Atila Racz si metaforele pustiirii

    Poet complex, Atila Racz îl poartă pe cititorul său printr-o lume a metaforelor, o lume a formării. Drumul este parcurs prin prisma unei viziuni neofitice permanente. În fiecare moment descoperim ceva nou, un mod de interpretare inedit. Lumea se descompune în simboluri, individualizându-se pe alocuri ca un imens purgatoriu. Însă cartea nu reprezintă decât o călătorie, un drum simbolic, o mărturisire: “iată că mă preocupă persoana mea întunecată… frunzele ce încolţesc şi putrezesc în ochii mei, iarba ce-mi crescuse subţire aproape de pleoapă… o… n-am cum să plâng pe tulpina mărului ori în crâşma albastră…”          

Oglindindu-se în multe instanţe într-un ermetism eliptic, poezia lui Atila Racz se împlineşte prin numeroasele sale ramificaţii ontologice. Este povestea unei vieţi transpuse în legendă prin intermediul versurilor. Este povestea metamorfozelor unui suflet, este o pendulare prin ipostazele în care acesta s-a regăsit de-a lungul timpului. Spiritul care transcede însă volumul este acelaşi în fiecare caz, esenţial, ascuns de învelişul exterior construit cu migală, ilustrat de fiecare dată într-un alt registru stilistic. Se trece cu repeziciune de la manifestarea demiurgică a eului liric la pasaje filosofice ample, descriptive, încărcate cu un simbolism transcedental aparte: “singurătatea şi crabii devorând zvelteţea delfinilor / eşuaţi, această ceremonie a deşertăciunii îmi năvălise poemul / cei care mint popoarele sunt mai întunecaţi decât / taifunul ce străbate trupul pământului / mai întunecaţi decât valurile uriaşe crescute / pe ochiul imens al oceanelor ca un cearcăn de sânge”          

“Eden în pustiire” este o carte a căutărilor, a introspecţiilor severe. Poetul se regăseşte pe sine în nenumărate ipostaze, de multe ori contrarii, încercând să construiască un mozaic ideatic. Suntem martorii creării unei filosofi, iar versurile pendulează între principii, între brutalitatea negării şi confirmarea ontologică. Viaţa este privită şi analizată prin lupa cercetătorului avid de cunoaştere, iar cartea se concretizează ca o luptă a contrariilor, o modelare de amploare a conştiinţei.           

Stilul de tip confesiune, proeminenţa eului liric precum şi abundenţa de pasaje filosofice transformă cartea într-o frescă a limbajului. Metaforele, personificările, hiperbolele, epitetele, toate par fireşti, desprinse parcă din mijlocul unui univers aflat în pragul prăbuşirii, care încearcă să-şi conserve simbolurile, miturile. O reconsiderare a valorilor, o reinterpretare, o renaştere culturală, toate petrecându-se în cadrul unui microunivers creionat cu minuţiozitate. Nicio temă nu este uitată, eul liric se dezvoltă pe parcursul volumului, adăugând strat după strat şi dovedind din ce în ce mai multă profunzime şi înţelegere. Este o carte a seminţelor, ilustrată de sculpturile simbolice ale fratelui Arpad Racz, o carte în care contrariile sunt unificate sub semnul unei raţiuni metaforice dominante: “îmi reclădesc trecutul şi-l locuiesc cu îndârjire / iubirile arzătoare, poemele ce se sting în uitare / sub mestecenii blânzi am aprins focul / veşnicele amintiri, cuvintele ce sfârâiau în / această trudă de a se întrupa / în capetele lumii, a timpului, poeţii, amintirile lor / pot să învie dacă-ţi asculţi inima / iubirea tulbură fericirile contemplării / şi liniştea în care pământul îşi creşte viaţa / caut nisipurile de sub zid de pe malul oceanelor / îmi amintesc trecerea prin viaţă, mersul timpului / pe apele râului între munţi, zvâcnetul ierbii din / piatră, vegetaţia ce izbutise să îmbrace ţinutul / ca pe-o mireasă ce plecase în lume”          

Discursul filosofic este transpus într-un limbaj descrifrabil în totalitatea sa conceptuală doar iniţiaţilor. Cartea poate fi înţeleasă în diferite graduri, în funcţie de capacitatea cititorului, însă ea se reliefează în deplinătatea ei fiecăruia. Întocmai ca straturile de vopsea, poemele pot fi desprinse, fără însă a pierde esenţa, fondul deja dăltuit în peretele cuvintelor.          

Îmbinând pictura cu sculptura, apropiind contrariile, volumul se conturează ca o puternică pildă, a semănătorului, a iniţierii complete. Misterul este explorat cu voluptate, mintea refuză să accepte gratiile, încercând să evadeze, luptându-se sălbatic cu propriile limitări. Atila Racz se individualizează ca un creator puternic, un poet matur, care îşi foloseşte experienţa de viaţă acumulată pentru a transpunse în cuvinte povestea unui suflet, povestea unui periplu al fiinţei printr-o lume a fiinţării. Un paradis uitat, respins, o putere de sintetizare extraordinară, asumarea unui destin. O dulce pustiire a fiinţei, o pustiire care dă naştere unui nou început, unui nou germene. În final, totul se va termina printr-o renaştere simbolică, o pustiire ce va naşte un nou eden…        

Bibliografie
Atila Racz – Eden în pustiire – Eikon – 2005