşti; Patria este «în straie de lumină», «Lumina-n casă-i ca un porumbel / Pogorând din steme: Lerui-Ler!» (Straie de lumină); sau: «Salt-acuma dintre valuri / Crişul imnele pe mal, / Pogorând tribuni de aur,/ Răscolind tulnice-n soare…» (Transilvania); ori: «Basarabia, inima mea ! // Cerul argintat cu lut / Ca o margine de vis / Înălţatu-s-a la Prut / Cu puzderii de cais !» (Basarabia, inima mea). Ioan Anaastasia este, cum subliniam mai sus, şi un important imnic al dimensiunii creştine a ens-ului uman: Moş Crăciun, un bulb de stea / Coborând din susul şirii, / S-a-ndulcit într-o bezea, / Gospodar la tinda Firii ! // … // Îl văzui într-o caleaşcă / Zoriind doi crini cuminţi, / Cu toiagul cât o ceaşcă, / Făcea semne la părinţi… // De la Steauă, să se-nchine / Unde s-a născut Hristos, / Moş Crăciun cu daruri vine, / Ziua-i albă,  trup geros. // … // Moş Crăciune, Moş Crăciune, / S-a născut Iisus Hristos, / Haide, să veghezi cu mine, / Anul Nou, tânăr frumos ! («Moş Crăciun»); Sunt Paştile, prea bună mamă ! / Seara asta Iisus s-a arătat – / Laurii în ochii-i se destramă, / Zicând că-i un copac uscat. // … // Eu, iată, sunt un copac frumos ! / În zisa lui, orânduind ne cheamă… / În seara de lumină s-a înălţat Hristos: / Sunt Paştile, nu plânge, mamă ! («Sunt Paştile, prea bună mamă!»). Dar cel mai vibrant-patriotic imn al lui Ioan Anastasia poartă titlul Cartea lui Mihai Viteazul către tânăra generaţie, stând sub un motto din N. Iorga: «A-l uita pe Mihai Viteazul acum şi întotdeauna ar fi să ne uităm pe noi înşine, să părăsim menirea noastră»: Suntem un neam ca râul ce zilnic se rodeşte / În matca lui cu soare de-a pururi cununată, / Am omenit şi fraţii ce ne-au vorbit frăţeşte / Pre limba lor de miere, pe la Bănii, curată. // Am dunărit milenii la porţi învolburate, / Am învăţat ce-nseamnă şi dragostea şi dorul, / Am luminat în nopţi cu fructele mai coapte / 'Nălţându-ne sub braţe şi casa şi ogorul. // Am vămuit şi furii ce ne-au trecut prin case; / Prea-naltă curăţie găsit-au în pridvoare, / Le-am dat şi pâine caldă, sau i-am trecut prin coase / De-au tulburat livada cu valuri migratoare. // Ne sunt Carpaţii scuturi în arşiţi şi vâltoare, / Sunt calul şi arcaşul şi viaţa şi povara; / Ne fie bucuria din munţi şi pân’ la mare, / A noastră cum e pâinea, rotundă cum e ţara. // «Io, Mihai voievodul din munţi până la mare…, / Dând veacului lumină, pre lutul moştenit / Curg plopii fără număr cu visul meu cel mare: / Ardealu-n trupul ţării e pohta ce-am pohtit !»…

Dintotdeauna, Ioan Anastasia se relevă într-un „ispravnic al luminii“. Că numai în această calitate – după cum ne convinge şi cu placheta Ispravnicii luminii (de sub prefaţa: Aici locuieşte poetul – 50 de ani cu armele sale de Petre Ciobanu), din anul 2001 –, el are bucuria autentică a maieuticii poeziei, într-adevăr, ca lumină care se odihneşte în câmpia gândului, în câmpia din cortex, la distanţă notabilă de expresionismul fotonilor porniţi în 1919, din Lancrămul Ardealului; şi poezia ca sărbătoare cosmică a eului între lucrările de împrimăvărare ale Logosului intră în ecuaţia firească din priveliştea sufletului: Flacără nemuritoare inima ţării. / Copii simt glas de azimă coaptă, / Străluminând verbul pretutindeni; / Amiros columnele ninse cu / Chipuri negrăit de frumoase. / Prieteni, / ştergarele albe dedemult / înveşmântează mugurii / şi temeliile grâului. / şi mai dindedemult / înalţă pridvoare de lumină. («Străluminând verbul»). Cheia de boltă a poeziei lui Ioan Anastasia rezidă în căutarea / aflarea diamantului printr-o tot mai mare apropiere de lamura noastră pelasgic-folclorică, adică valahic-folclorică şi cogaionică, în ultimă instanţă lirosofică: Lacrimă a omului / este fruntea dorului / furul prinde aurul / îmblânzind balaurul / în Câmpia Gândului / treierişul vântului / ochii negri lumii noi / o cireaşă de altoi / surorile timpului / moaşele pământului / jucatu-s-au horele / pre toate colinele / la capătul somnului / pe lacrima Domnului. («În Câmpia Gândului»)…

Dar să trecem de la lirismul anastasian şi la cea mai recentă lucrare a cercetătorului cu glasul de argint-aurit al arhivei. Este vorba despre un studiu monografic sobru, acribios, teză de doctorat, la origini, care-şi asociază mereurita idee de supleţe, de eleganţă, de academică spiralare ozonată, limpidă, C. D. Fortunescu – un spirit polivalent, de Ioan Anastasia (Craiova, Editura Aius, 2007; pagini A-5: 242). Excepţionala personalitate a cărturarului C. D. Fortunescu, unul dintre studenţii / „discipolii“ genialului enciclopedist, Bogdan Petriceicu Hasdeu, şi-a aflat în dr. Ioan Anastasia monografistul ideal. Cartea se recomandă întru cunoaştere spornică dinspre compartimentele editoriale ale „restituirilor benefice“, nu numai pentru că autorul este un valoros doctor în filologie, „călit“ la focul metaforei (după cum certifică, desigur, şi cele şapte „înfortunate“ volume de versuri publicate până în prezent – supra), ori la verbul înjăruit (a se citi şi „îngeruit“) al folclorului, al pitorescului etnografic al Valahimii (şi-i evidenţiez cu acest prilej încă două lucrări: Descântece de pe Valea Gilortului, din anul 1995, şi Tudor Vladimirescu – suflet şi conştiinţă naţională, din anul 2001), ci şi pentru că Ioan Anastasia (pe numele-i real, Ion Sgaibă), cercetătorul de la Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale ale României, este descoperitorul şi păstrătorul unui neasemuit „tezaur arhivistic“  pelasgo-thraco-dacic-oltenesc, al cărui filon aurifer, inepuizabil, mereu-sporitor, ştiu că îl exploatează încă din adolescenţă, de prin 1968, când, după ce mi-a citit articolul de-o jumătate de pagină, din ziarul craiovean «Înainte» (anul XXV, nr. 7310, 1 septembrie 1968, p. 3), despre Eminescu la Floreşti (fişe de istoriografie literară – momentul «Câmpul Cerbului» în biobibliografia eminesciană), s-a avântat cu noroc prin satele nord-filieşene, descoperind o fotografie a Luceafărului (în satul Bulbuceni-Poiana), publicată prompt de revista «Ramuri» (în nr. 10 / octombrie 1968). Revenind la studiul monografic din obiectivul recenziei noastre, mai trebuie lăudat şi exerciţiul întru „iniţiere fortunească“ a lui Ioan Anastasia, dovedită de faptul că (anterior prezentului studiu) a îngrijit şi a prefaţat două volume de „inedite“ versuri / sonete din Fondul Fortunescu de la Arhivele Statului: C. D. Fortunescu, «La crama mea vii prea târziu» (versuri inedite), 2004; C. D. Fortunescu, «Ispitele unor gânduri amare» (sonete inedite), 2006.

Lucrarea lui Ioan Anastasia, C. D. Fortunescu – un spirit polivalent (2007), îşi relevă o cristalizare „decaedrică“ – (1) Preliminarii la o biografie spirituală (cu patru subcapitole: «O naştere controversată», «Copilăria şi adolescenţa», «Studii universitare» şi «Cariera didactică»), (2) C. D. Fortunescu – omul de carte (unde ochiul cercetătorului pune în lumină mai întâi un C. D. Fortunescu – autor de manuale şcolare; apoi: pedagogul, publicistul, autorul de medalioane, de studii / articole, cu caracter didactic; un subcapitol este dedicat pledoariei lui C. D. Fortunescu pentru o Universitate a Craiovei; Ioan Anastasia nu pierde din vedere nici «ctitorul cultural de vocaţie», nici mentorul de la «„Gazeta şcoalei“ şi „Lumina satelor“», nici «„Aria calomniei“ în stil craiovean»), (3) C. D. Fortunescu – animator al vieţii culturale (cu patru subcapitole: «Societatea „Prietenii {tiinţei“ – expresie a spiritului luminist», «„Arhivele Olteniei», «Bibliografie exhaustivă a revistei „Arhivele Olteniei“» şi «Drumul cunoaşterii trece prin bibliotecă»), (4) Între conştiinţă şi istorie (unde se insistă asupra capacităţii cărturarului de a cunoaşte istoria Valahilor, asupra contribuţiilor acestuia la «istoria Bisericii Ortodoxe Române» etc.), (5) C. D. Fortunescu – cronicar al vremurilor sale (scoţând în relief inclusiv calitatea de «cronicar, critic şi istoric literar» a lui C. D. F.), (6) Creaţia literară (cu subcapitolele: «Sub vraja ceasului de taină», «Poezia cu formă fixă» şi «Proza memorialistică»), (7) Arhiva şi biblioteca personală (unde acordă o deosebită atenţie corespondenţei lui C. D. F., manuscriselor, cărţilor de vizită, fotografiilor, bibliotecii şi documentelor privind Societatea Scriitorilor Olteni), (8) Afinităţi şi experienţe metafizice, (9) C. D. Fortunescu printre contemporani, (10) Concluzii, desigur, celor zece capitole adăugându-li-se o «Bibliografie consultată», postfaţa «Un spirit febril» de dr. Dan Voinea şi un rezumat în limba engleză, «C. D. Fortunescu – A Multivalent Spirit».

Ioan Anastasia, şi prin admirabilul studiu monografic C. D. Fortunescu – un spirit polivalent, dovedeşte că, atunci când vor, poeţii devin şi veritabili cercetători de întemeiere; şi mai demonstrează că, de cele mai multe ori, poeţii – şi incandescentul, autenticul lor verb – mai sunt indispensabili Cetăţii.