În fapt cerşetoria este o realitate de zi cu zi căreia încercăm să-i facem faţă fiecare după puterea raţiunii şi simţirii sale…
Cerşetoria este un fenomen social complex care s-a adâncit de-a lungul vremurilor şi şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă, cuprinzând întreaga lume într-o formă cronicizată de boală incurabilă. Atât de complex încât ar putea fi o temă de reflecţie pentru filozofie, un subiect de studiu pentru sociologi şi psihologi şi poate o măsură de împărţit fericirea veşnică pentru cei ce se îngrijesc de mântuirea sufletelor noastre prin iubirea aproapelui, dezvăluindu-ne că fericiţi vor fi cei milostivi pentru că aceia se vor milui.
În fapt ea este o realitate de zi cu zi căreia încercăm să-i facem faţă fiecare după puterea raţiunii şi simţirii sale. Astfel mulţi o consideră „o meserie” din care oameni certaţi cu munca obţin profituri, de regulă demne de luat în seamă, prin exploatarea sentimentelor celor naivi şi preamilostivi. Ei nu se lasă niciodată păcăliţi de tertipurile folosite de practicanţii acestei „meserii”, fie ignorându-i şi trecând cu privirea pe deasupra lor, fie admonestându-i rece şi acuzator, convinşi că aceasta este atitudinea cea mai potrivită.
Cu toţii ştim că în multe cazuri în spatele persoanelor aparent năpăstuite se găsesc profitori dubioşi, sau chiar organizaţii bine puse la punct care le folosesc întru prosperitatea proprie. Şi totuşi, cine nu a privit îngăduitor măcar o dată spre această lume tristă şi cenuşie cu personaje oropsite de soartă care se complac în a trăi din pomana semenilor din motive mai mult sau mai puţin dependente de ei? Şi nu s-a gândit cu remuşcare că a refuzat ajutorul chiar celui ce-l merita? Ghidându-ne după precepte de genul Nu întoarce spatele celui ce-ţi cere, Dă şi celui ce nu are din prinosul tău, miluim atunci cu gândul că împreună cu alţii putem aduce puţină lumină şi uşurare celor aflaţi în nevoie.
Şi cine, umblând în legea învăţăturilor creştine conform cărora nu avem dreptul să judecăm pe nimeni, iar comportamentul nostru trebuie să fie al unui bun samaritean, dar şi nevrând să fie victimă a şantajului şi manipulării sentimentale, nu a stat în cumpănă măcar o dată întrebându-se: să dau, sau să nu dau? Mai ales că toţi ne-am dori ca această racilă a societăţii, veche cam de când lumea şi întreţinută paradoxal de compasiunea şi milostenia noastră, să fie stârpită. Paradoxal, pentru că aceste stări sufleteşti profund umane ar trebui să fie sursă de bine, de frumos, de armonie şi nu să încurajeze metehnele sociale.
Şi eu, la fel ca mulţi alţii, privesc cu neîncredere la cei ce caută să impresioneze cu poveşti dramatice care se repetă şi pe care le auzi la nesfârşit în aceeaşi formă, cu infirmităţi scoase la vedere, cu voci tânguitoare, cu o mizerie afişată insistent şi ostentativ. Dar recunosc că de multe ori îmi las inima să judece (se zice că ea nu se înşală), acceptând cu o undă de fatalism că pe scena lumii fiecare îşi joacă propriul rol şi îşi duce propria cruce, iar în spatele aparenţelor multe poveşti sunt adevărate şi mulţi sunt forţaţi să cerşească neavând, sau negăsind altă variantă.
De obicei nu trec nepăsătoare pe lângă cei care cer tăcând, cum este bătrânul de la magazinul cel mare unde-mi fac cumpărăturile o dată pe lună. Are un fel de a tăcea sfâşietor. Nu poţi să-l priveşti fără să nu simţi un nod în coşul pieptului şi un val de căldură umedă ce-ţi împăienjeneşte ochii. Sau bărbatul încă tânăr care stă în praful străzii cu picioarele neputincioase adunate sub el şi privirea încremenită în caldarâm. Tăcerea lui e dureroasă şi resemnată. Grea şi profetică este şi tăcerea bătrânului cu plete albe de apostol aşezat totdeauna pe scările dinspre piaţă. Ca o bubuitură de tun care ar vrea să ne avertizeze: încotro alergaţi, pentru ce căraţi atâta când totul se poate spulbera într-o clipă? Mai am o bătrânică sfrijită. Şi ea tace lângă un chioşc cu mărfuri universale şi din când în când îşi şterge pe furiş ochii cu dosul palmei. M-a făcut să mă ruşinez de valoarea neînsemnată a daniei mele şi să mă gândesc cât este de uşor să fii moral când eşti sătul şi îndestulat.
Cu moş Vasile e altceva! El e o excepţie. L-am întâlnit prima dată într-o dimineaţă devreme, când oraşul abia se trezea. Deşi strada era încă pustie nu l-aş fi remarcat dacă nu m-ar fi oprit cu formula lui: dă şi la moşu’ un ban! O voce normală, deloc studiată, cu un amestec de rugăminte şi speranţă m-a făcut să-mi ridic ochii din gândurile mele. Am întâlnit o privire deschisă şi directă şi un zâmbet stânjenit, cerând parcă iertare de deranj. Un om destul de mărunţel şi firav, cu faţa brăzdată şi buzele căzute trădând lipsa danturii şi vârsta, stătea în aşteptare în faţa mea. Nu avea nici hainele murdare sau rupte, nici părul îmbâcsit şi în dezordine şi nici nu mirosea a alcool sau alte izuri pestilenţiale. Nimic nu-l dădea de gol, poate doar traista mare purtată pe spate.
Într-o străfulgerare am revăzut tabloul descris de Antoine de Saint-Exupéry cu cerşetorii lui care-şi fluturau mizeria şi putreziciunea întreţinându-şi cu bună ştiinţă rănile pentru a avea cu ce stârni mila de-a lungul caravanelor şi l-am îndrăgit pe moş Vasile. I-am oferit o sumă modică şi m-am bucurat să-l întâlnesc şi în dimineaţa următoare. Nu m-a recunoscut, dar abordarea a fost aceeaşi: dă şi la moşu’ un ban! Cu sfială, fără nimic teatral, fără nimic forţat.
Şi aşa, drumurile de dimineaţă ni se încrucişau ades. După o vreme am început să-l întreb de sănătate. Moş Vasile mă recunoştea şi-mi dădea bineţe. Când ieşeam din casă aveam grijă să am ceva mărunt pus deoparte pentru el. Se întâmpla şi să nu am, dar schimbam o vorbă, două şi ne vedeam de drum, iar el nu se supăra şi nici nu-şi mai folosea formula. Ştia că data următoare va primi şi din urmă.
Apoi programul mi s-a schimbat şi un timp nu l-am mai văzut. Umbla numai dimineaţa pe răcoare. Ori din cauza sănătăţii, ori nu voia să-l ştie prea multă lume. În alergătura zilnică aproape uitasem de el. A spus cineva că puterea comunicării stă în cuvânt? Mai degrabă în puterea cu care vrei să comunici ceva. Câteodată n-ai nevoie de cuvinte. Un singur gest, un singur sunet sunt înstare să transmită un noian de simţăminte. Aşa mi-a rămas şi moş Vasile în minte. Când ne-am reîntâlnit m-a întâmpinat cu mâna ridicată a salut şi exclamând cu un zâmbet larg pe faţă: ă-hă-hă! Prelungit şi încărcat de semnificaţii.
Şi cam atât a fost. Pentru că brusc a dispărut. N-am mai dat de el la orice oră aş fi plecat de acasă. Până când l-am descoperit cu uimire, vânzător ambulant în spatele unei tarabe improvizate din nişte lăzi de lemn goale în apropierea unei staţii de tramvai. Vindea borcane de diferite mărimi, ghivece cu flori, pantofi vechi şi alte mărfuri de mâna a doua. De ce o fi întors capul ca şi când nu m-ar fi văzut niciodată? N-am avut putere să-l întreb.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.