Da, în final, cu toţii trebuie să dormim. Până atunci însă suntem liberi, liberi să ne jucăm…

Trecutul naşte prezentul, acesta este de foarte multe ori o simplă consecinţă. Existenţa noastră este marcată în mod inevitabil de câteva evenimente cheie. Punctele centrale ne modelează personalitatea, determinând reacţii şi creionând modalităţi de viaţă. “Ispăşire” este o carte clasicizantă, transformă evenimente simple în mituri, defineşte o societate plecând de la tarele acesteia. Personajele păstrează amintirile, le venerează, refugiindu-se adesea în trecut. Ian McEwan descrie o lume statică, ancorată în tradiţii, o lume care refuză cu obstinaţie emanciparea şi îi condamnă pe cei care o propovăduiesc.

Prima parte a romanului, o cronică clasică, scoate în evidenţă diferenţele dintre viaţa tipic burgheză a marilor domenii şi realitatea cruntă a războiului. În pragul unei iminente confruntări armate, englezii par să refuze cu obstinaţie lupta, încercând să se bucure în continuare de traiul simplu, tradiţional. Războiul însă apare spectral la orizont, răpindu-i pe cei mai buni, distanţând indivizii şi punându-le la încercare sentimentele. McEwan pleacă de la evenimente banale şi construieşte un microunivers, pe care mai apoi îl introduce în contextul mondial, stabilind relaţii, construind antiteze. Violenţa reflectă de multe ori drame interioare, situaţia familială ratată având drept consecinţe acţiuni brutale. Războiul oferă o altă perspectivă, iar cei care fug de problemele familiale găsesc în el refugiul mult dorit. Scenele însă îi urmăresc în permanenţă, totul este filtrat prin experienţa acumulată. Ian McEwan foloseşte simbolurile, fiecare gest, fiecare acţiune, fiind integrate într-un mozaic rafinat: “Robbie rămase ţintuit locului, stingher, în timp ce ea se îndepărtă călcând desculţă prin iarbă, şi el privi cum părul tinerei, acum mai întunecat la culoare, îi sălta greu pe umeri, udându-i bluza. Pe urmă se răsuci şi se uită în apă, să vadă dacă nu rămăsese vreo bucăţică de vază nedetectată. Fundul nu se vedea bine, pentru că suprafaţa încreţită nu-şi recăpătase încă liniştea, iar tulburarea apei era influenţată de spiritul furiei Ceciliei, care mai persista în aer. Robbie îşi aşeză palma pe apă, ca pentru a o potoli. Între timp, Cecilia dispăruse în casă.”           

 Naraţiunea este barocă, deschizând peisaje luxuriante, încărcate cu simboluri. Elementele specifice diferitelor perioade istorice apar pretutindeni, încercând parcă să sublinieze circuitul temporal parcurs de personaje. Fiinţele se metamorfozează odată cu istoria, împrumutând inevitabil atributele evenimentelor la care sunt martore. McEwan surprinde foarte bine elementele psihologice, angoasele fiinţative, reuşind să construiască personaje reale. Deşi pe alocuri pare absurd, romanul îşi păstrează de la un capăt la altul veridicitatea. Oamenii acţionează de cele mai multe ori haotic şi autorul reuşeşte să surprindă gesturile lor fără dramatism, integrându-le într-un firesc existenţial imposibil de contestat.            

 

Ispasire

“Ispăşire” este o carte construită principial pe antiteza dintre dragoste şi ură. Urmărind destinul lui Briony, cartea insistă pe rolul de observator al acesteia. Martoră la destrămarea treptată a familiei, fata îşi înţelege în timp greşelile, reuşind în final să se accepte. În fapt un lung drum al penitenţei, romanul oferă o perspectivă inedită asupra relaţiei dintre scriitor şi lumea care îl înconjoară, insistând pe diferenţa dintre viaţa reală şi universul cuvintelor. Piesa de teatru care deschide şi încheie romanul, aidoma unui ciclu existenţial, sugerează impactul redus al virtualităţii. Realitatea grandioasă pe care Briony încearcă să o sugereze prin piesă nu are nicio legătură cu problemele banale ale existenţei, care ajung prin omniprezenţa lor să suprime orice act creator. Războiul ca forţă distrugătoare ultimă este cel mai bun exemplu, el reuşind să topească ambiţiile, să anuleze aspiraţiile. Uniţi de sentimente patriotice, singurele care mai pot oferi ceva în acele momente, oamenii mărşăluiesc, reducând viaţa la o simplă înşiruire de dorinţe elementare. Dezumanizaţi de război, indivizii se agaţă de rămăşiţele iubirii, singurul sentiment care le aminteşte de condiţia lor umană. În momentele de criză, disperarea este ascunsă de gesturi mecanice. Tensiunea este redată prin elemente minore, care, privite în ansamblu, definesc violenţa profundă a războiului: “Plaja necuprinsă, cu miile de oameni ce aşteptau, şi marea fără vapoare le reamintiră soldaţilor de soarta lor. Ieşiră ca dintr-un vis. Departe, spre est, de unde venea întunericul, linia defensivă era supusă unui tir greu de artilerie. Inamicul se apropia, iar Anglia era departe. Cum lumina zilei pierea, nu le mai rămânea mult timp ca să-şi găsească un loc de odihnă peste noapte. Dinspre mare sufla un vânt rece, iar mantalele fuseseră aruncate departe, pe drumurile din interiorul ţării. Mulţimea începu să se disperseze. Omul din RAF era deja uitat.”            

Perspectiva narativă se schimbă de mai multe ori. Intertextualismul marchează romanul, personajele recompunând scenele pe parcurs, dezvăluindu-i cititorului din ce în ce mai mult. Naratorul-personaj organizează peisajul, pune informaţiile cap la cap, oferind o perspectivă amplă. Acţiunea se desfăşoară în paralel, timpul nefiind definit cu exactitate. Pendularea frecventă între trecut şi prezent oferă dinamism cărţii, deschizând în acelaşi timp numeroase perspective. Îţi poţi schimba unghiul de abordare, eşti liber să înţelegi prin prisma unor registre informaţionale duale.            

“Ispăşire” oferă o privire de ansamblu asupra relaţiilor inter-umane, insistând pe componenta exclusiv sentimentală a acestora. Violenţa excesivă a războiului, programul extenuant al asistentelor, sunt definite în opoziţie cu beatitudinea dulce a iubirii. Trecând peste prejudecăţi, dragostea învinge până la urmă. Atâta timp cât credem cu tărie în sentimentele noastre, ele se vor concretiza, atâta timp cât ne permitem să visăm vom putea ajunge departe. Viaţa nu este până la urmă decât un somn presărat cu vise: “Stau de mult la fereastră, simţind cum valurile de oboseală îmi alungă bruma de putere rămasă în trup. Podeaua parcă mi se ondulează sub picioare. Am urmărit cum lumina zorilor scoate din beznă parcul şi podurile de pe lacul dispărut. Am privit aleea lungă şi îngustă pe care l-au dus poliţiştii pe Robbie în ceaţa albă. Îmi place să cred că faptul că-mi las eroii să trăiască şi să fie împreună în final nu înseamnă slăbiciune sau fugă de răspundere, ci un ultim act de dăruire, o luare de poziţie împotriva uitării şi disperării. Le-am dat fericire, dar n-am fost atât de egocentrică încât să-i fac să mă şi ierte. Nu chiar, nu încă. Dacă aş avea puterea vrăjitorească să-i oblig să participe la aniversarea mea… Robbie şi Cecilia, încă vii, încă îndrăgostiţi, aşezaţi unul lângă celălalt în bibliotecă, zâmbind în timp ce asistă la reprezentaţia cu “Suferinţele Arabellei”. Nu este imposibil. Dar acum trebuie să dorm.”

Ian McEwan ştie să construiască scene impunătoare. Personajele prind viaţă firesc, pentru că autorul nu se teme de clişee, ci ştie să le folosească în combinaţii inedite. Perspectiva narativă oferă forţă textului, apropiindu-se de cititori, atrăgându-i într-un univers fabulos în care sentimentele reuşesc până la urmă să învingă. Da, în final, cu toţii trebuie să dormim. Până atunci însă suntem liberi, liberi să ne jucăm…

Bibliografie
Ian McEwan – Ispăşire – Polirom 2003