Eugenia Nicoară – Arc peste timp

Când am primit cartea Arc peste timp a scriitoarei Eugenia Nicoară, apărută la Editura Napoca Star în 2008, aflasem că este un jurnal de călătorie, o oglindire sensibilă, atent structurată în timpul periplului turistic la care luase parte autoarea de faţă. Aveam să descopăr că în fapt sunt trei jurnale într-unul… Miezul evenimenţial îl constituie trei călătorii, evident, sub forma unei transcrieri de zi cu zi: pelerinajul de 8 zile în Israel, cu ocazia Rusaliilor (22-28 aprilie 2007), excursia-croazieră pe Nil (7-14 mai 2008) şi excursia Anglia – Scoţia – Irlanda de Nord (31.07-18.08.2007). Asta va descoperi lectorul în filele întâlnite între copertele volumului de faţă, Eugenia Nicoară propunându-i să o urmeze într-un spaţiu de contradictorii afecte (primează cele pozitive), de la Drumul Crucii sau Via Dolorosa cu cele 14 opriri, legate de patimile lui Iisus (p. 34), la care se adaugă sonoritatea dumnezeiască dată de orga de la Biserica „Sfântul Mormânt”, cu escală la Zidul Plângerii, cel mai sfânt loc de pelerinaj şi închinăciune pentru evrei, unde fiecare îşi îndeasă vrerile sufleteşti pe bileţele mototolite în scobiturile de piatră, la abandonarea în lumea antică, o lume a deşertului egiptean alintat de briza Mării Roşii şi Nilul, cu darul lui de preţ, pământul mănos de pe malurile lui, unica bogăţie agricolă (p. 46). Treptat revine la istoria recentă, postdecembristă, cea care ne-a repus în drepturile democraţiei, asta însemnând şi libertatea circulaţiei omului, actul de cunoaştere, ca rol important în mersul pe propriile picioare (p. 80) şi care ne-a adus bucuria ridicării barierei insulare în Europa, adică intrarea în Anglia, cu mare influenţă – nu-i aşa – în istoria lumii, pe care şi-o cultivă nu doar cu talentul său de a sintetiza istoria fiecărui tărâm vizitat, ci şi cu simplitatea epică îngemănată cu tonalităţile ştiinţificităţii (nu e de mirare, dacă este să avem în vedere profesia sa de farmacistă!).

Aşa cum afirmam în rândurile de mai sus, cartea este structurată în trei părţi, de fapt sunt trei jurnale, de întindere medie, ce reuşesc să păstreze vii, proaspete, captivante amintirile scriitoarei Eugenia Nicoară: Pelerini şi pelerinaj în Ţara Sfântă, Turişti în Ţara Faraonilor şi Spre Anglia – Scoţia – Irlanda de Nord, prin Europa unită.

Încă de la bun început am fost cucerită mai ales de primele două jurnale, călătorii în Ţara Sfântă (pe care o vizitasem anul trecut în septembrie) şi Egipt (ţara viselor mele şi în care am reuşit să ajung în septembrie 2006), motiv pentru care parcurgerea acestor pagini devenea o reală desfătare sufletească. Aveam să retrăiesc clipele când făcusem parte din acea lume multicoloră, vie, plină de discrepanţe: de la acel pământ pe care a călcat Cel ce prin Iubirea şi Jertfa Sa a adus iertarea pe pământ, în Ţara Sfântă (p. 5), împărţit în patru zone (litorală, colinară, muntoasă şi Valea râului Iordan şi a Mării Moarte) şi tărâmul piramidelor care sunt cele mai importante monumente funerare, construcţii ce dăinuiesc de milenii, măsură supremă a timpului (pp. 45-46). Nu e de mirare că şi autoarea noastră s-a lăsat ademenită de tentaţia de întoarcere în timp şi de respirare a aerului minunilor antice ce au reuşit să sfideze timpul, raţionamentele, mijloacele şi mecanismele de cercetare ştiinţifică a lumii (post)moderne.

Eugenia Nicoară se exprimă simplu şi dezinvolt, fără complexe, chiar şi atunci când foloseşte, inevitabil, unele descrieri istorico-ritualice de mulţi dintre noi cunoscute – parcă încremenite în timp -, cărora le conferă însă cu talentul său o nouă prospeţime. Dar acest Arc peste timp a mai făcut ca în sufletul meu să crească sentimentul de iubire pentru semenii mei. (…) Lumina transmisă şi călăuzitoare! (p. 44)

Prin urmare, asistăm la împlinirea unor vise amânate, care cunosc în cele din urmă (aici, după pensionare) împlinirea. Fiindcă a te afla în faţa celor mai importante minuni ale lumii – piramidele şi Sfinxul de la Giza şi Templul din Karnak (p. 78) sau a te întâlni cu diferite culturi ale statelor şi popoarelor (p. 118) un alt arc peste timp şi spaţiu, generat de evoluţia lumii moderne. De cunoaştere şi evoluţie ştiinţifică (p. 120) pe care autoarea a avut prilejul şi bucuria de a le simţi, vedea şi – iată – împărtăşi nouă celor ce ne vom apleca asupra rândurilor scrise, stârneşte nu numai curiozitatea, dar invită şi la reflecţie, făcându-ne pe unii să tresărim până la nostalgie, pe alţii să dorim până la obsesie să le aflăm direct. Este, fără îndoială, numai meritul condeiului Eugeniei Nicoară.

Autoarea însăşi pare a fi tânjit mult după amintirile auzite în familia tatălui ei, acesta din urmă fiind nevoit să-şi vândă o pereche de boi pentru un pelerinaj Basarabia-Ierusalim făcut de doi dintre fraţii săi… Şi, totuşi, impulsul accentuat pentru acest pas creştinesc a venit în anii de singurătate, după pierderea soţului, cu care se străduie să dialogheze în spirit, peste timp, parte dintre trăirile sale lăuntrice regăsindu-le cuprinse aici, într-o înlănţuire epică emoţionantă care, iată, aduce în literatura română – l-aş numi – un ghid de cunoaştere şi îmbunătăţire morală în condiţiile vieţii (post)moderne.

Prin urmare, Eugenia Nicoară însăşi îşi asumă acest mod de manifestare publică a credinţei în forma unei experienţe spirituale atent gestionate, ca participare a întregii sale fiinţe la actul sacramental prin cuvântul scris. Nu întâmplător îşi numeşte scrierile sale Arc peste timp.

Tocmai prin concizie şi forţa de concentrare simbolică se remarcă rândurile de faţă, scrise fluent, într-o notă de bun simţ, având semnificaţia unei experienţe de călătorie aşteptate, pregătite, într-un moment de răscruce, anume ales. Nu în altceva constă substanţa lor şi mesajul transmis, oferind celor sensibili la expresia civilizaţiei antice, dar şi la cele ale gândirii evoluate, ale computerizării, o lectură responsabilă şi stimulativă.