Puterea de a înţelege

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Care este sensul existentei umane ?

Unul din cele mai mari daruri cu care a fost inzestrat omul de catre Dumnezeu este acela de a cunoaste. Care este sensul existentei umane pana la urma? Este aceasta invitatie catre cunoasterea lui Dumnezeu si a lucrarilor Sale, a ratiunilor Sale puse in creatie, dupa cum spune Parintele Staniloae, pornind de la Maxim Marturisitoul prin lucrarea sa Ambigua. Rationalitatile plasticizate prezente in creatie invita omul sa le descopere prin straduinta proprie, spune Parintele Staniloe in primul Tratat de Dogmatica. In centrul acestor cautari este omul, frumoasa creatie a lui Dumnezeu. “Cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide”, suna peste veacuri indemul adresat omului de catre Mantuiotorul Hristos.

 

In centrul preocuparilor noastre din toate timpurile sta omul cu marea taina a existentei lui. Prin tot ceea ce face fiinta umana bun si mai ales creator, se realizeaza acest process revelator al misterului exintentei, al evolutiie noastre cetre ceva mult mai inalt si mai frumos decat ceea ce suntem aici si acum. Cea mai mare nazuita a omului din toate veacurile este aceea de a cunoaste.

 

Intorcandu-ne catre ceva mai concret, cunoasterea omeneasca este materializata in limbaje cu diferite structuri, nivele si domenii de cunoastere. Ce poate fi mai uluitor decat sufletul omenesc adunat intr-o carte. Ce mister nu propune un text pentru ca acesta sa fie descoperit, largit, inteles si dus mai departe. Ce frumoasa simbioza se poate produce intre cititor si autor, ce punte peste veacuri, ce trepte catre evolutie spirituala in care timpul si spatiul par sa nu mai aiba sens.

 

Poate ca aceasta este realitatea dintr-o carte, cititor si autor deopotriva par sa nu mai poata tina cont de loc, de timp istoric, de determinari conctrete ci sa se realizeze aceasta relitate atemporala care este lectura unei carti, prin comuniunea de la suflet la suflet, de la minte la minte, de la o ratiune la o alta ratiune, de la o realitate la o alta relitate, de la o intelegere catre o alta intelegere, producandu-se acel mister, interioritatea ontological a fiintei umane.

 

Acesta poate fi raportul dintre cititorul model si autorul model, cand autorul model arunca punti catre viitor, traind in viitorul creatieie sale, catre lumea pe care o construieste pentru ca e lumea misterului si a trairii umane prin inefabilul ei. Poate ca toata aceasta lume pe care noi o traim, poate ca toata aceasta existent pe care noi o consumama zilnic si ea ne consuma pe noi, ar putea prinde contur daca noi am gandi-o din aceasta perspecita  a vesniciei.

 

Cand un autor scrie o carte nu isi propune oare sa colaboreze cu cel care o va citit in viitor? Poate ca aceasta e marea stradanie a celui ce creeaza. Ce se intampa de fapt cu o carte dupa ce a fost scrisa si a fost daruita istoriei si timpului. Sa zicem ca exista un cititor empiric. Pentru Eco acesta pare sa  nu prezinte interes, pentru el interesul se pare ca il ocupa cititorul model si scriitorul model. Atunci apare imedia intrebarea pe care mi-o pun atat de firesc cu privire la mine, cum sa faca ca intr-un text de al lui Eco eu sa trec bariera de cititor empiric si sa ajung la cel de cititor model, adica sa devin chiar acel cititor la care s-a gandit autorul, sa devin acea voce interiora care poate sa ii duca mai departe ideile si intelesurile catre alte lumi, catre alte existente.

 

Care este raportul dintre autor, text, cititor. Poate fi un cititor empiric, care priveste textul din perspectiva vietii lui si a modului sau de intelegere. Un citior nu poate sa faca abstractie de bogatia vietii lui atunci cand se raporteaza la un text, un cititor empiric va cauta sa intelega un text argumentandu-si propriile idei facand raportare la textul citit, folosindu-se de el, cumva vectorul de intelegere este pornit dinspre cititor catre autor.

 

Ori un cititor model se va lasa condus de text, va cauta sa inteleaga textul facand abstractie de modalitatile lui de intelegere, vectorul raportarii va fi de la text catre el insusi. Un citor model va cauta sa se raporteze cat mai mult la ceea ce a vrut autorul sa exprime. Pentru scriitor „cititorul  va exista ca un component al povestirilor ca atare” iar fiind prezent in naratiune.

 

Asteptarile scriitorului model fata de cititorul model sunt multiple, acesta“ii cere cititorului sa colaboreze umpland o serie de spatii goale”, pe care naratorul nu le mai explica, pentru ca sunt redundante. Pentru placerea lecturii un scriitor nu va spune totul, il va lasa pe cititor sa colaboreze, sa contribuie cu imaginatia sa dand viata lecturii sale si un nou sens, umpland de semnificatii noi scrierea.

 

Unii scriitori  prefera tehnica ocolisului tocmai pentru a mari misterul lecturii,  altii scriitori vor recurge la ceea  ce s-a numit o preferinta pentur rapiditatea scrietii, care da suflu si pune pe cititor sa isi construiasca lumea imaginatieie sale. Aici am putea vorbi de colaborarea dintre scriitor, rapiditatea textului si cititor. „Cateodata un scriitor spunand prea multe devine mai comic decat personajele sale, ritmul rapid este o mare virtute narativa pentru cel care se straduieste sa construiasca lumi.”

 

Cat de eliptica este o povestire trebuie apreciat dupa tipul de cititor caruia i se adreseaza.

 

Un text poate fi asemuit cu o padure, cum frumos spune Eco, folosind aceasta metafora a  “padurii narative”. Analizand multiplele valente ale acetei metafore, am putea spune ca ceea ce ne incearca la inceputul unui text este o mare bucurie, pentur ca am vazut padurea, insa pe masura ce ne afundam in ea putem alege diferite drumuril, diferite carari strai diferite sentimnente, de la frica , teama perplexitate de la mirare, beatitudine si vis. Alergand prin aceste locuri straine suntem pusi mereu in situatia de a ne construi propriul drum si de a face alegeri proprii, am putea ajunge astfel in locuri noi pe care urmeaza sa le descoperim, calatorim in acele vai si luminisuri in care nu s-a desfatat decat autorul insusi. Frumusetea unui text  consta in aceea ca cititorul isi poate fauri propriul sau drum in aceasta padure narativa.

 

In textul natativ mai exista si o alta nuantare a interpretarii cititorul este constrans de fiecare data si la fiecare pas sa faca o alegere sis a respecte niste regului. Un cititor emipiric in care intram noi, cei care lecturam la o prima vedere, nu are nici o lege in ceea ce priveste interpetarea si foloseste textul ca pe un pretext perntru propriile emotii si ratiuni care sunt in inexteriorul textului sau textul i le poate provoca prin asocirea amintirilor. In mod intamplator o secventa dintr-o carte te duce sa te vezi pe tine cand sufereai iar cand reiei cartea vei trai aceleasi stari de reamintire a ta ceea ce erai atunci cand citeai cu mult timp in urma.

 

Am putea vorbi de anumite  limitele interpretarii in sensul ca nu interpretez un text ci ma folosesc de el pentru propriile mele argumente.Pentru cititorul model exista niste reguli ale jocului si cititorul model se pricepe sa le joace ca in jocul de sah.

 

Autorul da instructiunile jocului iar cititorul sau model, prin semnalele pe care le percepe, semnale care uneori pot fei extreme de obscure, ajunge sa inteleaga adevarat intentie a autorului. Regulile metafizice ale indoielii sunt cele ale lui Descartes si autorul model stie a le joace si sa le inteleaga: cogito, ergo sum” va spune la sfarsit autorul impreuna cu cititorul.

 

Cine il construieste pe cititorul model? Autorul? Putem gandi autorul ca un personaj empiric care realteaza faptele construindu-si cititorul model sau?

 

Sa luam pentru exemplificare Meditatiile lui Rene Descartes. Carui tip de cititor se adreseaza el?

 

“Meditatii metafizice catre Domnii Decani si Profesori ai  Sfintei Facultati de Teologie din Paris, Domnilor, motivul care m-a determinat sa va prezint aceasta lucrare este atat de intemeiat iar atunci cand imi veti cunoaste intentia sunt sigur ca veti avea unul tot atat de intemeiat de a o lua sub protectia voastra… am considerat intotdeauna ca aceste doua probleme cu privire la Dumnezeu si cu privire la suflet sunt cele mai importante dintre toate cele care merita sa fie demonstrate mai degraba cu argumentele filosofiei decat cu ale teologieie, caci cu toate ca noua care suntem credinsiosi ne este de ajuns sa credem prin religie ca este un Dumnezue si ca sufletul omenesc nu moare impreuna cu trupul, cu siguranta ca nu pare posibil sa-i faci vreaodata pe necredinciosi sa creada in adevarurile vreiunei religii si nici aproape in nici o virtute morala”.

 

Cui se adreseaza de fapt Decartes?

 Se adreseaza in primul rand preotilor, cititorul empiric , deoarece acestia il vor citit si intelege pe masura asteptasrilor lor. Celor care nu sunt credinciosi, tot cititorul empiric.  Dar Filosoful se adreseaza in primul rand celor care ii vor intelege argumentatia, celor care se vor lasa sedusi de lectura  ideilor sale, cititorului model, si nu in ultimul rand noua, cititorul etern, atemporal, care e in afara de timp si se spatiu, pentru ca orice geniu are aceasta intuitie a vesniciei operei sale.

 

Exista un sigur eu narator care se indentifica cu autorul model, insa interpretarea si intelegerea meditatiilor carteziene va fi posibila doar de acel cititor care intelege regulile jocului si le respecta pana la capat, urmad sa se realizeze aceasta descoperire reciproca a cititor, text, autor.

 

Putem vorbi si de alte constructii ale textului cand trebuie sa facem distinctia dintre autor si vocea sa. Cartile scrise la persoana intai, in multe dintre ele, “eu” nu este neaparat si autorul. In romanul Sylvie, spre exemplu, sunt prezente trei entitati: personajul principal, domnul care poarta numele controversate, a doua entitate este cea care spune „eu” in povestire: este cel care reflecteaza ca „iluzile cad una dupa alta recum cojile unui fruct iar fructul e experienta”. Acest al doilea personaj este naratorul povestirii dar care e diferit de autorul povestirii, Gerard Neval. Cea de a treia entitate, de cele mai multe ori este greu de indentificat, vocea autorului insusi. Putem avea in vedere simetria cititorul model vizavi autorul model,  vrand a identificata vocea anonima care incepe povestirea si care la un moment dat se tradeaza pe sine in text, intr-o maniera subtila . Cititorul model cunoaste regulule jocului, ducand la bun sfarsit aceasta misiune a descoperirii. Despre aceatsa voce nu stim nimic sau apropae nimic sau atata cat se lasa ea sa se descopere, este ca o invitatie la meditatie pornita de la autorul model catre cititorul model. Aceasta a treia voce este Nerval, autorul insusi care mareste misterul operei prin aceasta ascudere cat mai ingenioasa in spatele operei si a personajelor pe care le construieste. El este creatorul oprei sale, fiind in afara ei, in iteriorul ei, peste toto sau nicaieri. Pana la urma el este misterul sau intruchiparea misterului insusi.

 

Autorul adevarat dispare in fundal intr-o scriere puternica si expresiva devenind un fel de personaj al paratextului. El mizeaza pe in cititor ideal bolnav de insomia lecturii de neobosita inclinatie catre cautare si cercetare, catre acel ceva inefabu=il al trairii si al contemplatieie. Aceasta este taina unei creatii si maretia vesnicieie revelata intr-un text. Straduindu-ne sa devenim cititori ideali ai unui text revelat poate vom trai o scanteie de sentiment din revelatia creatiei.

—————————————————–

BIBLIOGRAFIE

 

Sfanta Scriptura B.O.R.  din  2004

Renes Descartes  Meditatii metafizice Humanitas din  2002 

Parintele Dumitru Staniloae Tratatul de Dogmatica Vol I. B.O.R. din  2001

Chercieş L. De vorbă cu Umberto Eco. Numele trandafirului – un policier metaforic, un ghid pentru Evul Mediu: în: Tineretul Liber, nr. 1152 din 1994.

Chevalier J., Gheerbrant A. Dicţionar de simboluri. – Bucureşti: Artemis, 1995.

Constantinescu M. Forme în mişcare: Postmodernismul. – Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1999.

Criş M. Laboratorul de creaţie al lui Umberto Eco: în: Suplimentul literar (Azi), nr. 2, 12 mai 1997.

Ducrot O., Schaeffer J.- M. Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului. – Bucureşti: Babel, 1996.

1982.

Eco U. Opera deschisă. – Bucureşti: Editura pentru literatură universală, 1969.

Eco U. Opera aperta. Forme e indeterminazione nelle poetiche contemporanee. – Milano: Bompiani, 1986.

Eco U. Lector in fabula. – Bucureşti: Univers, 1981.

177

Eco U. Şase plimbări prin pădurea narativă. – Constanţa: Pontica, 1996.

Eco U. Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană. – Constanţa:

Hassan I. The Postmodern Turn: Essays: În: Postmodern Theory and Culture. – Ohio State University Press, 1987.

Hassan I. The Dismemberment of Orpheus. Toward a Postmodern Literature. – The University of Wisconsin press, 1982.

Horia V. Politeismo del Nome della Rosa: în: Saggi su Il Nome della Rosa. – Milano: Bompiani, 1985.

Hutcheon L. Politica postmodernismului. – Bucureşti: Univers, 1997.

Janicaud D. La pissance du rationnel. – Paris: Gallimard, 1985.

Jakobson R. Lo svilupo della semiotica e altri saggi. – Milano: Bompiani, 1978.

Ionescu C.M. Generaţia lui Neptun. – Bucureşti: Univers, 1997.

Kristeva J. The Bounded Text: în: Desire in Linguage. – New York: Columbia University Press, 1980.

Kristeva J. La revolution du language poetique. – Paris: Seuil, 1974.

Kristeva J. Word, Dialogue and Novell: în: Desire in Linguage. – New York: Columbia University Press, 1980.

La generazione di Nettuno. – Milano: Feltrinelli, 1964.

Laszlo A. Calul detectivului şi lectura intertextuală: în: Steaua, 43, nr. 3, mar. 1992.

Lattarulo L. Tra misticismo e logica: în: Saggi su Il Nome della Rosa.- Milano: Bompiani, 1985.

Lefter I.-B. Postmodernism. Din dosarul unei bătălii culturale. Bucureşti: Humanitas, 2000.

Lublock P. Il mestiere della narrativa. – Firenze: Santoni, 1984.

Lyotard J. – F. Le postmoderne explique aux enfants: Correspondans 1982-1985. – Paris, 1986.

Lyotard J.- F. Condiţia postmodernă. – Cluj: Idea Design & Print, 2003.

Lyotard J. – F. Heidegger et les „juifs”. – Paris: Galilee, 1988.

Manolescu N. Umberto Eco: în: Secolul 20, nr. 1-3, 1985.