Diamantul de întuneric degajă rafinament stilistic, ştiinţă personală pentru lexicul folosit…

Reluând titlul volumului din 1997 (Premiul Academiei Române), actuala ediţie de poeme – Diamantul de întuneric (Editura Sitech, Craiova, 2007, 102 pagini) – devine de trei  ori omagială: odată, pentru împlinirea  unui deceniu de la prima ediţie; a doua oară, pentru întâmpinarea unei sărbători de vârstă biologică, timişoreanul Anghel Dumbrăveanu fiind născut la 21 noiembrie 1933, în localitatea Dobroteasa (judeţul Olt), dar şi pentru o vârstă a scrisului său – 55 de ani –, desfăşurată fără-ntrerupere în oraşul de pe Bega (debut publicistic cu versuri, în 1952, la „Scrisul Bănăţean”).

Component recunoscut al Generaţiei Nichita Stănescu, Anghel Dumbrăveanu şi-a filtrat lirismul spre două direcţii, aş zice universal valabile oricărei poezii care trebuie să dăinuie: 1) ambianţa unei naturi reale, complexe, nesupusă încă unor modificări genetice perturbatoare profund. Se detaşează într-un mod  categoric componentele unui acvatic primar, despletit în râuri şi pâraie, fluvii, mări, oceane şi, de ce, nu, ?, lacuri. Se poate spune că la Anghel Dumbrăveanu mitul apei se înfăţişează ca origine a vieţii, dar şi ca impuls de purificare, de visare ori de regenerare nu numai a omului, ci a tot ce este viu. Gândul şi cuvântul poetului caută cumva limitele infinitului acvatic, singurul mediu „terestru” care poate face legătura cu mirajul cosmic. Numai aşa înţelegem de ce primul calup de poeme, din volum, se intitulează simbolic Căutarea irealelor.

Ca odinioară „universalele” medievale, care au căpătat alte înţelesuri în Renaşterea târzie, „irealele” lui Dumbrăveanu atrag atenţia asupra utopiilor pe care poeţii le invocă pentru a dezlega enigme şi frumuseţi de care să aibă ştiinţă şi „păsările trimise de Dumnezeu”. Se află, cam în întreg ciclul, o maieutică a picturalului în maniera lui Ştefan Petică, filtrat însă prin demonismul expresionist al lui Lucian Blaga. Şi-ntr-un caz şi-ntr-altul, sobrietatea notaţiei obligă filtrarea cuvintelor adecvate. Poetul se- angajează, subtextual, să creeze o mitologie a căutărilor deloc spectaculoasă, dar edificatoare pentru efortul în sine. Acel celebru flaubertian „madame Bovary c' est moi ” devine nu atât laitmotiv, pentru întreg volumul, cât o modalitate de recunoaştere a eului liric, care, în tot ceea ce întreprinde în registre lexicale, cu o sintaxă particulară, se vrea apropiat de „nemărginirile pure”. Iar acestea, musai, au chemare dincolo de viaţă, spre „Universul fără hotare”.

La prima vedere, vagul invocat se sprijină pe „neaşteptate-ntrebări”, pe călătorii pe ape, precum Ulise, sub clar de lună, „până răsar mirările – nebunele fiice ale zorilor ”.

Texte autoreferenţiale, poemele primului ciclu stau sub semnul îndoielii carteziene, al raţiunii care se surprinde adesea în cumpănă („Tandru îţi şopteşte îndoiala : / ai coborât cu un fuscel mai mult / decât se cuvine ” – Fenomenele magice).

Cu un tragism vizibil reţinut, în căutarea unui sine identitar, Anghel Dumbrăveanu umblă prin spaţiul îngerilor, interesându-l cu precădere aripile cereşti, ca şi lumina pe care aceştia o întreţin, la propriu, dar şi la figurat, pentru spiritul creatorului. Iată ce obţine autorul prin substituire: „Robit de propriile-i gânduri / poetul îşi fracturase o aripă / încercând să se urce / în străfundurile cerului gol”. Gloria apăsătoare din viaţa de zi cu zi îl culcă, în final, pe o cruce. (Amuţit pe-o cruce culcată).

Apelând la formele multiple oferite de versul lung, Anghel Dumbrăveanu îşi încropeşte un „mea culpa” în poemul Unde zboară Cuvântul . Şi zice: „Uneori, mă surprind certându-mă singur / de nevrednicie sau nepricepere / în domeniul celest / unde zboară cuvântul cel sfânt / al Limbii Române // Drumul în urmă, steaua departe”.

Cu aceste asumări mărturisite pentru „durerea de a fi”, se poate coborî în trecut, surprins doar la nivel formal într-un asemenea spaţiu, căci săgeţile, deloc otrăvite ale textelor (din capitolul Axios tracul înaintea deşertului), trimit la contemporani, la puterea lor de discernământ şi aprecieri, la poetul matur ca un emir macedonskian, vrând să preîntâmpine traversarea deşertului.

Fixarea unor vârste ale revelaţiei scrisului (23, 33, 46, 56) are menirea unui progres literar pe care poetul vrea să-l clameze convingător şi în ultima strigare peste râu. Trecerea „dincolo”, sub semnul unei voinţe asumate, îl face invulnerabil pentru trepăduşii rămaşi, pentru obişnuiţii ori caracuda vremii.

Poemul Axios tracul refuză moartea trimite acoperit, dar, într-un alt mod splendid, confratern la Noaptea de noiembrie, a lui Macedonski. Citim : „Două funii coboară din cer tronul lui Axios / Cei din jur amuţesc: / frânghiile se derulează de câteva veacuri // Funiile curg din infinit / sau din vrerea lui Dumnezeu ?”.

O tăinuire şi o izolare a poetului autentic, mereu în bătaia contemporanilor cramponaţi în propriul lor orgoliu, se dezvăluie cuceritor în poemul Trădarea generoşilor. Invidia şi supraestimarea propriilor valenţe de comunicare îl fac pe autorul chemat de propria-i pagină de a fi, să constate cu maximă încordare: „Avizi să prade întâmplările vieţii / îi răsturnaseră vasul cu suave tulpini / înflorite în privirea ferestrei de unde / seara putea să-l vadă pe Dumnezeu ” (Trădarea generoşilor).

Ieşirea din matricea simbolurilor, îndreptându-se înspre concret, de fapt înspre sine, o desprindem din poemul Masa lalelelor : „Dar Villon bătut şi dat afară prin ce / e mai puţin nemuritor ? Rememorează Axios tracul / călcând luminat de privirea grădinii ”.

Multe poeme din al doilea ciclu, sub pretextul eliberării lui Axios tracul de întrebările vieţii de pe suprafeţe acvatice, ori din marginea lor, au frumuseţea unor fragmente homerice din Odiseea.

Ultimul ciclu – Sfinţirea cuvântului – îşi roteşte acelaşi „penaj lexical” de solemnitate arhaică, apropiată biblic începuturilor devenirii cuvântului, cel dăruit să poarte harul înţelepciunii şi al frăţietăţii.

Aici, înclinarea spre ireal, spre mitologic se desprinde într-o alternativă de concret (durere, matinal, text, frunze, păuni, reni, diamant, Severin), cu imaginar, ficţional (vis, iertare, zei, neîndurare, descântec, diavol, răbdare, întuneric).

Metafora degajată de poemul Diamantul de întuneric închide o tristeţe iremediabilă a vârstei, salvată iluzoriu de iubirea din cuplu, cel puţin pentru un moment bine datat. Când blagian, când arghezian – ca să invocăm trimiteri doar la doi mari poeţi români, Anghel Dumbrăveanu crede în puterea miraculoasă a heraldicului arţar, copac cvasicanadian, puţin cântat de alţi creatori de la noi.

Toată greutatea înţelesurilor provine din prezenţa cuvântului diamant. În simbologia lumii – antice sau moderne –, diamantul reprezintă perfecţiunea, fie că se prezintă sub semnul albului, fie al negrului. De la mineralogia tradiţională din India, până la Platon, iconografia tibetană şi până la interesul major al familiei Medici pentru diamant, interpretările date acestuia ar putea reprezenta ceea ce în muzică se numeşte variaţiuni pe aceeaşi temă. Oricum, datorită calităţilor sale, ca piatră preţioasă, identificările de laudă se justifică şi se impun, poetul Dumbrăveanu răsfăţându-l într-o stilistică originală.

Mutatis-mutandis, elogiile aduse diamantului vizează puterea de iradiere a cuvântului. Un poem se intitulează Sfinţirea cuvântului („am chemat oamenii soarelui, păsările, seminţele atotştiutoare / şi am sfinţit cuvântul din nou, lecuindu-l de nedreptăţi şi păcate”).

Obsedat de o recunoaştere adusă femeii din cuplu, poetul se proiectează în viitorul trist al pierderii „legăturilor / cu releele sfinte ale realului”. Cert, vârsta a treia, dincolo de întrebările înmulţite, îl cheamă (ca pe noi toţi cândva) „spre viul nopţii încolo” (În privirea păunilor).

În esenţă, volumul Diamantul de întuneric rămâne unic în peisajul poeziei româneşti de după 1944, cu atât mai detaşat în unicitatea lui, fie după 1997, dar mai cu seamă după 2000. El degajă rafinament stilistic, ştiinţă personală pentru lexicul folosit, ca şi folosirea regală a versului liber, impunător şi comunicativ.

           
Încărcătura stilistică de tip tradiţional se pliază pe registre postmoderne ingenioase, parcă studiate din interior către în afară. Priza ne-o oferă cosmicul, acvaticul, lingvisticul – care, reunite, dau, într-un mod rotund, pe acel 2, adică direcţia stării interioare care se receptează şi pe sine, raportându-se permanent la acel cogito, ergo sum.

           
Diamantul de întuneric
îmi apare ca reprezentativ al unei generaţii care rămâne în timp, nu cu experimente şi tatonări, ci cu statornicii de cultură, de nelinişte creatoare.

* * *

P.S. Cartea beneficiază de o excelentă Prefaţă, semnată de Miron Blaga. De minunate ilustraţii în peniţă, semnate de Aurora Speranţa. Iar întreg corpusul editorial şi tipografic a avut  supravegherea Doamnei Violeta Dumbrăveanu. Aşa s-au alcătuit – spre luare aminte – liste de Cărţi publicate (32), de traduceri ale acestora în 9 limbi, de Premii (10), colaborări la reviste din ţară (45) şi din străinătate (100).